Ministerul de Război şi cartierele pentru ofiţeri: Cazarmei, Lupească şi Ana Davila

Menţionam în episoadele trecute diversele instituţii publice care încurajează construcţia de locuinţe ieftine pentru proprii funcţionari, colaborând cu Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine la construirea imobilelor la un preţ redus. După Căile Ferate Române şi Regia Monopolurilor Statului, ne oprim asupra proiectului Ministerului de Război şi primelor cartiere dedicate exclusiv militarilor. Vom vedea în ce măsură amintirile actualilor locatari coincid cu istoria consemnată în documente, concomitent cu schimbările în arhitectura caselor după 1918, prin referiri la o parte a cartierului Uranus, dispărut în anii optzeci.

Încă din anii 1860, pe locul în care astăzi se află Casa Poporului a început construcţia cazărmilor Alexandria, Cuza şi a Şcolii de Ofiţeri. Locaţia este aleasă şi pentru construcţia locuinţelor ieftine: astfel, înainte de Primul Război Mondial pe străzile Cazarmei şi Lăzureanu apar primele construcţii. Nu ştim numărul caselor construite, doar că Lăzureanu era o stradă în pantă, iar casele au fost construite respectând condiţiile naturale, aşa cum se poate vedea din imaginea ataşată, fotografie publicată de Cincinat Sfinţescu în 1933. Ambele străzi au fost distruse în anii optzeci pentru a face loc Casei Poporului. Iată cum descrie Sfinţescu aceste noi tipuri: "încă înainte de război Societatea a construit şi câteva tipuri mai încăpătoare, precum [tipul F], parter şi etaj, cu câte trei încăperi şi hall la parter şi etaj plus baie, pe un perimetru al construcţiei închizând circa 62 m.p." Lipsa documentelor ne împiedică să determinăm cum au fost împărţite locuinţele şi dacă erau destinate doar ofiţerilor.

Pe hărţi, cea de-a doua parcelare, Parcelarea Ofiţerilor, este construită pe strada Ana Davilla. Proiectul începe în anul 1915, aşa cum este inscripţionat pe faţada uneia dintre casele de aici, şi este continuat după război. Dosarul 164/1923 de la Arhivele Naţionale ("Planul deschiderii unei străzi pe terenul str. Ana Davilla, proprietatea Societăţii pentru Locuinţe ieftine din Capitală") ne oferă următoarele date: la data de 24 aprilie 1923 Comisia Tehnică a Comunei Bucureşti aprobă această deschidere (astăzi strada General Athanasie Demonsthene), urmând, la scurt timp, aprobarea preşedintelui Comisiei Interimare (Dl. Costinescu) şi transmiterea spre aprobare către preşedinte Consiliului Tehnic Superior al Ministerului Lucrărilor Publice (21 iunie 1923). Cererea adresată preşedintelui Comisiei este redactată de Ministerul de Interne prin semnătura lui R. Franassovici. Planurile de parcelare sunt întocmite de Ion D. Traianescu şi semnate de către directorul Societăţii, Al. Georgescu, prezentând cele opt corpuri de clădire deja ridicate în 1915. Din calcule rezultă că sunt în total 32 de parcele: deja construite opt imobile corespunzătoare, şi terenul cedat este împărţit în 24 de parcele, 20 urmând a fi parcelate (pe o suprafaţă de aprox. 10.000 m.p.), şi patru de rezervă (alţi 2.500 m.p.)

Ce tipuri de imobile au fost folosite? Sfinţescu menţionează un nou tip executat pentru Ministerul de Război în cartierul ofiţerilor din str. Ana Davilla caracterizat drept "mai dezvoltat, ca având fiecare casă două apartamente la fiecare cat (unul de închiriat) este modelul cu două case grupate", fiind compus din apartamente de câte cinci camere, baie şi scară de serviciu, ocupând câte 125 m.p.

Cea de a treia locaţie în care Ministerul de Război ridică imobile pentru militari este Lupeasca - Drumul Sării, unde se continuă lucrările începute în 1911. Pentru cei din zonă, locuinţele din zona Lupeasca sunt asociate armatei. După cum îşi aminteşte unul dintre locatarii care ne-a răspuns la întrebări, locuinţele au fost împărţite în funcţie de rang şi funcţie, locuinţele simple (parter) către subofiţeri, în timp ce locuinţele mai mari (parter şi etaj) au fost distribuite ofiţerilor de rang înalt. Ulterior, se pare că nu doar militarii aveau dreptul de a deţine locuinţe pe străzile Negel şi Carada, ci şi muncitorii de la fabricile din vecinătatea cartierului: după aceea, când ai avut drept să schimbi, casele s-au cumpărat, eu am luat-o de la întreprinderea Vulcanul, care a avut drept asupra câtorva asemenea locuinţe. Am stat în chirie până în '90 când ne-au dat voie să le cumpărăm.

Pe strada Caranda, unul dintre cei mai vechi locatari, îşi aminteşte că locuinţele construite în zonă au fost ridicate în anii '37-'38 de o societate numită Locuinţe ieftine. Sunt aparent identice, dar în realitate au mărimi diferite. Spre exemplu, cea în care locuiesc eu este la rangul patru de mărime, rangul unu fiind cele câteva vile din apropiere. Îşi aminteşte, de asemenea, că înainte de construcţie aici se aflau grădini întinse, aparţinând cel mai probabil tot Ministerului. Întâlnim aceeaşi deosebire între casele pentru subofiţeri (în special cele de pe strada locotenent Caranda), construite între 1933 şi 1939, şi cele pentru ofiţeri (pe ambele părţi ale străzii locotenent Negel) construite imediat după război, în anii '45-'47. Despre casă, acelaşi domn ne spune că sunt destul de îngrămădite, dar cu un tavan suficient de înalt.

Concluzii:
Ca şi în cazurile precedente, observăm că aprobarea construcţiei parcelărilor începe cu o adresă a Ministerului de Interne bazată pe planurile Soc. Comunale, urmată de aprobarea Comisiei Tehnice a Comunei şi de Comisia Interimară. Ulterior, dosarul ajunge la Min. Lucrărilor Publice, fiind nevoie de avizarea Consiliului Tehnic Superior şi apoi de emiterea unui decret regal prin care lucrările pot începe. În al doilea rând, miturile privind construirea cartierului sunt şi de această dată foarte prezente: conform mărturiilor actualilor locatari, imobilele au fost construite fie de nemţi (fiind preluate ulterior de ruşi), fie de englezi. Păstrarea unei memorii conforme cu documentele din arhive revine celor mai vechi locatari, născuţi în imobilele respective.