Aflată pe partea stângă Bulevardul Barbu Văcărescu, parcelarea Drumul la Tei, al doilea proiect al Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine are o paternitate mai clară decât Parcul Cornescu, şi o poveste determinată de o puternică birocraţie care îţi pune amprenta pe dezvoltarea urbană, ignorată până la Primul Război Mondial. Parcelat începând cu 1922, Drumul la Tei este cumpărat de către funcţionarii Ministerul Muncii grupaţi în Cooperativa Munca, aceştia urmând a achita în rate lunare suma totală datorată Societăţii.
Cu toate că proiectul este marcat de relaţia cu un comanditar cunoscut, locatarii nu par să împărtăşească aceeaşi povestire, istoria construirii cartierului evoluând de la poveste la poveste, în funcţie de vârsta şi de anul în care s-au mutat în cartier. Primii locatari mai în vârstă ai parcelării infirmă ipotezele: "casele au fost construite în '48-'50 de comunişti pentru populaţia săracă", îşi aduce aminte o doamnă din cartier. Pe strada Doamna Oltea, lucrurile devin mai sigure: casele au fost tip, construite în 1929 de bănci care cumpăraseră iniţial terenul şi îl vindeau în rate diverşilor doritori, principalii beneficiarii fiind muncitorii de la CFR. Arhitectura stă mărturie pentru faptul că nu au fost construite de comunişti: "nu mai construiau comuniştii aşa!" ne asigură a doua persoană, mai degrabă interesată de actualul sistem de credit oferit de bănci.
Interesant este că ambele locatare au menţionat cartierul Vatra Luminoasă ca proiect similar de construcţii, dar cel de la Academia Militară, (referindu-se probabil la Parcelarea Lupească). Chiar şi cel de-al treilea personaj care are amabilitatea de a ne răspunde câtorva întrebări ne trimite în Vatra Luminoasă, dar şi lângă Parcul Circului, pentru a vedea proiecte asemănătoare. Referindu-se la propria casă din parcelare (strada Buestrului), aflăm că a fost construită în anii '30 (ca, de altfel, întregul cartier), fiind la marginea oraşului: de acolo începeau terenurile virane unde se desfăşurau concursuri de motociclete, gropile de gunoi, groapa Floreasca, dar şi groapa Tonola, pe locul căreia s-a construit Circul de Stat.
Cea de-a patra mărturie aduce în discuţie şi numele Societăţii, mărturie venită din partea unuia dintre cei mai vechi locuitori ai cartierului, născut în 1935 într-una din casele tip: "casele au fost construite de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine în anii '30", şi puteau fi achiziţionate în rate. După consultarea documentelor, revine cu detalii: într-adevăr casa a fost achiziţionată prin Ministerul Muncii, unde tatăl său era funcţionar. Din planul cartierului pe care ni-l pune la dispoziţie aflăm că a fost parcelat în 1927, cedat de SCLE Cooperativei Munca a funcţionarilor Ministerului Muncii, iar locuinţa a fost cumpărată prin decizia Consiliului de Administraţie, cu împrumut de la bancă.
Autorizaţia de parcelare, de la Primărie la Rege.
Deşi planurile au fost înaintate în acelaşi timp dată cu cele ale Parcelării Cornescu, aprobarea ei a fost amânată până în 1924. Dintr-o adresă din iulie 1924 aflăm că a fost cumpărat de la Societatea Comunală de Locuinţe Ieftine de către cooperativa "Munca" a funcţionarilor din Ministerul Muncii, Cooperaţiuniei şi Asigurărilor Sociale. Cooperativa cere Comisiei Tehnice să li se elibereze planul de parcelare şi să micşoreze suprafaţa străzilor ("pentru a nu se pierde din teren decât strictul necesar, el fiind şi-aşa insuficient pentru numărul membrilor Cooperativei"). În vara anului 1924, funcţionarii Ministerului Muncii pot începe să trebuie să facă lucrările edilitare. Din devizul "pentru pavarea străzilor deschise" observăm că bordurile sunt realizate din beton comprimat, trotuarele sunt pavate cu asfalt iar pavajul carosabil este realizat din bolovani de râu (din carierele din judeţul Dâmboviţa)".
Dintr-o cerere pentru eliberarea unei autorizaţii de construcţie înaintată de Georgescu, directorul Societăţii în iulie 1924 Georgescu doreşte ridicarea pe strada Drumul la Tei a două apartamente tip B² pentru parcelele 21 şi probabil 25 şi a uneia tip B0 pentru parcela 23 şi pentru altele, tipuri proiectate de arhitectul Ion Traianescu. Aflăm prin aceasta că arhitectul Ion Traianescu avea domiciliul pe strada Clucerului, probabil în casa pe care o construise în 1911. În ciuda avansărilor lucrărilor, parcelarea tot nu are autorizaţiile cuvenite.
Abia în decembrie 1924, primarul recunoaşte că "această chestiune, datând de aproape doi ani, credem că timpul să se aprobe acest plan, urmând ca să se înceapă... lucrările edilitare, iar în primele luni ale anului viitor să începem lucrările de construcţie." Comisia tehnică transmite modificările care trebuie realizate şi anume: o nouă stradă pe marginea gropii de gunoi care delimita partea de sud a parcelării, reducerea lăţimii străzii la 16 m. Totodată, aflăm că Primăria va mai descărca gunoiul cel puţin încă doi ani şi mai mult, abia acum se cere aprobarea Direcţiei Sanitare "pentru a supune Consiliului de igienă şi a da avizul dacă se permit construcţii pe acele parcele şi în ce condiţii de igienă şi salubritate publică." Deşi nu avem vreun răspuns al acestei direcţii, la 23 Mai 1925 problema este rezolvată: prin înalt decret regal planul de parcelare este aprobat. Totuşi, abia la 27 aprilie 1927 conducătorul sectorului I, Ştefan Ştefănescu a dat parcelarea în primire delegaţilor Casei Centrale a Asigurărilor Sociale din Ministerul Muncii. Un al treilea dosar din arhivele Primăriei Bucureşti conţine numele celor care au primit case şi care mai au de plătit rate.
Am fi tentaţi să credem că proiectul se încheie aici, însă sesizăm la scurt timp după finalizarea procesului birocratic de construcţie a locuinţe ieftine la adoptarea unei legi care va da un nou impuls reformei sociale, şi anume, înfiinţarea Casei Autonome a Construcţiilor în mai 1930, în subordinea Ministerului Muncii. Asistăm, aşadar, la trecerea iniţiativei din subordinea Societăţii în cea a Ministerului, care demarează primele proiecte de locuinţe sociale în cartierul Vatra Luminoasă, probabil cel mai cunoscut proiect de locuinţe sociale al Bucureştiului.
Nici în cazul Parcului Drumul la Tei, amintirile locatarilor nu coincid cu documentele de arhivă, locuinţele fiind construite (conform mărturiilor) fie de bănci, comunişti sau neavând vreun comanditar cert. Singura mărturie care confirmă documentele de arhivă este rezultată după studierea propriilor documente. O iniţiativă prin care o categorie socială se asociază şi-şi uşurează complicatul proces de achiziţie a unei locuinţe este uitată, iar imobilele par a fi construite de oricine, mai puţini de adevăraţii constructori.
În al doilea rând, lungul drum prin birocraţia anilor '20 reprezintă unul dintre motivele pentru care Societatea nu a putut construi într-un ritm susţinut după Primul Război Mondial. Planurile de parcelare trec de la autoritatea locală (Comisia Tehnică şi Comisia Intermediară din subordinea Primăriei) la autorităţile guvernamentale (Ministerul Lucrărilor Publice) şi la instituţia regală pentru a putea fi validate. Cooperarea dintre Societate şi Cooperativa funcţionarilor din Ministerul Muncii a uşurat doar parţial problema birocraţiei, Societatea mutându-şi atenţia către următoarele proiecte, precum continuarea lucrărilor din strada Lupească. Cu toate acestea, Cooperativa Munca a trebuit să preia dificultăţile birocratice, luptându-se pentru primirea avizului de construcţie sau pentru începerea lucrărilor edilitare, proces finalizat până la urmă cu succes.
De la Calea Floreasca şi Barbu Văcărescu, eforturile edilitare se îndreaptă către sud-est, lângă Fabrica de Cărămidă Tonola, unde la sfârşitul anilor '30, Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine lucrează în parteneriat cu Primăria Sectorului I Galben pentru a construi locuinţe pentru funcţionarii acesteia.
Parcelarea Drumul la Tei
Un album foto.