Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Jurnalism  Sageata  De locuit şi povestit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Parcul Cornescu, primul proiect de locuinţe pentru funcţionarii României Mari


Răzvan Voinea, Dana Dolghin

16.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O casă cu etaj cu plăcuţe ruginii "Parcul Cornescu" şi numărul casei (16); pe faţada dinspre strada Paul Urechescu - trei figuri feminine sculptate, pe faţada spre str. Donizetti - alte două, înfăţişându-i pe Raffaello şi pe Michelangelo. Acestea ar fi reperele celei mai interesante case din Parcelarea Cornescu, prima parcelare ridicată de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine după primul război mondial.

Aceleaşi figuri ale artiştilor renascentişti se regăsesc şi în parcelarea Clucerului, despre care am scris cu ceva vreme în urmă. Deşi nu am putut afla istoria casei direct de la proprietari, vecinii lor ne povestesc că în această casă a stat artista Margareta Pâslaru (până la plecarea ei în Statele Unite în 1983). Anterior, casa aparţinuse unui sculptor al cărui nume vecinii nu şi-l amintesc. O scurtă cercetare în arhive ne arată că este vorba de sculptorul I. D Cobuz, care locuia la casa de la numărul 16 încă din anul 1922. Cel puţin atunci este datată autorizaţia de construcţie, depusă în acelaşi timp cu cererile Societăţii de a parcela acest teren. Cele trei sculpturi feminine menţionate mai sus sunt totuşi greu de interpretat: două figuri feminine ce poartă numele de Sandra şi Magda încadrează un al treilea personaj feminin, care poate fi asociat cu Regina Maria.

Este greu de precizat cine a fost arhitectul, de vreme ce trei arhitecţi au realizat planuri de imobile pentru această parcelare: D. Mohor, Fr. Rainer şi I.D. Traianescu. Ştim doar că cel care a pus în practică planurile a fost conductorul de lucrări Theodor Popescu. Casa era împărţită iniţial într-o cameră mare, transformată în atelier, o cameră de dormit şi un birou plus dependinţe. Confuzia legată de numele arhitectului este cu atât mai mare cu cât observăm mai multe tipuri de case: atît pe strada Dobrota, cât şi pe strada Urechescu observăm tipul A (parter şi două camere), pe care le-am întâlnit în special în parcelarea Lupeasca, dar şi tipul Bº, B1 sau E, imobile complexe despre care am vorbit în episodul trecut. Aceste ultime tipuri adoptă un stil neo-românesc, cu foişor, cerdac sau ferestre în arcadă.

În contrast cu varietatea tipurilor de pe străzile Dobrota, Urechescu, Donizetti sau Bănciulescu, pe strada Turbinei casele sunt construite după acelaşi tip, de unde şi imaginea unitară de ansamblu a zonei. Cu toate acestea, două blocuri construite fac notă discordantă. După amintirile proprietarilor acestea au fost construite în anii '54-'56, deşi arhitectura pare a fi de la sfârşitul anilor '30 sau din anii '40. Memoria străzii este legată de numele fratelui mai mic al lui Nicolae Ceauşescu, Andruţa Ceauşescu, probabil cel mai cunoscut locatar al imobilelor de pe strada Turbinei. Pe calea Floreasca domină casele cu etaj, aliniate conform prevederilor retrase cu câţiva metri de la stradă pentru a face loc grădinilor de flori.

În articolul lui Cincinat Sfinţescu din anul 1933 denumirea parcelării apare ca Floreasca, însă două surse ne dezvăluie numele iniţial: pe harta din anii '30 şi pe plăcuţa de pe casa sculptorului observăm numele Parcul Cornescu, nume provenit probabil de la proprietarul precedent al terenului de la care Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine cumpărase terenul.

Repere ale parcelării

Printre cele mai des menţionate particularităţi ale cartierului se numără vecinătatea fostei gropi de nisip, unde se află în prezent Velodromul (abandonat), şi terenurile clubului Dinamo. Aflată la periferia oraşului în anii '20, groapa servea cel mai probabil ca loc de fabricare a cărămizilor. În apropiere se mai aflau şi alte gropi celebre precum cea a lui Tonola (pe locul ei construindu-se în anii '60 Circul de Stat) sau groapa Floreasca de care am amintit în episodul trecut. Unul dintre interlocutori ne spune că groapa se numea "Oatu", fiind vorba de o confuzie cu cea din zona Filantropia, care purta acest nume. Pe hărţile din anii '30 figurează doar ca "groapa de nisip". Tot o particularitate este şi depoul Floreasca, construit după anii 1945 pe locul unor foste grajduri, străzile din partea estică purtând încă denumiri care aduc aminte de acest aspect (strada Buestrului). Astăzi, depourile mai păstrează vagi urme din zilele socialismului. În contrast, denumirile străzilor nu au suferit schimbări drastice, purtând în continuare nume de eroi, ca şi în cazul altor parcelări (Lupească sau Şerban-Vodă). Vechea denumire (Drumul la Tei) a rămas în memoria unuia dintre interlocutori.

În al treilea rând, proximitatea blocurilor defineşte un alt aspect important al zonei: pentru unii dintre locatari, cartierul Floreasca pare a fi asimilat cu blocurile construite în anii socialismului, iar casele sunt o zonă de trecere către acestea: într-adevăr, eforturile edilitare ale comuniştilor de după 1948 s-au îndreptat (şi) către acest cartier, harta din 1968 demonstrând o adevărată schimbare a zonei, cu zeci de blocuri construite conform planurilor de parcelare din anii '30 (Parcelarea Hipodromului Floreasca). De aceea, intervenţii masive de demolare a caselor şi înlocuire cu blocuri nu au fost în zonă, (cum au fost, de exemplu, în strada Lupească-Mihail Sebastian), comuniştii preferând să construiască în continuarea caselor. Intervenţii (nu tocmai inspirate, de altfel) au fost făcute după 1989 şi sunt în curs de desfăşurare. Au apărut câteva blocuri peste limita de înălţime impusă de lege, iar casele nu sunt pe lista monumentelor istorice pentru a se bucura de o anumită protecţie. Gardurile simple au fost înlocuite pe alocuri cu ziduri de beton.

Raportându-se la propria istoria, locuitorii din cartier nu par a cunoaşte aspecte precum anul construcţiei, unii amintindu-şi anul 1925, alţii confirmând că imobilele au cel puţin cincizeci de ani. Nimeni nu pare a şti numele arhitectului sau faptul că au fost construite de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine, doar o mărturie vagă aminteşte că au fost construite de diverse instituţii care le vindeau ulterior salariaţilor în rate. Cele mai multe detalii le aflăm pe strada Urechescu de un domn mutat aici în urmă cu 25 de ani, care cunoaşte istoria zonei mai în detaliu. Aflăm aşadar că zona era locuită de categorii sociale "mai aparte", precum militarii, capabili să îşi construiască o casă cu mijloace proprii, dar şi de artiştii menţionaţi mai sus. Nu poate confirma faptul că au fost construite de Primărie pentru funcţionarii publici, dar este sigur că imobilele din Bd. Barbu Văcărescu au servit acestui scop.

Fiecare proprietar şi-a ridicat casa după propriile planuri, iar ca material de bază a fost folosită cărămida, evitându-se betonul. Acesta este şi motivul pentru care nu au fost afectate de cutremurele din 1940 sau din 1977. Toate casele aveau iniţial ţiglă roşie şi eternit, înlocuită ulterior aproape în toate cazurile din cauza greutăţii sale. O singură casă mai păstrează eternitul original, pe strada Dobrota. Ca şi în alte cazuri, suntem trimişi la cei mai vârstnici locuitori ai cartierului, ca păstrători fideli ai memoriei zonei.

Istoria din Arhive

Dosarul Parcelării Floreasca, păstrat în arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti, este deschis de cererea adresată de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine la 16 Februarie 1922, care cere preşedintelui Comisiei Interimare a Comunei Bucureşti, Gh. Corbescu, să aprobe parcelarea terenului de pe Calea Floreasca, aflat în sectorul II, ocolul IV. Se pare că adresa nu a primit un aviz favorabil, de vreme ce, la 15 Mai, Al. Georgescu, directorul Societăţii revine cu o precizare adresată aceluiaşi preşedinte prin care amintea necesitatea aprobării proiectului: "în conformitate cu art. 85 din statutele Societăţii, orice plan de parcelare trebuie aprobat de Comună în termenul de 45 de zile şi cum acest termen a expirat... şi campania de lucru este deja înaintată, vă rugăm să binevoiţi a dispune să ni se dea cuvenitele autorizări de construcţie." O nouă adresă din 4 Iulie 1922 atestă oprirea construirii unei parcele, semn că între Primărie şi Societate se mai purtaseră discuţii, Primăria cerând sistarea construirii pe acea parcelă, probabil din raţiuni urbanistice. La 25 august 1922, aflăm că trecuseră de 4 luni cele 45 de zile în care Primăria trebuia să dea aprobarea parcelării. Societatea anunţă Comuna că "au început lucrările de construcţie care trebuesc sa fie terminate neapărat în această toamnă" şi roagă primăria să dea ordin poliţiei să nu sisteze lucrările. De această dată, adresa este semnată atât de Georgescu, cât şi de ing. Ioachimescu care probabil fusese chemat în ajutor de către director pentru a întări poziţia Societăţii. Comisia Tehnică a Primăriei rediscută problema după ce ceruse anumite modificări şi o aprobă pe data de 1 Sept., înaintând-o Comisiei Intermediare pentru aprobare, pentru a fi ulterior direcţionată către Ministerului de Interne şi către Consiliului Tehnic Superior al Ministerului Lucrărilor Publice spre "aprobare şi decretare". De asemenea, vina pentru întârziere pare a cădea pe umerii Societăţii: "a se atrage atenţia Societăţii ca pe viitor la întocmirea planurilor de parcelare să ţină seama de planul general de sistematizare decretat şi de legăturile probabile ale arterelor existente şi viitoare."

Abia la 14 Noiembrie 1922 "Comisia Interimară a aprobat planurile de parcelare a proprietăţii din Calea Floreasca." Dosarul se mută acum la Consiliul Tehnic Superior din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice care analizează cazul Parcelării Floreasca în anul 1923. Astfel, în ianuarie 1923 este adusă pe masa consiliului adresa Ministerului de Interne (semnată de ministrul R. Franasovici), prin care se cerea aprobarea parcelării. Avizul favorabil al Ministerului Lucrărilor Publice nu înseamnă şi finalizarea dosarului. Aceasta vine prin emiterea unui decret regal în aprilie 1923 care pune capăt birocraţiei. În planurile ataşate adresei se observă semnătura arhitectului Fr. Reiner, a noului director al Societăţii (Georgescu) şi data Mai 1922, data la care au fost modificate. Pe lângă locuinţe observăm planul ridicării unui local pentru o şcoală, dar şi Fabrica de Tâmplărie a Societăţii de pe Calea Floreasca, semn al unor schimbări în ceea ce priveşte administrarea societăţii care preferă să îşi procure singură diverse materiale pentru a nu le cumpăra la suprapreţ.

Concluzii:

Parcelarea Floreasca a reprezentat un prim efort coerent din partea autorităţilor de a oferi o locuinţă funcţionarilor României Mari. Numărul limitat de documente din arhivă şi lipsa unei confirmări a locatarilor actuali nu ne permite să tragem concluzia că faptul a fost realizat pe deplin. Construită la marginea oraşului, (probabil) ca urmare a preţului scăzut al terenului, parcelarea a reprezentat de la bun început un experiment care a fost continuat cu un proiect mult mai consistent în Drumul la Tei, actualul Barbu Văcărescu. Strategia aleasă de directorii companiei pentru acest al doilea proiect a fost colaborarea cu funcţionarii Cooperativei "Munca" din cadrul Ministerului Muncii care au construit pe terenul şi după planurile Societăţii începând cu anul 1925.

Lipsa surselor care să confirma ipoteza conform căreia parcelarea Floreasca a fost construită pentru funcţionari lasă problema deschisă, deşi intenţiile sunt destul de clare demonstrate de planul de sistematizare a lui Cincinat Sfinţescu şi de construcţia ulterioară a cartierului Drumul la Tei. Cel mai probabil, Societatea a parcelat terenul, dar nu l-a încredinţat unei singure instituţii publice, de unde şi lipsa unei raportări unice. De asemenea, este important de precizat că ridicarea imobilelor s-a făcut în timp şi după planuri diferite, de unde şi varietatea tipurilor, oscilând de la casele simple cu două camere la vile complexe cu etaj şi elemente specifice stilului neo-românesc.

În ultimul rând, Floreasca a fost aleasă de noua conducere socialistă a anilor '50 drept una dintre zonele cu potenţial ridicat de dezvoltare, în special către nord. Cel mai probabil, zona urma să fie parcelată chiar din anii '40 dacă nu ar fi intervenit războiul. Pe locul maidanelor pe care se desfăşurau cursele de motociclete au apărut blocuri moderne, unul dintre cele mai importante momente fiind "salubrizarea" gropii Floreasca din 1959.


Parcelarea Cornescu

Un album foto.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Casa Ion Dimitriu-Bârlad
    Andrei C., 12.06.2019, 09:25

    Casa de la nr. 16 este Casa Ion Dimitriu-Bârlad, bunicul Margaretei Pâslaru.

    sursa:http://www.observatorulurban.ro/assets/files/studii-publicatii/2016/ObservatorulUrbanB22_s.pdf

    https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Dimitriu-B%C3%A2rlad

Spacer Spacer