Parcelarea Clucerului: proiectul câştigător al arhitectului Ion D. Traianescu

Menţionam în urmă cu două săptămâni faptul că Dem Dobrescu avizase proiectele înaintate spre aprobare de către directorul Societăţii Comunale, A.G. Ioachimescu şi că lucrările puteau acum începe pe străzile Lupească, Clucerului şi Candiano Popescu. Înclinăm să credem că dintre cele trei proiecte, primul pus în practică a fost cel de pe strada Clucerului. Motivul ar fi mai degrabă simbolic: pe faţada primei case din parcelare sunt sculptate în piatra numele şi chipul lui Ermil Pangratti, la acea dată directorul Şcolii Superioare de Arhitectură, şi respectiv lui Ion Mincu, care, deşi nu avea legătură directă cu Societatea, ar fi putut acorda consultanţă constructorilor implicaţi în ridicarea imobilelor, impunând stilul naţional şi în arhitectura locuinţelor sociale. Într-o încercare de a marca în piatră începuturile unei iniţiative ce se dorea a fi de lungă durată, lui Pangratti şi lui Mincu li se alătură sculpturile reprezentându-i pe Rafaello şi pe Michelangelo.
 
Casele de pe Clucerului au un statut diferit faţă de cele de pe strada Lupească, proprietarii trebuind să achite pentru achiziţionarea lor o sumă mai mare. De asemenea, este de presupus că proprietarii proveneau dintr-o clasă socială puţin diferită faţă de cei de pe Lupească sau Candiano Popescu, care îşi permit să achite un cost mai ridicat al locuinţelor.

Planurile caselor sunt semnate de arhitectul Ion D. Traianescu, (numele fiind consemnat de asemenea pe faţada casei-simbol), detaliu ce ne trimite către concursul de locuinţe din decembrie 1910 despre care am vorbit în episodul de acum o lună. Arhitectul fusese unul dintre câştigători. I se încredinţează parcelarea a trei străzi: pe Clucerului se ridică 11 imobile (duble), pe Petofi Sandor zece locuinţe duble şi o a 11-a clădire simbol, în timp ce pe strada Ady Endre spaţiul permite construirea a nouă imobile duble; aşadar 31 de imobile, construite după acelaşi plan, tipul C, cu două camere la etaj şi două la parter, suprafaţa de 55 m.p. (vezi foto) Aşa cum ne detaliază C. Sfinţescu, suprafaţa terenului era de 11.400 mp (terenul fusese donat de Primărie Societăţii), din care 4.800 (41%) era reprezentat de străzile deschise. S-au împărţit în 62 parcele, în medie de 180 mp.
 
Câteva lucruri despre arh. Traianescu: a făcut parte din prima generaţie de arhitecţi, dovedindu-se unul dintre adepţi iniţiali ai stilului românesc. Printre cele mai cunoscute lucrări din Bucureşti se numără Palatul Ligii Culturale (actualul Teatru Bulandra), Biserica Belvedere (din cartierul Grant despre care vom vorbi într-unul din episoadele viitoare). La data începerii proiectului din Clucerului avea 36 ani. Din păcate, în articolul său din anul 1924 publicat în revista Arhitectura nu analizează propria alegere şi nici nu oferă prea multe detalii, realizând, în schimb, o concludentă istorie locuinţelor construite de Societatea Comunală.
 
Nu ştim cât timp a durat construcţia imobilelor şi nici cine au fost primii locatari. Documentele din arhive nu menţionează aceste detalii, cu atât mai puţin evoluţia acestora de-a lungul veacului. Detaliile le aflăm de la locuitorii caselor, mai precis de la dna C., mutată în imobilul în care locuieşte în anul 1947. Aflăm că imobilele au fost construite în 1911 şi că "au fost repartizate intelectualilor", confirmând într-o oarecare măsură documentele. În contrast cu prezentul agitat, în trecut, cartierul reprezenta o zonă liniştită, iar dintre "locuinţele ieftine" construite în 1911 "n-a mai rămas decât una în capătul străzii (Clucerului)", (n.a. - cu arhitectura iniţială). Pe ambele părţi ale străzii erau plantaţi tei şi, printre ei, trandafiri. Cu trecerea timpului, teii au fost înlocuiţi cu alţi arbori "nu la fel de frumoşi" şi, pe deasupra, neîngrijiţi. Tot legat de cartier, dna C. menţionează pe partea stângă a străzii Clucerului un han al cărui nume nu şi-l poate aminti. De Hanul Galben, plasat la intersecţia dintre Banu Manta şi Ion Mihalache îşi aduce aminte că în ultimii ani dinainte de 89 "se micşorase", ajungând aproape la nivelul străzii. Ambele au fost demolate pentru a face loc noilor blocuri, ridicate în anii optzeci. Dintre casele rămase în memoria doamnei C. se numără casa fostului doctor Anghel, "casă foarte frumoasă, boierească, cu un brad alb în curte" şi o prăvălie pe colţ.
 
Casele aveau marchiză simplă sau dublă, iar în decursul veacului locatarii şi-au construit sau lărgit imobilul, dna C. dând exemplul vecinului sau a propriei case, uşor modificate de către părinţi. Important este să menţionăm că, la fel ca şi în cazul celor din strada Lânăriei, cutremurul din 1977 nu a afectat grav structura imobilului (construită din cărămidă), doar coşurile fiind avariate.
 
În privinţa propriei case, dna C. povesteşte cum părinţii au cumpărat casa în 1938, ulterior a renovat-o şi s-au mutat abia în 1947 cu întreaga familia. Bombardamentele din timpul războiului nu au atins zona, însă schimbările radicale au venit după perioada după 1950. Celebra lege a naţionalizării din acel an (92/1950) a lovit şi familia dnei C., nevoită să aducă noi membri în casă. Motivul naţionalizării a fost deţinerea a încă unei proprietăţi în judeţul Buzău, zestrea de nuntă a mamei sale. Totuşi, în casa doamnei C. s-au mutat rude ale familiei, nealterând grav stratul social sau familial. Mai mult, rudele au stat până în urmă cu câţiva ani. Mai grav a fost complicatul proces pe baza căruia imobilul a fost restituit în 1994.

După ce casa a fost naţionalizată, proprietarii au început să plătească chirie (de altfel acceptabilă), beneficiind de drepturile pe care le aveau chiriaşii, printre care reparaţia casei. De-a lungul timpului, eternitul de pe acoperiş a fost înlocuit cu tablă (din toate casele din Parcelarea Clucerului, doar trei au păstrat eternitul), sobele au fost la rândul lor întreţinute, mai ales datorită influenţei pe care tatăl doamnei C. (inginer la CFR) o avea asupra muncitorilor trimişi pentru întreţinere. Extinderea casei a fost realizată de arhitecta Georgescu ulterior naţionalizării, numele arhitectului casei nefiindu-i cunoscut doamnei C.

Amintirea naţionalizării se leagă de violenţa evacuării vecinilor care aveau la dispoziţie 24 ore pentru a-şi lua bunurile, aceştia adăpostindu-le în podul casei de la numărul 18. În aceeaşi situaţie se aflau şi fraţii Jelea (rude cu renumitul sculptor) care au fost evacuaţi din locuinţa lor de pe strada Jianu (azi Aviatorilor) şi mutaţi în case cu suprafeţe mult mai mici. Al treilea caz pe care dna C. şi-l aminteşte este cel al ing. Bădescu care locuia la intersecţia dintre Jianu şi Zambaccian, căruia i-au fost acordate 72 ore să se mute, locul său revenindu-i fiului fruntaşului comunist Emil Bodnăraş.
 
Primii locatari primeau şi o serie de certificate "frumos lucrate" prin care li se atesta dreptul de proprietate şi se menţiona că parcelarea era o zonă "rezidenţială", dar şi acţiuni la diverse societăţi. Dna C. îşi aminteşte că locuinţe asemănătoare au fost construite în Vatra Luminoasă şi pe Drumul Sării. Totodată, locuinţe au mai fost construite şi de societăţile private precum cea de Electricitate (în Primăverii), dar şi de alte instituţii de stat (Banca Naţională deţinea clădirea de pe Kiseleff pentru funcţionarii săi, astăzi Hotel Triumf), dar şi CFR-ul, care construise cartierul Steaua.
 
La fel de interesant este şi destinul familiei: "Tata a făcut Politehnica Timişoara, ulterior a ales Căile Ferate. Mai întâi s-a mutat la Buzău, acolo s-a însurat, apoi a plecat la Bacău unde m-am născut eu, apoi la Cernăuţi, în '35-36, pe urmă a venit în Bucureşti. Se dădeau examene şi se dădeau locuinţe (şi la Bacău şi la Cernăuţi)." Iniţial, tatăl doamnei C. primise locuinţa de la CFR pe strada Petre Poni, într-un cartier ridicat de C.F.R în 1922, despre care vom vorbi într-unul din episoadele viitoare. "Era un bloc pătrat, avea curte interioară; în bloc locuiau ceferiştii, majoritatea intelectuali (probabil ingineri) cu copii. Asta era o condiţie, pe urmă au venit şi fără copii." Fiecare bloc din parcelare avea un mecanic, un portar "nu ca acum, când fiecare îşi aduce un meşter. Se respectau orele de linişte. Disciplină ca la armată." Ulterior, familia s-a mutat pe Clucerului, cumpărând casa cu un credit pe care l-au plătit chiar şi după naţionalizare, fiind în postura de a plăti şi chirie şi ratele în acelaşi timp. Procesul din 1994, lung şi costisitor, a decis că familia este posesoarea de drept a casei.

La 100 de ani de la construcţia locuinţelor, lucrurile s-au mai schimbat. După cum menţiona şi dna C., modificări s-au adus treptat, construindu-se noi corpuri de clădire, înlocuindu-se acoperişurile ş.a.m.d. Ultima dintre modificări este demolarea imobilului de la intersecţia străzii Clucerului cu Docenţilor. Conform panoului, demolarea este autorizată de Primăria Sectorului 1. În locul ei, va fi ridicat un bloc.

Articolul următor detaliază construirea celui de-al doilea cartier, Lupească, la rândul său afectat de proiectul comunist şi povestea locuitorilor puţinelor case care au rezistat demolărilor.