Dacă proiectul de pe Lânăriei a fost realizarea lui Ernest Doneaud, în calitatea sa de şef al serviciului de construcţii şi clădiri, din toamna anului 1910 numele arhitectului francez dispare din actele de arhivă, semn al unei schimbări de strategie. Edilii au considerat, probabil, că pentru eficientizarea lucrărilor este nevoie de tipizarea imobilelor şi reproducerea acestora la o scară mai mare. Nu avem prea multe date cu privire la motivele acestei acţiuni, dar cert este că spre finele anului 1910, Societatea se înfiinţează legal şi organizează un concurs pentru a decide tipurile de case ce urmau a fi construite. Strategia consta în standardizarea construirii prin proiectarea a patru tipuri de imobile, planurile acestor tipuri de case urmând să fie folosite ori de câte ori Societatea construia noi locuinţe. Practic, odată decis tipul de casă, arhitecţii lucrau cu planurile avute la dispoziţie, fără a aduce modificări esenţiale, şi răspunderea pentru realizarea lucrărilor revenea inginerilor.
Să analizăm, aşadar, condiţiile concursului care urma să se desfăşoare până la data de 15 decembrie, ultima lună a lui Procopie Dumitrescu la conducerea Primăriei. Scopul oficial era "întocmirea a patru proiecte pentru construirea de locuinţe ieftine şi sănătoase, destinate lucrătorilor şi funcţionarilor mici", aşa cum se prezintă încă din primul paragraf. Concursul era destinat arhitecţilor şi inginerilor români care absolviseră o şcoală în România - o încurajare a şcolii româneşti de arhitectură. Totodată erau stabilite cele patru tipuri de case pe care primăria dorea să le ridice, în funcţie de numărul camerelor: primul, tipul A avea o cameră plus dependinţe (bucătărie, pivniţă şi latrină), cu o suprafaţă de 50 mp, imobilele putând fi grupate câte două sau câte patru sub acelaşi acoperiş. Urma tipul B cu două camere şi dependinţe, însumând 65 mp, grupate într-un bloc "cu acoperişul şi zidăria coşurilor comune", cu curte şi intrare separate. Cel de-al treilea tip, C, avea trei camere cu o suprafaţă ce ajungea la 85 mp, iar tipul D avea patru camere, însumând 105 mp Totodată se menţiona că ultimele două tipuri puteau avea parter şi etaj, deci suprafaţa la sol era redusă la 50, respectiv 60 mp. Camerele aveau o înălţime de 2,90 m. Cea mai importantă prevedere este legată de costul locuinţei, reglementările stipulând preţurile fiecărui tip de casă (A - 3.000 lei, B - 4.500 lei, C - 5.500 lei, D - 6.500 lei), în devizul cerut de organizatori fiind cuprins costul total al materialelor şi al manoperei, cu tot cu sobe şi racordarea la instalaţia de apă şi canalizare.
Conform regulamentului, Comisia de Judecată care trebuia să hotărască premianţii era formată din primar, directorul şi un cadru didactic de la Şcoala Superioară de Arhitectură, directorul Lucrărilor Tehnice de la Primărie, un arhitect sau un inginer independent desemnat de Primărie. Comisia îşi lua angajamentul de a desemna eventualii câştigători până la 25 decembrie 1910, oferind un premiu I (5.000 lei), două premii II (1.500 lei), patru premii III (de câte 500 lei). Ultimul paragraf prevedea că "lucrările premiate rămân deplina proprietate a Comunei, putând fi cedate de Comună Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine sau altei întreprinderi cu acelaşi scop", anume, de a parcela şi ridica ansambluri de locuinţe.
În ciuda efortului de a atrage proiecte, chemarea nu s-a soldat cu succes, ci, din contră, cu un reproş adresat Primăriei de către Societatea Arhitecţilor Români, prin vocea preşedintelui organizaţiei, Ion N. Socolescu. Pe 4 noiembrie 1910, acesta îi trimitea prima scrisoare Primarului prin care reproşa câteva detalii legate de organizarea concursului, cea mai importantă fiind prezenţa în Comisia de Judecată a inginerilor care să evalueze proiectele. "Capacitatea arhitectului", argumenta Socolescu, "este tot aşa de apreciată în faţade frumoase ca şi în combinaţii de planuri ingenioase şi utilizare raţională a spaţiilor şi materialelor. Asta învaţă arhitectul în şcoală şi constituie specialitatea lui, lucru ce nu se învaţă şi nu ştie să aprecieze inginerul, chemat a rezolva numai probleme tehnice." Prevederile regulamentului concursului păreau că favorizau inginerul în detrimentul arhitectului, amănunt deloc de neglijat, conform lui Socolescu.
În al doilea rând, arhitectul contesta includerea preţului racordării la reţeaua de apă şi canalizare în preţul final al casei, fixat la maxim 8.000 lei, în condiţiile în care aceste servicii erau monopolul Primăriei.
În al treilea rând, ambiguitatea premierii era un nou motiv pentru ca arhitecţii să nu participe concurs. Cităm pe larg din scrisoarea lui Socolescu: "distribuirea premiilor trebuie să se facă oricare ar fi valoarea proiectelor, căci e umilitor pentru corpul de arhitecţi să li se arunce în faţă şi în mod public insulta că se poate ca din peste 120 de arhitecţi români, toţi cu şcoli speciale şi buni patrioţi, nu se vor găsi câţiva capabili a face un tip de casă cu o odaie şi un antreu sau cu cel mult patru camere cum se cere". Câteva zile mai târziu, într-o scrisoare adresată primarului Procopie Dumitrescu, secretarul Societăţii Arhitecţilor Români, Statie Ciortan reitera poziţia exprimată de Socolescu, transmiţând refuzul arhitecţilor de a participa la concurs.
Răspunsul nu a întârziat să apară. Primarul Dumitrescu îi acuză pe arhitecţi de ignoranţă şi de lipsă de empatie faţă de situaţia celor mai slabi, repetând cererea către Societate de a-şi îndemna membrii să participe la concurs sau să îşi prezinte observaţiile. Ignoră însă obiecţiile ridicate deja de arhitecţi. Nu se consemnează un rezultat final al discuţiilor, ştim totuşi că în luna ianuarie 1911, unul dintre arhitecţii care participaseră la concurs onorase invitaţia primită de la Societatea Arhitecţilor. În cele din urmă, participanţii, îndemnaţi sau nu de Primărie îşi depun plicurile cu proiectele ce conţin numeroase planuri, planşe şi calcule cerute de către organizatori până la data prevăzută.
Însă participarea nu garanta, după cum sesizase Socolescu, şi câştigarea Marelui Premiu pus în joc de 5.000 lei (comparativ, un salariu de muncitor era de aproximativ 150 lei), care de altfel, nu a fost câştigat de niciunul dintre participanţi. Câştigătoare a unor premii au fost desemnate proiectele "Casa mea" - 1.500 lei (I), "Eftin" - 1.000 lei (II), "Rabat" - 500 lei (III), "Mens divinilor" - 500 lei(IV), iar dintre câştigători îi menţionăm pe arh. Ion D. Traianescu, arh. Radu Culcer şi ing. E. Dobrovici (ultimii doi premiaţi cu premiul al II-lea). Faptul că totuşi niciunul nu a câştigat Marele Premiu, reiese dintr-o scrisoare a directorului Societăţii, A.G. Ioachimescu care comunică noului primar, Dem Dobrescu, că "proiectele premiate ne-au servit nouă foarte puţin, fiind nevoie să refacem în mod complet toate aceste proiecte". După concurs, arhitecţii sunt liberi să îşi ceară proiectele înapoi, în cazul în care nu fuseseră aprobate. S-a păstrat, din fericire, proiectul cu motto-ul "Cată Cota" pe baza căruia putem analiza pe îndelete felul în care au înţeles echipele de ingineri şi arhitecţi să rezolve cererile prevăzute de concurs. Nu ştim cine a fost autorul acestui proiect, dar importanţa sa constă în detaliile legate de materialele de construcţie folosite şi a paşilor ce trebuiau parcurşi în ridicarea caselor.
Printre materialele de construcţie menţionate se numără pietriş, nisip, var hidraulic şi var gros de Câmpulung, ciment şi "cărămidă de mână, bine arsă". Grinzile şi căpriorii sunt din brad, la fel şi lucrările de tâmplărie şi duşumelele, stejarul este folosit pentru cercevele şi foi de uşă, trestia pentru tavane. Dintre materialele mai dure se folosesc fierul laminat pentru traverse şi tablă şi fonta pentru capace (probabil cele de canalizare). Sunt nu mai puţin de 41 de paşi ce constituie manopera de la săpătura iniţială până la "spoitul interiorului cu lapte de var". Nu îi vom enumera, dar simpla trecere în revista a materialelor şi a tehnicilor de construcţie din proiect reprezintă o incursiune utilă în problematica ridicării locuinţelor la începutul veacului precedent.
Am menţionat mai sus numele noului primar Dem. Dobrescu, cel care l-a înlocuit pe Procopie Dumitrescu. Fiind vorba de unul dintre cei mai importanţi edili bucureşteni, este timpul să dăm câteva detalii despre activitatea sa, bazându-ne, în special, pe studiul lui Ion Vitan dedicat primarilor Bucureştiului. Conform acestuia, Dem. Dobrescu a fost instalat în fruntea administraţiei bucureştene o dată cu venirea la puterea a conservatorilor lui Petre Carp. Junimist şi apropiat al acestuia, Dem. Dobrescu preia conducerea Comisiei Interimare în ianuarie 1911, iar mandatul său va ţine până în octombrie 1912. Pe lângă sprijinul acordat construirii locuinţelor ieftine, Dem. Dobrescu s-a făcut remarcat în timpul mandatului prin deschiderea şi prelungirea de noi străzi (fiind expropriate numeroase proprietăţi) şi extinderea canalelor colectoare. De asemenea, Consiliu Comunal a aprobat construirea a patru şcoli primare, reamenajarea Pieţei Sf. Anton, crearea Parcului Naţional (actualul Parc Herăstrău) şi lucrări la Mânăstirea Mihai Vodă, precum şi aprobarea lotizării domeniilor lui Alexandru Filipescu şi Boerescu, ambele în zona Pieţei Victoriei. Pe durata mandatului va fi secondat de doctorul I. Mendonide şi de Mircea Poenarul Bordea.
Odată stabilite planurile de parcelare în urma concursului, Societatea trece la obţinerea aprobării construirii lor. Avizul favorabil al Primarului viza construirea a două noi cartiere, pe strada Lupească (sectorul I, ocolul IV), lângă Fabrica de Basalt (locuinţe pentru lucrători, cu un etaj) şi pe strada Clucerului, cu două etaje, în valoare de 8.000 lei "cifra limită prescrisă de lege". Ambele planuri erau ataşate scrisorii trimise de A.G. Ioachimescu primarului Dobrescu, iar, între timp, un şantier se deschide pe str. Candiano Popescu unde se vor construi şase imobile.
Peste două săptămâni veţi putea citi, pe larg, despre construirea acestor cartiere şi despre amintirile celor care mai locuiesc astăzi în zonă.
Bibliografie:
Arhivele Naţionale, filiala Bucureşti, PMB, Serviciul Tehnic 490/1910
Cincinat Sfinţescu, "Societatea pentru construirea locuinţelor ieftine şi realizările ei", Urbanismul, 1933
Ion Vitan, "Primarii Bucureştiului", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009.