Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Jurnalism  Sageata  De locuit şi povestit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Parcelarea Floreasca - povestea unuia dintre cel mai atractive cartiere din Bucureşti


Răzvan Voinea, Dana Dolghin

02.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În următoarele trei episoade vom analiza modul în care a evoluat cartierul Floreasca în ultimii 100 de ani, pentru a înţelege de ce reprezintă una dintre cele mai atractive zone de locuit din Bucureştiul de astăzi. O analiză comparată a ansamblurilor de locuinţe din capitală, din perspectiva domestică, întocmită de studenţii de la UAUIM, "îi acordă cartierului Floreasca calificativul de locuire plăcută şi deosebit de confortabilă, ba chiar luxoasă, în pofida faptului că tuturor le este clar că apartamentele sunt minimale."[i] Studiul pleacă de la premisa că "spaţiul care constituie vecinătatea imediată a locuinţei joacă pentru calitatea locuirii domestice un rol cel puţin la fel de important ca şi locuinţa propriu-zisă."[ii]
 
Care sunt motivele pentru care un cartier este considerat mai confortabil decât altele şi de ce se numără Floreasca printre cele mai atrăgătoare? Studiul identifică nu mai puţin de şapte criterii de apreciere, printre cele mai importante numărându-se supremaţia ţesutului urban tradiţional şi fenomenul de iradiere (proximitatea faţă de un loc cu o imagine pozitivă, fie el un alt cartier, un parc sau o zonă istorică, în cazul de faţă cartierul Primăverii şi zona lacurilor). Totodată, se ia în considerare relaţia dintre spaţiului public şi cel privat, mizându-se pe prezenţa unor spaţii semi-publice, precum locurile din faţa blocului, unde locatarii îţi pot desfăşura relaţiile de vecinătate. Nu este de neglijat nici rolul vegetaţiei, fie prin prezenţa micilor grădini din faţa blocurilor sau a caselor, fie prin proximitatea parcurilor Verdi şi Floreasca. Aflăm că "dispunerea blocurilor joase se pliază unei parcelări interbelice", aşadar fiind dificil şi inutil să impunem graniţe între casele construite de SCLE şi noile blocuri construite după 1948, după "salubrizarea" Gropii Floreasca din imediata vecinătate a parcelărilor. Fotografia din anii şaizeci este elocventă: în prim-plan cele aproximativ 100 de blocuri (majoritatea cu patru etaje) ridicate după 1959 în fosta groapă de gunoi şi în plan secund casele perioadei anterioare. Un articol din acea perioadă face cunoscut istoricul ridicării acestui nou ansamblu.
 
Dat fiind că suntem interesaţi de începuturile construirii acestui cartier, ne vom concentra doar pe segmentul de sud al acestuia, mai precis zona delimitată de Calea Floreasca, str. Rossini, Bd. Barbu Văcărescu şi Stadionul Dinamo, deşi această alegere este oarecum aleatorie.
 
Construcţii standardizate în cartierul Floreasca
 
Primul motiv pentru iniţierea acestui proiect a fost afluxul masiv de populaţie după încheierea primului război mondial (1918). Sfârşitul ostilităţilor şi schimbările politice şi sociale de la sfârşitul războiului anunţă un nou început şi în privinţa locuinţelor sociale, început marcat de o criză acută de spaţiu în Bucureşti. "Nevoia de adăpost a acestei populaţii a impus nevoia de concentrare a locuinţelor. Locuinţa familială, răsfăţată, de jur-împrejur de soare, de lumină şi de flori, şi destul de izolată de alte locuinţe nu mai poate fi apanajul tuturor şi nu mai poate rămâne în centrul oraşului... însăşi Soc. Comunală de Locuinţe Ieftine, a început a construi corpuri de clădiri cu mai multe locuinţe. Nu este mai puţin adevărat că acest sistem de locuinţe a fost, de la început, primit cu prea puţină simpatie de public."[iii]
 
Afluxul masiv de populaţie de după război şi deprecierea monetară atrag schimbarea legii de funcţionare a Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine: la 15 iulie 1921 Guvernul Mareşalului Averescu promulgă noua lege a ministrul muncii Grigore Trancu-Iaşi care oferă un nou impuls construcţiei de locuinţe. Noile reglementări prevedeau ca Societatea putea construi şi pentru Societăţi Cooperative "cu condiţia ca acele societăţi să achite aproximativ 10% din valoarea locuinţelor," aşa cum afirmă Sfinţescu.[iv] Totodată, preţul creştea spectaculos ca urmare a inflaţiei.

Pe lângă prevederile legilor din anii douăzeci, este cazul să amintim şi faptul că legea din 1913 consfinţea dreptul Societăţii de a ridica nu numai locuinţe rezidenţiale, ci şi alte imobile precum şcoli, grădiniţe, dar şi localuri pentru instituţii publice, de altfel ridicate în perioadă. Faţă de tipurile de imobile cu care eram obişnuiţi până la primul război mondial, observăm noi tipuri folosite în Floreasca, precum tipul E şi tipul 203. Acest al doilea tip grupează câte două case, cu câte patru camere, baie şi scară de serviciu, de circa 98 m.p. De asemenea, colaborează cu Societatea şi nume noi precum arhitectul Fr. Rainer care semnează planurile pentru noua parcelare, dar şi Dimitrie Mohor (care colaborase anterior cu Societatea). Locul lui A.G. Ioachimescu ca director al instituţiei este luat de Al. Georgescu.
 
Al doilea motiv pentru iniţierea construcţiei în Floreasca este legat de introducerea unui nou concept care urma să reglementeze dezvoltarea ulterioară a Bucureştiului, şi anume zonificarea. În "Studiu asupra planului general de sistematizare al Capitalei" (1919) inginerul Sfinţescu spunea că principiile pe baza cărora a funcţionat oraşul nu mai sunt valabile pentru a servi necesităţile unei Capitale cu o populaţie în creştere anuală, iar dezvoltarea trebuie riguros reglementată. Oraşul urma a fi împărţit districte cu o funcţie clară (industrială, rezidenţială ş.a.m.d), iar Floreasca (precum şi zona din jurul bd. Mihail Ghika - azi Ion Mihalache) urma să fie destinată funcţionarilor de stat. Această împărţire nu era administrativă: se păstrau vechile sectoare, Floreasca fiind în continuare în Sectorul I Galben, ocolul IV. Eforturile edilitare se îndreaptă şi spre cartierul Lupească - Drumul Sării (unde se continuă lucrările începute în 1911) despre care am vorbit şi vom vorbi într-unul din episoadele viitoare.
 
Pe Calea Floreasca, în proximitatea parcelării, sunt de remarcat două imobile construite de G.M. Cantacuzino, şi anume blocul de locuinţe pentru funcţionarii băncii Chrisoveloni (1922), la intersecţia cu strada Hatmanul Arbore şi vila Florica Policrat de la nr. 24, imobil ridicat de acelaşi arhitect, astăzi de nerecunoscut din cauza recondiţionării cel puţin neinspirate. În continuare, în cele câteva sute de metri până la intersecţia cu strada Turbinelor (de unde începe parcelarea Floreasca), observăm blocuri şi case de diferite tipuri, şi mai apoi acoperişurile roşiatice, marcă distinctivă a caselor construite de Societatea Comunală de Locuinţe Ieftine.
 
Începând cu 1922 se parcelează primul teren din zonă, pe partea dreaptă a căii Floreasca, după 1923 cel de-al doilea, pe partea stângă a Căii Barbu Văcărescu, legat de primul prin strada ce astăzi se numeşte Comandor Eugen Botez, iar în 1937 se ridică noi locuinţe pe partea dreaptă a actualului Bulevard Lacul Tei, imediat după Parcul Circului. În harta Bucureştiului din anii treizeci observăm şi alte parcelări, precum şi noi terenuri care urmau a fi parcelate. De asemenea, au existat şi proiecte neavizate de către Ministerul Lucrărilor Publice, precum parcelarea gropii de gunoaie Floreasca propusă de "Societatea Progresul Industrial şi Imobiliar", refuzată în anul 1934 din motive de salubritate. Conform hărţii publicate de Cincinat Sfinţescu, prima parcelare este împărţită în 94 de loturi, denumită pe harta din anii treizeci "Parcelarea Cornescu" probabil datorită proximităţii cu strada Cornescu, aflată pe partea strângă a Căii Floreasca (astăzi dispărută). A doua parcelare ("Drumul la Tei") este delimitată de străzile Comandor Eugen Botez - Radu Mihailă - Doamna Oltea - Barbu Văcărescu şi este împărţită în 97 de loturi, iar suprafaţa din Drumul cu Tei este mai mare decât cea din Calea Floreasca. Motivul este legat de mărimea loturilor. La o suprafaţă de 55.900 m.p. cât măsoară cea din Drumul la Tei, dintre care 42.500 m.p. teren construibil, fiecare dintre cele 97 de loturi măsoară 330 m.p. În schimb, pe calea Floreasca, terenul avea 37.800 m.p., dintre care 31.350 m.p. construibil, împărţit in 94 de loturi de 200 mp. Ulterior, în 1937 se aprobă şi parcelarea celui de-al treilea teren, delimitat de Bulevardul Lacul Tei - str. Scheiul de Sus - Sfânta Treime - Str. Judeţului.


Parcelarea Floreasca

Un album foto.


[i] Ana Maria Zahariade, "Pe marginea locuirii urbane postbelice", în Simptome de traziţie, Editura Fundaţiei Arhitext Design, Bucureşti, 2009 p.128
[ii] Zahariade, p.125
[iii] Arh. I.D. Enescu, "Aspectele locuinţei în România", în "Locuinţa în România", Institutul Urbanistic al României, p.41
[iv] Cincinat Sfinţescu, "Societatea comunală pentru Locuinţe Ieftine şi realizările ei", Urbanismul, VI/1933, p.272.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer