Regatul din apartamentul 31

Săptămâna asta am petrecut ceva vreme pe la apartamentul în care obişnuiam să locuiesc acum câţiva ani. Să tot fie patru ani jumate, cinci, altă viaţă. Habar n-am. Tot ce ştiu e că acolo m-am simţit pentru prima şi poate ultima oară chez moi. Adică la mine, în toată puterea ideii de a locui la tine şi numai la tine. E interesant cum omul are în sânge acest instinct de a domina, de a-şi clădi un locşor numai al lui, în care să se simtă conducător suprem. Credeam că exagerez cu ideea asta, dar nu. Eu, în acel spaţiu, mă simţeam stăpână pe un regat populat cu o masă de arhitectură, o pianină de la 1900, desene pe pereţi, cărţi, poze, stencils, medalioane, lămpi, mese, scaune, veselă veselă, cuţite tăioase, linguriţe personalizate. În plus, aveam parcul la picioarele mele şi în fiecare zi aveam parte de vocalizele de operă ale vecinei.

Libertate măsurată în metri pătraţi
Adoram fiecare particulă în acel spaţiu, fără pretenţii de altfel. Nu aveam decât un aragaz de campanie, dar îmi plăcea să gătesc acolo şi ieşea bine mâncarea aceea, foarte spicy. Din când în când mă refugiam pe balcon şi mi se părea că locuiesc într-o junglă indoneziană. În multe duminici nici nu ieşeam din casă. Stăteam acolo, cu ochii larg deschişi, simţind cum zbor de la atâta bine. Era starea de libertate pe care o inspiram şi expiram cu fiecare secundă pe care o trăiam într-un interior proiectat într-un exterior pictat în vernil şi roz pal. Şi acum, când mai trec pe acolo, simt aceeaşi energie care mă încarcă. Cu toate că nu am mai locuit demult acolo, încă simt că acel spaţiu îmi aparţine. Chiar dacă am golit aproape tot ce aveam stocat în acel sanctuar al propriei fiinţe, ceva din mine rămâne acolo.

Sindromul gazdei ucigaşe
De aceea îmi şi este atât de greu să las pe altcineva să populeze acea zonă sacră. Mai ales dacă nu rezonez cu persoana respectivă. Mi se pare că sunt pe cale de a comite un sacrilegiu. Să mişte o lucrare de pe pereţi şi cred că sunt în stare să ucid. Până acolo duce obsesia. Şi nici nu ştiu dacă această trăire vine dintr-un sentiment legat de pierderea acelei libertăţi pe care o simţisem la acel moment, sau este declanşarea acelui instinct de cuib care mi se activează în mai fiecare loc în care trebuie să locuiesc o perioadă. Din punctul ăsta de vedere, turul lumii trebuie să fi cauzat un fel de traumă legată de schimbat medii şi spaţii în care nu mă puteam simţi nici pe departe chez moi. Doar că e clar că nu aş fi putut locui acolo prea mult timp cu cineva care ar fi intuit această prezenţă dominatoare pe care trebuie să o fi emanat destul de puternic.

Memento
Cu toate astea, nimic şi nimeni nu a reuşit să-mi ia gândul de la acel spaţiu în care, la un moment dat, tot îmi fac atelier de creaţie. Şi cu acest gând, plutind deasupra unei libertăţi creative care se cere manifestată, închei această odă patetică dedicată unui apartament de lângă un parc. Cu bine!