După mai bine de 23 de ani de la schimbarea de orînduire, tot nu e nici o rînduială

Daniel Cristea-Enache: Mimetismul românesc sau bovarismul nostru geocultural vi se par mai comice ori mai realiste decît nombrilismul autohtonist, hrănit de un complex de superioritate? Sau acest autohtonism este el însuşi "impur", legat fiind de alte influenţe străine decît cele respinse în numele fondului tradiţional?
Avem o resuscitare a disputelor locale dintre sincronişti şi protocronişti, în noul context, cu România în Uniunea Europeană?  Sau criticile făcute Bruxelles-ului care "ne impune" vin din interiorul aceleiaşi partide, a celei convinse că România are de cîştigat din conectarea la Occidentul "putrefact"?
Sorin Antohi: Ca întreaga mea raportare la ce este şi ce înseamnă România, adică la contextul în care mă puteam constitui şi situa pe mine însumi, reflecţia mea despre mimetismul românesc, începută în liceu cu lecturile inevitabile din Maiorescu şi Lovinescu, a parcurs în patru decenii mai multe etape. Astăzi privesc stoic (sau cel puţin hegelian) la tot şi la toate, m-am împăcat cu Istoria, dar în adolescenţă şi în prima tinereţe (după alte lecturi inevitabile, în special cele electrizante din Cioran), m-a mîhnit gîndul că românii au o cultură mică, marginală, derivată, tardivă, incompletă, obscură. Nu vedeam în asta un blestem, o eternă damnare metafizică, un deochi (al duşmanilor diabolici) care i-ar fi transformat pe români în opusul a celor ce-şi visează toate popoarele (dacă ni le imaginăm pentru o clipă, din stricte raţiuni euristice, ca organisme înzestrate cu atribute colective, de la conştiinţă de sine la proiecte, virtuţi ori vicii), condiţia de popor ales. Nu mă autoflagelam ca occidentaliştii (adesea, auto-orientalişti care nu se opresc decît cînd ajung la ura de sine, la stigmatul etnic), nu mă desfătam sado-masochist (sau, sub influenţa lui Cioran, apofatic) denigrîndu-mi baştina. Nici nu credeam, tot în descendenţa lui Cioran, că excelenţa negativă a eşecului, culminînd în neantul valah / românesc (http://www.polirom.ro/catalog/carte/le-neant-roumain-un-entretien-neantul-romanesc-o-convorbir-3504/detalii.html), poate fi un ideal tocmai fiindcă este inevitabilă, deşi eşecul însuşi nu e totdeauna o pierdere netă, avînd potenţialul său creator (v. o contribuţie recentă pe tema asta a lui Costică Brădăţan: https://www.facebook.com/pages/Forma-de-Vida/483301655041737). Nu am avut nici revelaţii tardive despre natura reală a românului, după momente/perioade de auto-amăgire, deci nu am simţit nevoia să-mi condamn fostul obiect al dorinţei cu disperarea simultan tragică şi exhibiţionistă a unui apostat care are nevoie de o scenă pentru a-şi lepăda crezul şi a decapita idolii tribului.
Dar mi-am trăit şi eu, ca mai toţi intelectualii români, entuziasmele şi deziluziile inspirate de tendinţa noastră endemică de a lega prea strîns individul de etnia-naţiune. Poate nici nu se poate altfel: şi cînd reuşim, şi cînd eşuăm, ne e mai greu decît altora să fim singuri - deşi, ca tuturor, ne place să ne asumăm aproape exclusiv reuşitele şi să-i condamnăm pe ceilalţi pentru eşecuri.
Am cunoscut cele mai diverse medii sociale, am trăit de mic în România profundă, dar cu o conştiinţă precoce că nu-i aparţineam decît printr-un crud capriciu al istoriei. (Această atitudine mi-a fost cultivată sistematic de tatăl meu, neîmpăcat vreodată, în special din raţiuni de principiu - a înfruntat senin greutăţile, suferind numai pentru ceilalţi -, cu pierderea rapidă a condiţiei sociale cîştigate de familia sa în cîteva secole.) Educaţia din familie, poate sub impactul dureros al declasării şi represiunii, mi-a transmis lecţii preţioase, inspirate de realismul fostei clase mijlocii cu baza economică şi politică în proprietatea funciară, care dăduse personalităţi marilor oraşe şi ţării, dar era încă legată în 1947 de mediul satelor şi tîrgurilor, deci avusese acces chiar fără să-şi dorească la observaţia participativă (cum ar spune antropologii), şi nu idealizase omul obişnuit (român sau de alte origini, culturi şi credinţe) nici înainte de comunism. În acel mediu, în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, e mai uşor să înţelegi fiinţa umană, cu toate ale sale, iar exaltările de orice fel sînt de regulă temperate de rigorile prozaice ale existenţei, ori recuperate de viziuni şi practici verificate în timp, cum ar fi viaţa spirituală esenţialmente comunitară, întotdeauna mai tare la ritual decît la teologie.
Faptul e valabil şi pentru români, şi pentru evrei, ca să vorbim numai de cuplul fantasmatic în care au co-evoluat sistemele cultural-ideologice din România ultimelor două secole; nici saşii, şvabii ori maghiarii, încadraţi de Biserici mai modern instituţionalizate, nu au fost mult diferiţi în acest punct. Din păcate, decimarea acestei secţiuni societale mediane în perioada stalinistă, o ireparabilă catastrofă umană, economică, ideologică şi culturală, a produs mutaţii în memoria colectivă şi a afectat serios istoriografia trecutului recent, scrisă azi majoritar (repet mereu; nu subscriind la vreun sociologism vulgar, ci pentru a reaminti situarea multora dintre arbitrii trecutului canonic) de descendenţii celor două categorii de profitori ai comunismului (nu neapărat şi nu permanent cinici sau activ ticăloşi; folosesc aceste cuvinte puternic marcate emoţional într-un sens neutru, descriptiv), lumpenii (majoritatea populaţiei rurale şi urbane, care merita în orice caz o formă sau alta de mobilitate socială verticală) şi privilighenţia (o minoritate extrem de eterogenă, cu traiectorii şi itinerarii etico-morale diverse, uneori dramatice, fiindcă nimeni nu iese neatins din tiranii), care lucrează excesiv cu noţiuni ideologice, etice şi moral(ist)e, în detrimentul reconstrucţiei faptelor (atunci cînd se urmăreşte justiţia retrospectivă, putem vorbi chiar de stabilirea probatoriului), interpretării lor complexe şi depasionate.
Sigur, pe cînd citeam auto-criticile cele mai acerbe ale culturii române şi mă gîndeam cu tristeţe la neajunsurile, defectele, ghinioanele şi eşecurile etniei-naţiune (formula subliniază critic fuziunea, ori cel puţin confuzia dintre etnic şi naţional în discuţia despre România; chestiunea merită o discuţie separată), citeam avid şi pledoariile contrare - poate pentru a-mi regăsi liniştea patriotică şi sufletească. Între lecturi, mă bucuram că trăim în Europa, fie şi la o periferie, într-o regiune geografică armonioasă, elevată la concept metafizic de Blaga şi - respectuos, dar falsificînd în sens popperian spaţiul mioritic prin ideea de spaţiu bărăganic - Vasile Băncilă (cutremurele ar putea inspira totuşi frumoase pasaje kierkegaardiene în Teoria României), cu climă temperată, floră şi faună la fel de neproblematice, dacă nu de-a dreptul profitabile fără mare efort. Mă mai bucuram că nu sîntem şi negri, ca să trebuiască să ne glorificăm / blamăm şi culoarea, adică să vorbim obsesiv despre roumanitude (cf. conceptul lui Leopold Sédar-Senghor, négritude, una din formele timpurii ale discursului postcolonial), nu doar despre deja destul de problematica roumanité.
Dar nu am simţit impulsul unei adeziuni necondiţionate: nici la fervoarea dionisiacă de tip Eliade, nici la construcţia apolinică de tip Blaga, nici la speculaţiile etno-teologice de tip Stăniloae, nici la formulele hibride gen Vulcănescu sau Noica, nici la protocronismele erudite şi senine gen Papu ori Duţu. Am amintit numai cîteva dintre figurile şi discursurile cele mai înalte, pe care le puteam admira şi la care subscriam parţial în anumite momente. Figurile şi discursurile joase îmi inspiră încă de la primele contacte înţelegere şi toleranţă, mai ales cînd ştiu că toţi luptăm cum putem pentru a găsi un sens vieţii, cînd le bănuiesc ingenue şi, oricum ar fi, văd că nu inspiră campanii veninoase şi acţiuni violente, ci demersuri literar-artistice (uneori la nivel decent, chiar respectabil), şezători nostalgice şi reverii compensatorii, comunicate în ultima vreme eterului prin nenumărate situri autohtoniste.
Cu peste treizeci de ani în urmă, iniţial în orizontul studiilor mele literare / culturale, am citit sistematic teoria lui René Girard despre dorinţa mimetică şi caracterul ei deopotrivă specular, constitutiv, violent şi circular, ceea ce m-a făcut să suspectez (fără să devin girardian) că românul generic era prins într-un gigantic mecanism fără ieşire, dorind mereu ce-şi doreşte Celălalt, de la conlocuitor la vecin şi la occidental. În fine, la începutul anilor 1990, trăind în Franţa şi Statele Unite, mi-am putut proba vechea bănuială că şi omul occidental, ficţiunea normativă cu care emulasem în izolarea ceauşistă, îşi lepăda sinele pentru a se reinventa prin fuziunea cu Subalternul. Ştiam că unii occidentali, nu doar exploratorii rătăciţi ori antropologii aflaţi de prea mult timp pe teren în căutarea unei neo-utopii a Bunului Sălbatic, tind să se topească în orizontul şi, la limită, în fiinţa Celuilalt, going native.
Dar, trăind în Occident, am observat cum întregi societăţi şi culturi îşi abandonau vechile ambiţii universaliste (nu le criticau din interior, aşa cum ar fi trebuit să facă întotdeauna, ci le aboleau pur şi simplu), ajungînd să-i condamne pe toţi la particularismele Celuilalt, uitînd că viziunile europene ale Renaşterii, Clasicismului şi Luminilor, în ciuda marilor lor neajunsuri, contradicţii, excese şi chiar crime, fuseseră inspirate, fie şi parţial, de proiecte universale. Evident, orice universalism este la origine un particularism ambiţios, iar culturile mari pot trăi secole de-a rîndul în închiderea sau chiar orbirea unui provincialism care a triumfat asupra altora. Din acest motiv, am momente cînd mă bucur că provin dintr-o cultură mică, în care auto-iluzia e mult mai dificilă: pur şi simplu, vezi mai uşor ce-ţi lipseşte - Pantheonul culturii naţionale e mai uşor de cuprins într-o privire. Astfel, Occidentul nu mi-a oferit chiar automat şansa de a-mi rafina patriotismul cosmopolit (în care includeam, încă din România, şi cosmopolitismul lui Kant, şi patriotismul paşoptiştilor), ci m-a expus unei experienţe mult mai complexe. După mai bine de două decenii, am învăţat să preţuiesc şi mai mult universalismul, după cum am căpătat competenţe comparative şi interculturale pe care nu putusem decît să le întrezăresc în anii mei formativi ieşeni. Permanent, experienţa românească (a mea şi a etniei-naţiune) a fost pentru mine o referinţă utilă, nu doar inevitabilă. În orice caz, m-a ajutat să rămîn mai aproape de universalism (şi de corolarul său, enciclopedismul), dincolo de orice exerciţiu critic (autocritic, fiindcă mă socotesc inclus în această viziune), după cum m-a ajutat să mă deschid spre toate particularismele şi să devin  prudent numai cînd ele dezvoltă o dimensiune resentimentară şi alimentează reacţii frustrate, nu rareori violente şi fundamentaliste, care neagă orice universalism în numele propriului particularism ireductibil. Veneam dintr-o etnie-naţiune care nu colonizase niciodată pe alţii, deşi încercase cu relativ succes să se auto-colonizeze cultural (cu definiţia dată de Alexander Kiossev formei maxime de mimetism) şi chiar să elaboreze / aplice strategii de hegemonie soft (în Balcani, prin influenţe culturale, manevre diplomatice, alianţe dinastice) sau hard, mergînd pînă la anexare (în Cadrilater şi, cu o violenţă care nu poate fi scuzată de condiţiile de război, în Transnistria), adică oriunde putea spera la un asemenea rol.
În cadrul schiţat pînă aici înţelegem mai bine experienţa românească şi propria mea reflecţie asupra ei.
Pe de o parte, ca să reiau termenii întrebării, mimetismul şi bovarismul geocultural românesc (ele nu sînt echivalente, dar se suprapun în bună măsură şi comunică) au fost şi sînt căile mai realiste de racordare a României la lume. Oricîte greşeli am face, ne putem corecta pe parcurs, inclusiv învăţînd din greşelile altora (care astfel ne ajută fără voie să experimentăm abstract şi fără costuri). Această învăţare trebuie mereu stimulată printr-o privire comparativă, începînd din regiunea noastră istorică, periferie multiplă a unor foste imperii, în care s-a încercat aproape orice şi s-a ratat aproape totul. Autohtonismul, din păcate, nu ne învaţă nimic, dincolo de o eventuală meditaţie despre nevoia profund omenească de rădăcini ferme şi despre zădărnicia căutării unei purităţi originare care s-ar putea transmite imperturbabil, mileniu după mileniu, scutindu-ne de povara istoriei (fiindcă nici nu sîntem, nici nu putem deveni altceva decît au fost strămoşii noştri). Aşa cum sugeraţi, aşa cum am mai scris, autohtonismele sînt întotdeauna hibride - aici e drama lor.
Autohtoniştii, cu moartea în suflet, trebuie să recurgă adesea la autorităţi străine care să le valideze tezele - cel puţin parţial ori aparent (fie şi prin răstălmăcire). Clasicii greco-latini sînt autorităţile predilecte citate de autohtonişti, alături de lingviştii şi filologii, arheologii şi antropologii cei mai excentrici din toate timpurile şi spaţiile. Din păcate, cam aceleaşi idei, figuri, structuri logice şi narative, ipoteze, etimologii populare, autorităţi şi strămoşi se pot găsi acum uşor pe net de către toată lumea. În consecinţă, un autohtonist trebuie să-şi apere credinţa prin izolare, pentru a nu observa asemănările izbitoare dintre credinţa sa şi altele, deşi s-ar putea imagina şi o Internaţională a autohtoniştilor / originiştilor, cel puţin în scopuri de transfer cultural. La şcoli de vară şi în excursii ghidate, activiştii pseudo-savanţi din culturile care au autohtonisme ceva mai puţin sofisticate ar avea mult de învăţat de la ceilalţi. Cred că acest fenomen se produce tacit în spaţiul virtual, întărind printr-un fel de feedback paradoxal asemănările dintre autohonisme, ceea ce mă aduce iar la teoria girardiană a rivalităţii mimetice. Disputele internaţionale asupra strămoşilor ideali sau asupra parcursului care îi leagă (sau nu) pe aceia de oamenii de azi sînt un subiect prea cunoscut şi vast ca să-l reiau aici. Dau un singur exemplu: pelasgii au fost folosiţi şi în numeroase genealogii fantastice. Românii nu au un monopol asupra lor, fiindcă izvoarele greco-latine sînt studiate şi de alţi oameni cu imaginaţie, aşa cum nu au fost nici primii în exploatarea lor (pseudo)ştiinţifică. Giustiniano Nicolucci (1819-1904), creatorul excentric al unei combinaţii timpurii de etnologie, medicină, studii clasice şi ştiinţe naturale care anunţă rasismul şi eugenismul din secolul trecut, i-a utilizat pe (legendarii) pelasgi (popor de marinari, de altfel, ceea ce ar trebui să ne pună pe gînduri într-o ţară rămasă cu un singur marinar mai activ - în alt domeniu) pentru a construi italienilor o ascendenţă ariană, mergînd pînă la cele mai mici detalii şi la cele mai mari nebunii. Orice autohtonist român sau grec preocupat de pelasgi are în Nicolucci un competitor redutabil...
Dar nici autohtoniştii români lăsaţi de capul lor nu sînt o comunitate unanimă, nici măcar cordială. Am avut prilejul, direct, prin lecturi sau prin foşti studenţi care au lucrat sub îndrumarea mea, să iau contact cu această remarcabilă diversitate într-un grup care ar trebui să fie ultimul monolit, ultimul nostru reazem în calea duşmanilor. Cele mai variate teze şi teorii se confruntă fără menajamente, există facţiuni şi tabere, autorităţi recunoscute şi proscrişi. Revin la o chestiune discutată anterior: istoricitatea. Fantasmele originismului (adamism - precedenţă ontologică în raport cu orice alt gup etnic / naţional; limbă perfectă / sacră, dotată cu prima scriere, azi pierdută sau inteligibilă doar de către un număr tinzînd spre zero de iniţiaţi - era oricum ezoterică; spiritualitate primă, de regulă ezoterică şi magică, dar sacralitate extinsă de la divinitate la popor şi teritoriu etc.) se măsoară însă şi în timp. Cînd trăiau strămoşii noştri? Celelalte întrebări decurg natural din afirmarea istoricităţii. Au fost strămoşii noştri mereu egali cu ei înşişi, pentru a fi clonele noastre anticipative? Dacă rezultau din fuziuni pre- sau proto-istorice, cum arătau strămoşii lor? Cine şi în ce doze s-a amestecat cu cine pentru da naştere strămoşilor noştri documentabili istoric? Şi, dacă asemenea hibridări, oricît de aurorale, sînt acceptate, cine era autohtonul, cine era străinul? Şi cine a triumfat, dacă proporţiile amestecului sînt analizate cantitativ şi calitativ? Cum ştim, discuţia, chiar simplificată la daci şi romani, o fază tardivă pentru cei mai mulţi autohtonişti, nu are soluţie în istorie, ci doar în imaginar.
Aţi discutat cu Michael Shafir, într-un recent dialog memorabil, noţiunea de al treilea discurs, propusă de mine la mijlocul anilor 1990. Am tratat mai pe larg acest subiect în cartea mea de convorbiri cu Adrian Marino, Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România (Polirom, 2000), al cărui titlu (ales de regretatul meu mentor, prieten şi interlocutor) reia titlul comentariului meu pe marginea cărţii sale manifest Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi contemporane (volumul de debut al... Editurii Polirom, 1995). Iată cum defineam al treilea discurs în comentariul meu, reprodus în volumul amintit la pp. 141-144 (cartea e accesibilă gratuit la http://www.polirom.ro/catalog/carte/al-treilea-discurs:-cultura-ideologie-si-politica-in-romania-684/): "termenul mijlociu, terţul mereu exclus al dialogului Est-Vest (sau, mai general, Centru-Periferie). Acest Al Treilea Discurs este extrem de problematic, fiindcă temeiul său este sistematic erodat de perspectivele reciproc excluse: nu e nici negare autohtonistă a Occidentului (şi, mai general, a Celuilalt), nici asumare imitativă a normelor şi discursurilor de referinţă (ca la majoritatea occidentalizanţilor)."
Cum cartea noastră a avut vreo cincizeci de recenzii şi semnalări în presa culturală, devenind chiar punct de pornire pentru alte dezbateri, Adrian Marino şi cu mine plănuiam o reeditare în 2005, după zece ani, în care să înregistrăm reacţiile (cu acribia sa legendară, ilustrul cărturar le adunase pe toate, ba îmi trimisese şi mie toate fotocopiile) şi să ne precizăm poziţiile. N-a fost să fie. Singur şi eu însumi tot mai bolnav, n-am mai ajuns la acest proiect. Mi-aş fi dorit, fiindcă în 1995 şi 2000 abia am atins subiectul. Pînă cînd revin la subiect (dacă revin), în orice caz, cîteva precizări sînt necesare: (a) cunoşteam foarte bine toate proiectele de A Treia Cale, de aceea eu (şi noi) nici n-am propus o Cale (un vector, o mişcare, un program politic), ci un Discurs (un cîmp, un domeniu al căutării, un regim al dialogului); (b) cred că anumite cuvinte sau noţiuni, indiferent de cariera lor, pot şi trebuie rediscutate, resemantizate, salvate; existenţa unor precedente extrem de diferite ca a Treia Romă, al Treilea Reich, al Treilea Umanism, a Treia Lume (în sensul Războiului Rece, în sensul lui Borges sau în cel al lui Popper) etc. nici nu descalifică, nici nu fixează în eternitate sensurile numeralului (cardinal sau ordinal) trei / a(l) trei(le)a. Referinţa istorică şi cultural-ideologică la care trimiteam atunci era controversa slavofilă, marea dezbatere din secolul al XIX-lea cu privire la relaţia dintre Rusia şi Occident (există şi anumite antecedente în secolele anterioare, iar Spătarul Nicolae zis Milescu şi cei doi Prinţi Cantemir au avut rolurile lor de jucat). Fapt deloc banal, controversa slavofilă, antecedentele şi urmările ei (de pildă, discuţia despre Eurasia, purtată în toate mediile - în Rusia, URSS / emigraţie şi iar în Rusia - de peste un secol şi încă actuală) au contribuit la naşterea unei mari culturi, poate singura mare cultură europeană apărută ca rezultat al interacţiunii competitive pe un teren terţ între marile culturi / civilizaţii ale Occidentului continental, Franţa şi Germania. Prin urmare, cred şi azi că acest cîmp discursiv terţ merită o atenţie specială în partea asta de lume.
Închei printr-un scurt răspuns la partea a doua a întrebării, care se profilează deja în cele de mai sus. Scriam în prefaţa unei cărţi a lui Daniel Dăianu din 2006 (http://atelier.liternet.ro/articol/3696/Jonathan-Scheele-Sorin-Antohi/Cuvant-inainte-Ce-suntem-ce-vom-fi-Daniel-Daianu-despre-Romania-si-UE.html) că România adera la Uniunea Europeană nemeritat şi prematur, într-un moment de criză a Occidentului (şi nu puteam şti ce criză avea să vină!), inaugurîndu-şi astfel postistoria (în sensul lui Kojève). Din păcate, am avut dreptate. România nu a reuşit pe nici unul din planurile vieţii comune după 1 ianuarie 2007. Nu are o imagine mai bună în Europa, ci dimpotrivă. Nu e mai dezvoltată şi mai primitoare, ci dimpotrivă. Nu are o populaţie mai numeroasă şi mai fericită, ci dimpotrivă. Şi aşa mai departe. Dar poate cea mai alarmantă evoluţie este cea a atitudinii populare faţă de Occident, aşa cum e măsurată de sociologi. La acest capitol, nu e mult mai rău decît mă aşteptam (era normal ca trecerea din registrul fantasmatic în registrul realităţii să risipească iluziile reciproce, cîte erau, şi să ne dea cu capul de pragul de sus), dar în vara lui 2012 a apărut un element neaşteptat: contribuţia activă a Uniunii Europene la deteriorarea propriei sale imagini (şi, prin ricoşeu, a imaginii Occidentului) în România. Susţinînd necondiţionat regimul Băsescu în ciuda tuturor evidenţelor şi suspiciunilor că nu era perfect, şi pe baza certitudinii delirante că adversarii preşedintelui (desigur, nici ei perfecţi) erau cu toţii nişte troglodiţi malefici (sau mancurtizaţi, sau şi una, şi alta) care plănuiau marele salt înapoi în comunism (spre URSS-ul ucronic, vastă Lume de Apoi ai cărei ultimi locatari am fi devenit; asta dacă ne respingea China), Uniunea Europeană a susţinut virulent, surd şi mut la opiniile diferite şi pentru prima dată pe teritoriul ei, un regim cu mari deficite democratice.
Ne obişnuisem cu sprijinul interesat şi, pe termen mediu şi lung, contraproductiv al Occidentului pentru satrapiile din Orientul Mijlociu, Africa... Văzusem acum cîţiva ani reacţii timide ale UE împotriva lui Haider sau,  recent, ceva mai decise, împotriva lui Orbán. Dar în vara lui 2012 am fost martorii unei decizii cu adevărat (post?)istorice: socotind că e răul cel mai mic (nu ştiu ce-a gîndit conducerea UE, dar sper că acesta i-a fost raţionamentul, deşi nu sînt de acord cu el; însă există şi scenarii mai cinice), UE (secondată de SUA) s-a amestecat într-un grad şi de o manieră fără precedent în situaţia confuză din România. Faptul e grav în sine, dar eşecul intervenţiei e poate şi mai grav. România se află tot în criză fără soluţie, deşi sistemul politic a fost pacificat la suprafaţă, spre dezolarea tuturor. Toate referinţele la Europa din această dispută politică şi socială, care a mobilizat paroxistic, antagonizîndu-le, toate persoanele capabile să scrie măcar două rînduri pe un forum şi a polarizat milioane de oameni (un procentaj misterios dintr-un total misterios de cetăţeni; să observăm acordul tacit al clasei politice, care nici pînă azi nu a lămurit datele statistice de bază), sînt desigur demagogice, dar nu mai puţin grave. Am ieşit din polaritatea simbolică occidentalişti-autohtonişti, pentru a intra pe un teritoriu al manipulărilor infinite, în care referinţele la Europa, valori, democraţie, stat de drept, corupţie ş.c.l. sînt folosite de toate taberele cu egal aplomb şi fără convingere. Fiind în UE, am cedat voluntar o suveranitate în care nu credeam, pentru a căpăta acces la fonduri pe care baronii locali şi suzeranii de la Centru le pot absorbi pe loc (gradul lor personal şi clanic de absorbţie e de aproape 100%). Acesta e un element major de consens transpartinic în ţara noastră, gălăgia televizuală şi congresele nu sînt decît diversiuni neconvingătoare. Spre dezolarea mea, nu pot identifica niciun licăr de speranţă în acest marasm.
Trăind retras în România şi petrecînd mult timp în străinătate sau lucrînd aici pentru proiectele de acolo, nu pot urmări detaliile şi arcanele Situaţiunii. Dar am acces la ce se comunică în sfera publică, deci ştiu destul pentru a fi cu totul lămurit. Rezum: după ce am boicotat istoria, am început prost şi postistoria. Eu, oricum, constat că iluziile mele din anii 1990 (poate Al Treilea Discurs era una dintre ele, trebuie să fiu gata să asum şi asta), oricît de modeste, au fost exagerate. După mai bine de 23 de ani de la schimbarea de orînduire, tot nu e nici o rînduială.