Formula Paci (transtextualizări, lucru cu arta)

La Jeu de Paume din Paris mai poate fi văzut pînă pe 12 mai Vieţi în tranzit, showul lui Adrian Paci, încă un artist estic, sud-estic (albanez), recuperat de către scena/piaţa occidentală de artă, care se autoinjectează permanent cu "viruşi" externi pentru a se auto-imuniza împotriva propriei închideri şi scleroze, împotriva propriilor pulsiuni colonizatoare primare structural-occidentale (Occidentul însuşi, ca atare, fiind colonizat, autocolonizare internalizat-intensivă). (Sîntem vii şi puternici numai în măsura în care putem să-i mîncăm-asimilăm pe ceilalţi, străinul; cultura şi politica vor trebui reinterpretate "sudic", din perspectiva unei antropofagii generalizate; antropologia, disciplina Nordului, va trebui relansată, reîntemeiată antropofagic, ca antropofagie, cultura omului întotdeauna mîncător, respectuos, celebrant, de oameni, de semen diferit etc.).
 
Din această perspectivă va trebui judecat (estetic, politic) şi Mircea Cantor, prezent acum la MNAC, pentru un an, alt estic injectat autoimunitar de către Occident, aflat acum în popas de recucerire, de reconfirmare la rude, acasă. În plin ritual, încercare unică de a re-transhuma migraţia şi nomadismul contemporane, care sînt deja altceva, nu mai au sol, căci în lumea mondializată nici nu mai există pămînt.
 
Absolut memorabil, tocmai din această perspectivă, videoul Centro di Permanenza temporanea (2007), în limba italiană în textul titlului, pentru albanezi Italia fiind ţărmul cel mai apropiat al unei libertăţi traumatice, boat-people maditeranean de veche structură: indivizi suspendaţi pe scara unui avion care nu duce la niciun avion, pe o pistă părăsită a unui aeroport. Experienţă istorică, europeană, deja accesibilă şi românilor, intrată şi în bagajul reflex cultural şi în experienţa politică a românilor. Avionul care să ne ducă acolo unde să ne putem întreţine vieţile nici nu există, de fapt nici nu părăsim aeroportul vreodată, rămînem întotdeauna pe scara fără avion, în spaţii intermediare, suspendaţi între spaţii, înainte de a zbura, nici nu plecăm vreodată, darmite să mai şi ajungem undeva, nu există plecare, fuga e imposibilă, sîntem din capul locului şi permanent în afara dreptului, a legislaţiilor întotdeauna teritoriale, Nicăieri, oameni în no man's land, vieţi în tranzit pe loc, în iluzia mişcării, a deplasării, a schimbării.
 
În Columna (2013), video anume comisionat pentru showul de faţă, meşteri cioplitori chinezi muncesc în tranzit, pe mare, în burta unui cargou, cioplind - lucrare de artă! - o coloană/columnă (Traian Imperator nemuritor, mondializarea ca "mondialatinizare", Derrida: imperiul roman autocreştinat pentru continuarea hegemoniei "cu alte arme" îşi continuă şi azi, "secularizat", "profan", expansiunea, sîntem în aceleaşi structuri teocratice, însuşi conceptul de lume e un concept-matrice-structură onto-teo-cratică) dintr-un imens bloc de marmură, stîrnind nori de praf alb ca de drog, alt comerţ mondial dominant. Munca e un stupefiant, şi doar drogat se mai poate munci azi (întotdeauna). Munca e opiul.
 
Nu mai zburăm şi nu mai navigăm, clandestin sau nu, legal-clandestin, în căutarea unor locuri de muncă. Muncim deja în tranzit, între.
 
Totul - viaţa şi munca însăşi - se produce suspendat, în ne-loc, în tranzit, pînă să ajungem, nu mai avem de fapt unde ajunge, toate locurile sînt la fel, capitalismul-criză a omogenizat globul, şi atunci trăim într-un tranzit pe lor, pe scara avionului care nu mai duce la niciun avion, şi muncim în burta unui vapor, nemaifiind nevoie, prin urmare, să mai debarcăm vreodată. Ulise devine noul proletar legal-clandestin (muncă la negru, pe drum). On the Road nu mai e trip, ci producţie. Itaca e vis, ficţiune, utopie întreţinută. Penelopa munceşte pe alt vas. Ţese la negru. Odiseu, chinez, pentru "alb".
 
De aceea este, poate, nevoie de reactualizarea simulării stoice, iniţiatice, pitagoreice a morţii şi mai cu seamă a bocirii anticipate (Bocitoarea, 2002): oficial, sîntem deja morţi, numai ca fantome mai putem fi activi şi, mai ales, productivi, între destinaţii, între moartea de acasă şi iluzia vieţii pe alt ţărm şi tărîm, care însă, în globalizare, nu mai există, totul e acum între, în tranzit. Numai pe mare, în moarte adică, în trecere, mai trăim şi muncim. Am devenit cu toţii "pompi", psihopompi, Caroni fără alţi morţi. Subiectităţi incerte, între, de transport-producţie (marfa se produce în timpul comercializării ei), numai aşa utile în capitalismul fantomatic actual. Derrida revine, fantomă dragă, dragă Tată!
 
În foto Home to Go (2001), acoperişul casei, pe spatele omului, e pus invers, pare o pereche de aripi, casa dă aripi cînd deplasarea e suspendată, pe loc.
 
Dar ceea ce e figură de conţinut e şi figură de expresie. Şi tocmai asta marchează arta autentică, marea artă, arta ca atare, arta: apariţia Formulei, cînd, aşa cum spun la un moment dat într-un video din showul ("instalaţia performativă") Urme de distrugere pe Marte, de la teatrul Odeon, ceea ce pentru artist e experiment e, pentru receptor, experienţă, cînd procedurile formale, pur artistice, pot sugera metode şi tehnici existenţiale, cînd arta comunică, transmite viaţă, cînd esteticul se "traduce", transversal, în etic.
 
Adrian Paci are, ajunge la Formulă - deci pentru mine e mare artist, adică artist.
 
Tranzitul ca suspendare e practicat "estetic", (trans-)formal, ca transmedialitate, ca nomadism intermedial prin care conţinutul-um e făcut să reziste, să persiste: picturi după foto realiste, documentare, de presă sau de amator, home (Paci a filmat nunţi şi înmormîntări: mari treceri).
 
Nimic manierist, exhibiţionist (cu atît mai mult cu cît ne aflăm într-o "exhibiţie"), moale, narcisic, self în trecerea lui Paci de la un mediu la altul (artă media-pompă?), ci utilitate pură, sobrietate şi concentrare pe referent, omul concret, singurul aflat şi, mai ales, mai nou, suspendat în trecere, în aer-pe apă, non-nomadism. Numai referentul contează, arta, mediile, procedurile meta-ilustrează situaţia politică hiperactuală a omului: trecerea graniţelor, clandestinitatea legalizată dat fiind că productivă, "dereglementată", deteritorializată şi transteritorială, inter-teritorializată, dispariţia teritoriilor, deci a politicilor uscatului a făcut ca globalizarea să însemne, de fapt, maritimizarea şi aerianizarea, de-htonizarea Pămîntului, suspendarea şi exploatarea omului în trafic, între regimuri de drept. Lumea exlude Pămîntul.
 
Trăim între pămînturi, între viaţă şi moarte - şi asta ne e meta-monstrat artistic de către Paci, ca Formulă a lui, sub (trans-)forma trăitului între medii, printr-o transmigraţie (de vii) între regimuri formale de existenţă-expresie (medii, suporturi, arte), existenţe deja spirituale, spirite pure în perpetuă transmigraţie, producînd sens estetic-existenţial tocmai ca/prin trecere şi suspendare (pe scară, pe ape, la muncă în burta chitului).
 
Totul pe drum, sens-trecere: figura de conţinut a migranţilor e aratată şi transmisă ca figura de (trans-)formă a trecerii inter-mediale, trans-mediale.
 
Migranţi între medii (limbaje-teritorii, legislaţii-gramatici), de la început sîntem într-un mediu (de cultură), nici nu există pămînt, sol, ci doar teritorializări, detereritorializări, transteritorializări, dintotdeauna sîntem suspendaţi, "în tranzit" între ficţiunile teritoriilor imposibile. Teritoriul e hybris, de aceea omul este hibrid.
 
Munca şi opera sînt pe drum, pe drumuri - şi nu (mai) există decît drum, drumuri. Lumea-drum, producţia-transport.
 
Iar omul s-a/a fost "spiritualizat" prin "fenomenologia duhului" aurului, e suflet pur, între lumi, între medii.
 
Omul a devenit, vai, Înger, mesaj pur fără lumi şi niveluri, fără emiţători şi destinatari. Poate o catastrofă.
 
http://www.jeudepaume.org/index.php?page=article&idArtâ1771&lieuâ1
http://www.idixa.net/Pixa/pagixa-0709011122.html