Anii '80: nici Ceauşescu-Păunescu, nici Noica-Liiceanu (contra anti)

Am fost de curînd, de Ziua Cărţii (marţi, 23 aprilie), pe scenă cu Mihai/Mike Godoroja şi trupa lui să spun poezii. A fost OK. Dar cu acel prilej Mike a spus în trecere o vorbă de la care ar putea, ar trebui să se scrie altfel istoria, culturală şi socială, recentă. Anume că în anii '80, deşi s-a spus şi se spune că în România (numele ţării intercalat, evident, pentru a evita o cacofonie în pudica, feciorelnica limba română, clasicism fără clasici) cultura a murit, a fost momentul de apogeu al contraculturii.
 
Cine susţinea şi susţine, de atunci pînă azi, că, sub comunismul ceauşist terminal (dar nu numai), cultura oficială, adică ideologică, ucisese cultura autentică, mare, adevărată, adică interbelică, care domină, prin avatarele ei autoafirmate, azi? O altă cultură dominantă, cu pretenţii şi nostalgii dominatoare, de comandă. Reacţionarii şi conservatorii între ei. Lupta lor.
 
Vidul cultural e propovăduit de o cultură care suferea că nu e ea la putere - şi tocmai de aceea a şi ajuns, după, ca învingătoare în luptă politică pentru cucerirea puterii.
 
Contracultura pe care, se pare, ar trebui să mi-o (ne-o) revendic(ăm) unii nu avea cum să conducă, să fie dominantă nici în comunism, nici în capitalism. Nu avem de ce să ne plîngem. Pierdem inevitabil, în primul rînd şansa de a înţelege, dacă preluăm, dacă interiorizăm spontan, reflex, ca natural şi evident, de la sine înţeles, punctul de vedere al culturii dominante, care nu numai că nu poate să fie al nostru, dar şi presupune subordonarea, excluderea, minorarea noastră.
 
Cînd rîzi, cultural şi politic, în acelaşi timp de Ceauşescu şi de Liiceanu, nu trebuie să te miri că nu vei fi nicicînd la putere. Trebuie să te simţi eliberat.
 
Perspectiva politică, sau poate mai exact spus cratică, adică mai curînd filocratică decît filosofică, nu poate fi evitată decît cu preţul naivităţii, al inconştienţei excluderii.
 
Idealismele se bat între ele pe grade de naivitate sau sofisticare, dar presupun aceeaşi ardere a corpurilor, acelaşi hedonism ascuns, nepermis, aceeaşi necesitate a iluzionării.
 
E o diferenţă categorică între a pierde, a fi în învins într-o luptă, întotdeauna de putere, şi a fi exclus, din proprie iniţiativă de cele mai multe ori (asemenea tuturor marginalilor, care fac, nu-i aşa, o opţiune destinală greşită), de la lupta însăşi, a fi descalificat.
 
În România, la toate nivelurile şi în toate cîmpurile, lupta se dă între trecuturi, între dominatori care îşi pasează, istoric, puterea, şi pretind să le plîngem pe umăr, să le închinăm culte atunci cînd li se întîmplă, ca în orice luptă politică, să mai şi piardă.
 
Unii faţă de alţii, dominatorii, hegemonicii idealişti sînt anti-, şi îşi rezervă unii altora închisori, reprimare, cenzură explicită.
 
Dar şi unii, şi alţii, dominatorii, hegemonicii care confiscă, domină cîmpul cu luptele lor pentru putere, îi exclud şi îi descalifică, rezervîndu-le moarte socială, azile, spitale, existenţe infra şi cenzură transcendentală (transcendental istoric) celor care sînt nu doar anti, adică intra, ci contra-sistem, adică exteriori, sălbatici, nomazi, asediatori, trădători.
 
Aşa-zisa contracultură e o structură poziţională, un terţ întotdeauna exclus de la lupta politică pentru puterea culturală.
 
Cultura este întotdeauna mai bogată decît luptele de putere din sînul ei, care întotdeauna o sărăcesc.
 
Cei mai deplorabili şi mai periculoşi sînt însă oportuniştii care, deşi au activat, sau s-au prefăcut a activa, pentru onorabilitate (dar şi comoditate) strategică şi poziţională, în extra-tabăra contractulturii, care nega sistemul luptei pentru putere, neavînd curajul de a jindui pe faţă după puterea lipsă în tabăra învinşilor istorici, au integrat după victorie sistemul, sărind în corabia fostei culturi dominate ajunsă dominatoare.
 
Vina lor e confuzia. 

Dar adevărata mare problemă, pe care aproape nimeni nu şi-o pune, e: va fi existat, există cu adevărat contracultură, culturi alternative în România, culturi contra-, sau toate sînt anti- şi visează în taină, oribil, puterea?...