Die Hard. Criminalumanitatea

Pînă acum, în imediat, sub şoc, după catastrofe, ne-am preocupat să numărăm morţii, să ne numărăm morţii, să ne întrecem în victime, să ne batem în calcule imediate, brute, directe, "evidente", "date", "naturale". Să ne comparăm şi să ne întrecem în morţi, evrei şi ţigani, burghezi şi ţărani, Est şi Vest, nemţi şi ruşi, comunişti-postcomunişti şi necomunişti-anticomunişti, împărţindu-ne metafizic în tabere, politizînd moarte, cosmosul, nefiinţa (post- şi pre-).
 
Dar aritmetica morţii nu e dată, naturală, imediată.
 
Dincolo de morţi, mascaţi de cei ucişi sînt morţile lor şi cei care i-au ucis, ucigaşii. Şi începem să vedem că aceştia sînt mult, mult mai mulţi. Că aritmetica, simplă şi evidentă, o ia razna. Că în spatele fiecărei victime a catastrofelor secolului XX, şi de-atunci încoace a nenumăratelor războaie zilnice cu atît mai mondiale ca intensitate cu cît mai locale, mai localizate, mai "chirurgicale", în spatele fiecărei victime ucise ­ne-militar, dar sub acoperirea războaielor, se întind şiruri lungi, de cele mai multe ori întretăiate, o mulţime, o masă compactă de ucigaşi, de criminali: lumea însăşi.
 
Acum începem să vedem că în spatele fiecărui mort stau mai multe morţi şi mai mulţi criminali, ca niciun mort nu a murit şi nu moare de o singură moarte, şi că volumetria cu adevărat spirituală, pneumatică a vinovăţiei şi a umanităţii-criminalitate, a criminalumanităţii cere matematici şi calcule speciale, paradoxale, transraţionale, moral-spirituale nu mental-intelectuale.
 
Există mult mai mulţi ucigaşi pe cap de ucis.
 
Au existat şi există semeni de-ai noştri, oameni ucişi de mai mulţi semeni de-ai lor (ca să nu semene?) şi care au murit de mai multe morţi. Nimeni nu moare de o singură moarte. Nimeni nu e ucis de un singur semen. Grozăvia singularităţii evenimentului "moarte" disimulează pluralitatea uciderii, ca act şi actanţi.
 
Există linii de cercetare în noua istoriografie a secolului XX, a celor două războaie mondiale şi mai ales a ceea ce s-a întîmplat aici, în Estul Europei (n-am să dau nume şi titluri aici), care încep să schiţeze principiile metodologice ale unui nou comparativism istoric al morţii bazat pe aritmetici, dacă pot spune aşa, calitative şi pe o geometrie morală a calculelor: microistorie, istorie de proximitate (cartier, sat, stradă, zonă, imobil etc.) şi istorie-cronică şi (non-)arhivă de familie, adică istorie scrisă din perspectiva familiilor, traumatică în imediat şi, mai ales (ca în cazul NCR, noul cinema românesc, care analizează comunismul în mod indirect, filtrat afectiv), posttraumatică pentru cei prezenţi, nepoţi care nu şi-au cunoscut bunici de exemplu: noua istorie învaţă să cuantifice altfel absenţa, să n-o mai privească brut şi brutal, ca în aritmeticile posttotalitare de pînă acum, imediat şi fals, ideologic "naturale", scrise politic-răzbunător, din perspectiva actualilor învingători (fără luptă) împotriva trecuţilor învingători (războinici şi revoluţionari) (vezi "anticomunismul" românesc de sinecură-palat-ziar-institut-colocvii), care de multe ori mai ucid victimele încă o dată, manipulîndu-le propagandist memoria aşa cum ucigaşii (primi) le manipulaseră corpurile.
 
Trebuie deci să începem să nu mai numărăm morţii, ci criminalii. Numărarea morţilor e încă o moarte, încă o ucidere a lor, şi mai grozavă poate, lovitură de graţie, "cu bune intenţii" poate, dar cu puţină inteligenţă morală, prin masificare anonimizantă, dez-indindividualizantă, capcană ucigătoare, mortală, fatală nu doar moral, ci şi epistemologic, ca pretenţie de "ştiinţă", de "calcul obiectiv".
 
Să numărăm criminalii, şi vom constata că pentru fiecare mort există mai mulţi criminali şi mai multe morţi. Genocidele sînt ucideri multiplu colective: mai multe victime, mai multe morţi şi mai mulţi ucigaţi nu doar "pe cap" de victimă, ci pentru fiecarte victimă în parte. De-masificarea şi de-colectivizarea victimelor, baza falsificantă a încă predominantului, dar perimatului comparativism istoric brut, re-individualizarea victimelor, dezindustrlizarea judecăţii istorice şi ajustarea istoriei la detaliile mărunte şi precise ale măreţiei morţii întotdeauna individuale, masifică şi colectivizează în schimb, ordonîndu-le moral-ştiinţific, morţile şi pe ucigaşi.
 
Iar aceştia sînt întotdeauna mai mulţi, tinzînd să depăşească umanitatea însăşi ca număr. Mai mulţi criminali decît oameni? Ameţitoare întrebare.
 
Dar numai o astfel de groază pascaliană (cosmicitatea criminală a umanităţii) ne va putea să operăm asupra noastră mutaţia, umanizarea, de-bestializarea care încă nu a avut loc şi nici nu mai poate fi încercată, ca pînă acum, prin dresaj, prin "selecţie şi încrucişăre", biopolitic, nu moral-istoric.
 
De cîţi ucigaşi şi de cîte morţi e nevoie ca să moară un om? Căci, speculativ vorbind, n-am muri, poate, dacă 1) n-am fi ucişi, 2) de mai multe ori, 3) de mai mulţi semeni. N-am muri, poate, sîntem cu adevărat, divin nemuritori, şi tocmai de aceea ne adunăm permanent în comploturi unii împotriva altora, a altuia, ca să ne ucidem, adică să putem muri. Fără complot criminal permanent nu ar muri nimeni.
 
Mai multe morţi pentru un fiecare om: una izolează, alta dezarmează, alta asomează etc. Şi altele, apoi, scriu istoria, şterg memoria, cel mai sigur numărînd şi comparînd, politizînd moartea.
 
Pentru că de fapt sîntem nemuritori sau foarte greu de ucis, ne adunăm mai mulţi ca să ucidem şi ucidem organizat, repetat, multiplu. Iar asta e societatea, un mod de a face societate şi de a privi societatea.