Adevărul despre catedralele gotice (utopia reflexă)

Mă îndoiesc tot mai mult că artiştii sau inventatorii, creatorii în general, îşi creează operele transpunînd, materializînd, realizînd un plan, un proiect, o intenţie, trecînd treptat din etapă în etapă, dinspre cerul interior al ideilor spre pămîntul exterior al realităţii. Schema aceasta intenţional-teleologic-cauzală mi se pare tot mai mult un stereotip cu un rol epistemic-social precis: acela de a ne apăra de pericolul, de a ne proteja de caracterul "incorect" al creaţiei, al construirii noului, care ne-ar face poate (aşa cum nu de puţine ori se întîmplă) să ne temem de ea - şi s-o atacăm, s-o respingem, s-o denunţăm ca oneroasă şi nepermisă, exorbitantă, inumană, antiumană.
 
Sînt, prin urmare, tot mai convins că operele, creaţiile apar într-un mod "scandalos" şi de nemărturisit, pe care noi, poate, îl bănuim, dar pe care preferăm să nu-l ştim.
 
Mă întreb deci tot mai mult dacă artiştii nu îşi fac operele tocmai pentru a vedea cum arată ideile care îi obsedează şi care, tocmai pentru că sînt noi, creaţii, nu există şi nu pot fi "cunoscute".
 
Şi nu mă gîndesc în primul rînd la opere mici, portabile, la scară umană, ci tocmai la unele sublime.
 
Catedralele gotice, de exemplu, sînt tot mai convins că a trebuit să fie realizate, construite tocmai pentru că erau inimaginabile, deci pentru a putea fi (făcute) "cunoscute", aduse la cunoştinţă.
 
Utopiile sînt ceea ce mai întîi, inevitabil obligatoriu, se realizează pentru a fi cunoscut, aflat. Utopiile nu sînt, deci, deloc rare, ci, dimpotrivă, curente. Sîntem continuu utopici. Acţiunea n-ar fi posibilă fără utopie pură.
 
Pentru a fi realizat, adică dat spre realizare, propus umanităţii, noul ideal trebuie realizat intermediar, ca "artă", care are un caracter fundamental arhitectural, de machetă, de schiţă, de "vizualizare" estetică propusă etic spre realizare politică. Cam aşa arată, după mine, "lanţul fiinţei", al infiinţării, mai bine zis.
 
Creăm ca să putem să cunoaştem şi să putem, eventual, dacă considerăm necesar, realiza. Nu cunoaştem niciodată ceea ce e deja creat. Cînd cunoaştem, creăm deja altceva, "performăm", realizăm, interpretăm, dăm la nesfîrşit corp nou ca să avem ce vedea, ce "cunoaşte", ce dezbate.
 
"Cunoaşterea", aşa cum ne e ea predată şi dată cunoaşterii, nici nu există. Nici "imaginaţia". Nici "creaţia". Nici "arta". Dar e mai bine, poate, să nu ştim ce ne mînă şi cum ne mînăm, şi să operăm orbeşte.
 
"Cunoaşterea" e masca sub care ţinem acoperită creaţia, pentru a ne proteja de modul ei intolerabil de apariţie, şi a-l lăsa să fie în continuare posibil.
 
Iar arta e propunere generală de lume, de mutaţie, de redresare: perpetuu semn al urgenţei. În accepţia ei cea mai comună, cea mai agreată, arta nici nu există, e o absurditate.
 
Iar dacă tot concepem cunoaşterea ca pe un act mimetic de oglindire, de reprezentare, să ne gîndim că în oglindă lucrurile apar invers, răsturnat şi lateral, şi în profunzime.
 
Metafora reprezentaţional-mimetică a cunoaşterii trebuie, euristic, păstrată tocmai pentru a putea fi răsturnată, inversată.
 
Cunoaşterea e pe dos, adică mai întîi şi întotdeauna realizare, construcţie.
 
Pentru a putea să "vină" şi să fie "dată", orice idee cu adevărat nouă e obligatoriu, mai întîi, realizată.
 
Sîntem fiinţe reflex-utopice.