Skepsis

Skepsis este un roman fastuos, unde violenţa extremă de Ev Mediu se întîlneşte cu o rară gingăşie. Este o curte a miracolelor, înconjurată de veneraţie şi superstiţii. Skepsis este o meditaţie despre scurgerea timpului. Totul trece - Imperiile, omul, zeii. Romanul îşi extrage seva din cronici şi documente de arhivă, dar şi din presa secolului XX şi din amintiri, mai ales din vise. Skepsis este înainte de toate o fabulaţie, un joc cu imaginaţia. Poveştile lui fermecătoare sunt pur şi simplu o metodă la îndemână de a aduce împreună lucruri disparate precum căderea Bizanţului, trădarea lui Iuda, melancolia geniului, marile iubiri, soarta Europei, impostura actualităţii, oglinzile şi împreună cu ele, Diavolul (veche obsesie a autorului). Skepsis ne învaţă un lucru simplu - "Pentru a exista lumea trebuie întâi povestită."


O poveste bună începe cu un cadavru, mai ales dacă protagonistul este poliţist. Asta pe care tocmai aţi început s-o citiţi se termină cu unul. Nimeni nu a aflat despre întîmplare la Sankt Petersburg, unde au fost văzuţi în toiul zilei trei sori, nu unu. Fenomenul a fost interpretat de intelighenţie în sensul că ar fi vorba de un miracol. Prostimea, de cînd cu vedenia, aştepta Apocalipsa. Un negustor a fixat o lunetă în faţa fortăreţei Petropavlovsk. Contra unei copeici, dacă închideai un ochi, iar pe celălalt îl lipeai de lentila rece, zăreai pe cer o baterie de tunuri trăgînd o salvă în onoarea ţarului. Înţelesul era că Rusia nu mai are zile multe pînă cînd va sfîrşi scăldată de sînge. Se zărea şi Diavolul - stătea într-o oglindă şi hohotea. Asta cînd nu se scărpina pe burtă ca o căţea în călduri. Dacă aveai răbdare şi mai scoteai o copeică din nădragi, îţi apăreau un vizitiu şfichiuind din bici, o domnişoară în rochie de mireasă, un funcţionar mărunt cîntînd la tubă în chioşcul din parc, un general muştruluind soldaţii şi chiar madame Feodosia la poartă invitînd clienţii înăuntru. Cum toţi erau morţi de mult, nu e de mirare că apariţiile acelea au făcut mare impresie. Bisericile erau din nou pline...

Dacă povestea nu începe sub aurora boreală, zic să încercăm la Viena, prin 1901, cînd ziua la care fusese anunţat oficial sfîrşitul lumii trecuse. În berăriile înşirate pe Ringstrasse s-a auzit de la Staatsopera o voce de nicăieri - scena şi sălile de repetiţie fiind goale. Ce drăcovenie o mai fi şi asta!? În timpul sărbătorilor de iarnă nu se programau spectacole. Ce se auzea pe străzi era doar zumzetul iernii: un mixt din frecarea săniilor pe zăpada îngheţată, clopoţeii clinchenind la grumazul cailor şi gunguritul porumbeilor la palatul Belvedere. La Staatsopera se afla doar un portar, în ghereta lui, strîns în fireturi, cu chipiul pe frunte. Îşi pocnea călcîiele cînd îl lua frigul. În rest, bea ceai şi aştepta răbdător Marele Bal. De unde venea vocea sfîşietoare şi a cui era ea, cititorule!? Nimeni nu a reuşit să afle, în ciuda bîrfelor (nu cunosc oraş mai bîrfitor ca Viena) şi speculaţiilor din redacţii, cafenele, de la Hoffburg, unde împăratul Franz Josef se plictisea. Enigma vocii soprano venind de nicăieri a rămas nedescifrată chiar dacă minţile cele mai luminate din Europa au încercat să o dezlege.

La Veneţia capul de afiş îl ţinea un vindecător. Norocoşii l-au văzut de aproape, l-au putut atinge şi schimba cu el o vorbă. Fapta lui a părut un miracol la acel început de secol - a întors la viaţă un copil considerat mort de medici după ce se înecase într-o groapă de var. Vindecătorul umbla prin birturi, pieţe, pe maidane, unde şi dormea. Era un amestec de vagabond bătrîn şi veteran de război, zis Lazaro. În acte îl chema Zecchini. Îşi trăgea piciorul după ultima campanie militară în deşertul libian, cînd se acoperise de glorie. Unde e copilul? a întrebat. I-a fost adus, l-a privit lung, întins cum era pe bancul de tîmplărie din şopron. A pus să se stingă becurile, să rămînă doar lumina naturală. A cerut să plece toată lumea în afară de mama copilului. I-a cerut să îl îmbăieze, ca să se cureţe bine varul de pe trup. După ce l-a şters cu trei prosoape, semăna cu un înger. Vindecătorul i-a plimbat oglinda pe deasupra buzelor să vadă dacă respiră. Nu, de vreme ce oglinda a rămas curată. Şi-a lăsat cîrja pe podea, a trecut uşor palmele peste fruntea rece a copilului. Încet le-a plimbat peste trup pînă i-a atins tălpile şi vîrful degetelor, şi înapoi pe creştet - de mai multe ori. A bolborosit vorbe neînţelese de nimeni. Degeaba se holbau pe fereastră. Iar maică-sa, cu colţul basmalei la gură, se uita aiurită la ce se petrece. Bătrînul - îmi amintesc de mantaua lui militară, ponosită şi decolorată - l-a căinat, apoi i-a spus poveşti. Brusc i-a poruncit - Trezeşte-te! Al meu eşti! Copilul şi-a schimbat culoarea din obraji, a deschis ochii, s-a întins ca trezit din somn. A rîs încet, apoi tare, s-a înecat, a tuşit. A cerut să-i fie adus iepuraşul Koko. Căzuse în groapa cu var ţinîndu-se după el. Era ultima lui amintire. Şi-a reluat viaţa de unde o lăsase. Estimp, iepuraşul Koko rodea foi de varză într-un colţ. În mijlocul plînsetelor şi bucuriei din acele clipe, vindecătorul a dispărut. Nu-mi amintesc să-l mai fi întîlnit cineva. Povestirea noastră nu începe nici măcar la Ierusalim, în vrednicul de pomenire an 14 după Hristos, aşa cum s-a afirmat la radio Viva la revolucion. Suntem în Grădina Ghetsimani, din marginea oraşului. Iuda dispăruse îndată ce Iisus îl dăduse pe faţă cînd, la ultima cină luată împreună, i-a întins dumicatul pe care El Însuşi îl muiase în strachină. Nu şi-a negat trădarea, a fugit în grabă dintre apostoli. S-a întors puţin după miezul nopţii cu o ceată furioasă, înarmată cu felinare, ciomege, arme. El e! a strigat, arătînd spre Iisus trezit de zgomot. L-a îmbrăţişat şi l-a sărutat... "Urmarea în episodul următor, mîine, vineri, la aceeaşi oră." Crainicul a lăsat banda să se deruleze pînă la capăt. Cînd a auzit clic, a oprit magnetofonul. Generic, cortină muzicală. "Aţi urmărit serialul nostru radiofonic «Iisus în Săptămîna Patimilor». La microfon Ivo Scarlat pentru Radio Alfa Salonik. După publicitate urmează un buletin de ştiri."

A venit timpul să precizez cînd a apărut întîiul semn rău prevestitor potrivit căruia nu doar Viena şi Sankt Petersburg, dar şi imperiul ridicat pe ruinele Bizanţului urmau să se prăbuşească. Ha-ha, nimeni nu credea asemenea nerozii! Toate astrele sunt favorabile, vremea se anunţă bună, vom avea o recoltă bogată, femeile sunt fertile, ştiinţa progresează. Oamenii sunt fericiţi, în secolul XX vor găsi leacul nemuririi, certamente. Totuşi o vorbă spunea că sultanii otomani nu vor dura nici 500 de ani pînă ce imperiul lor va să cadă. Dacă măsurăm din 1453, termenul se apropia, nu conta că vorba fusese uitată. Eh, istorisirea noastră începe de fapt la Istanbul, în 1910, în ziua cînd au fost prinşi toţi cîinii din mahalale, erau zeci de mii - cf. jurnalului de seară Aurora Bosforului - şi duşi pe o insulă pustie din apropiere, unde au fost lăsaţi fără apă şi hrană. S-au sfîşiat, înnebuniţi de sete şi foame. Se auzeau pînă în mahalale urletele, mai ales noaptea. Nimeni n-a mai dormit. Paşnicii locuitori ai marelui oraş umblau cu ochii încercănaţi, ca nişte fantome, aşteptînd înfriguraţi să nu mai audă urletele îngrozitoare. Cînd hingherii s-au întors după ce verificaseră ce s-a întîmplat, au zis că au zărit schelete rătăcind pe insulă. Nimeni n-a îndrăznit să spună că acele arătări erau nişte cîini vii. Făpturi ale Apocalipsei, spectre, anunţuri seci ale morţii, coşmaruri. Aveai nevoie de imaginaţie să înţelegi ce vezi. Ultimii supravieţuitori - rămăseseră fără carne pe oase, dar le auzeai lătratul sfîşietor - au fost capturaţi cu şbilţul şi înecaţi în apele negre ale Bosforului. Episod prevestitor de rele, cum am mai zis. Sub semnătura incisivă a editorialistului Take Vafiades, în jurnalul deja pomenit a apărut un articol în care se făcea o comparaţie nepotrivită între căderea Bizanţului, soarta omului ca speciae universalis şi stîrpirea de către autorităţi a nefericitelor animale în acel an. Fireşte, dragi cititori ai acestei mărunte cronici despre gloria şi decăderea Europei, a izbucnit scandalul. Pamfletele tipărite pe petice de hîrtie şi inscripţiile mîzgălite pe ziduri s-au înmulţit. Poliţia şi-a trimis spionii pe străzi şi în cîrciumi, în băile publice, în moschei. Controversele, disperarea, presimţirile negre, scîrba, frica, melancolia şi un sentiment greu - de sfîrşit al lumii - s-au răspîndit ca niciodată. Această întîmplare a ascuns faptul, să-i zicem banal, că în noaptea de 18 spre 19 mai a fost devalizat un sit arheologic la graniţa imperiului, în Balcani, la Poiana Ciorii. Aici de puţină vreme se descoperise un schelet descărnat învelit în purpură. După unii, el aparţinea ultimului basileu care domnise la Constantinopol. Era al doilea semn rău prevestitor. Anunţa încă o dată că Imperiul Otoman se va prăbuşi. Puţini au înţeles că avem de a face cu două evenimente strîns legate într-o ordine cosmică, deşi ştirea a făcut vînzare ziarelor în acel sezon deşucheat.

Comisarul Ephraim Mîrza, citind raportul, s-a minunat. Ordinele erau extrem de severe în ce priveşte situl de la poalele muntelui Kaisar - loc de observaţie al Armatei a III-a campate în Macedonia. De acolo se putea privi cu folos spre Habsburgi, aveai Ragusa şi insulele Adriaticii în lentilele binoclului. În plus, era strict păzit de militari. Unii pretindeau că în zilele senine se vedea departe în zare, sub sclipirile soarelui, falnica Veneţie - aurită, pe nişte ape mov-cenuşii. Înţeleg de ce era interzis să te apropii la mai puţin de 100 de paşi. Erai somat şi - dacă nu te supuneai soldatului - erai împuşcat în genunchi. La a doua somaţie, vezi Ordinul 433/1908, îţi găurea căpăţîna aia proastă. În tîrg circula un blestem: să îţi arză ochii, să putrezeşti într-o leprozerie, să te roadă şobolanii de viu. Fireşte, toate aceasta ţi se întîmplau dacă scotoceai muntele după aur, monede vechi, armuri şi arme. Aici fusese locul unei bătălii grozave. Mii de cavaleri au fost îngropaţi cu tot avutul, aşa cum îi găsise moartea. Dacă te apropiai totuşi de muntele Kaisar şi supravieţuiai, te înşfăcau gărzile, te tîrau în arest şi te băteau cu vergile la tălpi. Rămînea a ta doar răsuflarea, cît să împrăştii păpădiile peste cîmp, dacă îţi mai reveneai cumva în simţiri. Ei bine, bunii mei cititori, sfidînd aceste grozave ameninţări, făptaşii au pătruns noaptea în zona interzisă. Au scăpat de paznic - un ţăran bătrîn cu o puşcă ruginită, Ali Chioru. Adică l-au dezarmat şi i-au îndesat în gură un căluş îmbibat în rachiu. Apoi, la lumina unui felinar, au furat nestingheriţi scheletul despre care se vorbea prin cancelarii, redacţii şi ambasade. Comisarul a aflat că în zori făptaşii dispăruseră cu prada pe vechiul drum al Belgradului într-o căruţă cu coviltir roşu.

Jaful a avut loc cînd cometa Halley urma să lovească planeta. Lumea se aştepta la un cataclism de proporţii cosmice. A fost al treilea semn - după uciderea cîinilor şi jefuirea sitului - că Imperiul Otoman îşi trăia ultimele ceasuri. Istoria se va ridica împotrivă-i şi-l va distruge în curînd. Lumea, aţintindu-şi ochii la cer, cu obişnuita ei inocenţă din fiecare dimineaţă, nu a făcut legătura cu celelalte două semne. Mai ales după ce a aflat că nimeni nu scapă viu. Se adeverea că Armaghedonul este aproape, aşa cum s-a prorocit. Mai rău decît dizenteria, ciuma, lepra şi holera la un loc. Mai rău decît potopul şi războiul lumilor, decît o secetă care ucide toate lighioanele, decît o ploaie cu urină, decît viscolul Siberiei - luate laolaltă. Poliţia a avertizat să nu iasă nimeni pe străzi, să nu bea alcool, să nu se încaiere. Să rămînă toţi acasă, întinşi sub pături, să aibă la îndemînă provizii, cărţi de rugăciuni, sticle cu apă, hrană pe trei zile. Cerul se va preface într-o vîlvătaie şi nu trebuia privit cu niciun preţ, căci ochii tuturor se vor topi, coada cometei fiind o îngrămădeală de trei miliarde de stele. Într-o lumină imensă, vom arde de vii în răstimpul unei secunde. Cum în ziua precedentă soarele arătase ca un rug aprins, luna nu s-a mai ivit. Făptaşii jafului de la muntele Kaisar au acţionat protejaţi de întuneric, şi-a spus comisarul Ephraim Mîrza. Înfrigurată, lumea făcea pregătiri pentru noaptea fără sfîrşit. Cum trecuse puţină vreme de la debutul acelui secol, au apărut pretutindeni de prezicători, profeţi şi blasfemitori. Au strigat în pieţe, pe maidane, în docuri: Vine Apocalipsa! Îngenuncheaţi în faţa greşiţilor voştri! Cereţi-vă iertare, ne înghite focul Gheenei! Copii ai lui Satan, pocăiţi-vă, nu mai e mult!

A fost pur şi simplu un calcul greşit cînd s-a zis că în 1900 se va termina viaţa pe Pămînt. Aflaţi că în acel an nu se întîmplase nimic. Institutul astronomic regal din Copenhaga, înfiinţat de Tycho Brahe, a dat ceva mai tîrziu detalii şi a făcut corecţiile necesare - cum a scris rivalul gazetei Aurora Bosforului, informatul cotidian de seară The Istanbul Times, citînd depeşa Agenţiei Havas. Vezi în pagina a treia despre cursa automobilistică Paris-Istanbul. Lîngă caricatura cu un zeppelin şi doi îngeri, scria că abia în luna mai va fi Judecata de Apoi. Era vorba de o eroare astronomică, rezultată din calculele lui Kepler. De aia se întîrziase cîţiva ani, anume zece. Cel-de-Sus ne-a păsuit o vreme, dar de făcut se face! Eraţi nerăbdători să se sfîrşească odată comedia! Pokeriştilor, uite că sunteţi serviţi cu quintă roială! a scris sardonic la gazetă neobositul Take Vafiades, cunoscut pentru faptul că picura venin de viperă în călimara cu cerneală. A fost băgat la beci pe motiv că stîrnise panică în mahalale. Ce dacă, bre, coada cometei acoperea jumătate de cer! Ce înseamnă, bre, viaţa! Comisarul a fost cel care i-a pus cătuşele la mîini şi l-a băgat în celula 23, aleasă pentru că mirosea cel mai tare a igrasie, şobolani şi pişat. Uneori noaptea se înfiinţa în puşcărie un vampir să golească de sînge trupurile nefericiţilor prizonieri. Nu a fost cazul cu bietul Take Vafiades, scăpat ca prin minune. A fost sfătuit să nu se întoarcă în arest, pentru că nu o să mai aibă un aşa noroc. Dintre toate descrierile pe care le avem astăzi - presă, arhive - după un secol de la acele întîmplări minunate, reţinem doar amintirile lui Ephraim Mîrza, publicate postum. Afli că distinsul gazetar a supravieţuit arestării, dar şi-a pierdut memoria şi nu a lăsat nimic scris. Ajunsese în aşa hal încît cînd vedea drapelul saluta cu degetele la tîmplă. Cînd vedea un poliţai, bătea călcîiele. Oare să-l fi inspirat Take Vafiades pe comisar, cu plăcerea lui nebună de a-şi pleca urechea la ce zice lumea prin localuri rău-famate!? Nu prea ştim, presupunem doar că Ephraim Mîrza datorează naturii lui sceptice relatarea exactă a faptelor. Nu s-a lăsat purtat de zvonuri, speculaţii şi fantasmagorii precum acel gazetar prea celebru, obligat să înflăcăreze închipuirea cititorilor ca să vîndă tiraje. De aici i s-a şi tras pocinogul. Le-a înflorit pînă a ajuns la beci. Comisarul a notat simplu tot ce a văzut în acea noapte, cînd nimeni nu credea să mai apuce ceasul de apoi.

Stătea în grădină cu nevastă-sa, Arara. Trecuse de miezul nopţii. Abia terminase de reparat un ceas, marea lui pasiune. I-l dăduse un vecin, după ce îi căzuse în apă. Era fericit dacă te duceai la el cu ceasul şi îi ziceai - Mîrza efendi, fă-i ceva, nu reuşesc să dorm dacă nu îl aud. Acum stătea cu cadranul la ureche şi asculta mulţumit ticăitul surd. S-a uitat spre cer, de unde trebuia să apară cometa să ne facă terci. Îşi imagina cum va fi ultima clipă. Pe Bosfor pluteau vase cu felinarele aprinse... Un miros puternic de chiparoşi venea dinspre dealuri, laolaltă cu cel de putreziciune, adiind de la un vas care îşi golea încărcătura de peşte. Ohooo, cîte nu s-au întîmplat atunci! S-a auzit un huruit groaznic, ca şi cum pămîntul i-ar fi crăpat comisarului sub tălpi - era în picioarele goale, îi plăcea să simtă iarba. Nu trebuia să te uiţi în jos - se vedeau şobolani, şerpi, guzgani împuţiţi, cîrtiţe înfricoşate ieşind la suprafaţă. Dacă priveai spre înaltul cerului, ţi se arăta o oglindă uriaşă trasă cu scripeţi. Atîrna de norii ca aburii de la baia turcească unde mergea vinerea să-şi cureţe jegul. Porunca de a fi ridicată oglinda trebuie să fi venit de la preamăritul sultan. Lui Ephraim Mîrza îi era clar că Alah nu lăsa munţii de pilaf ca să se ocupe de măruntele treburi lumeşti. A presupus că oglinda era reflexia focului de artificii în acea noapte, adîncită de lumina plină de strălucire a lunii. Ce a văzut de fapt viitorul memorialist era apa întunecată a Bosforului sub mulţimea trasoarelor şi fuzeelor. Măritul sultan Mehmet V Reşat serba un număr de zile de la suirea sa pe tronul otoman. S-a vestit să ştie cei care trăiau din mila lui şi să fie fericiţi. Aniversarea părea să cadă odată cu cometa, în noaptea de 18 spre 19 mai. În Fanar, Patriarhia a dezminţit ferm că ar fi gonit dracii din oraş, întrucît prea se înmulţiseră. Totuşi fusese văzută o scară rezemată de un nor şi nişte nebuni din balamuc suind în şir pe ea. Pe acolo au urcat astfel la ceruri circa un milion de suflete dornice să ajungă în Rai. Se ştie că dracii coboară în măruntaiele pămîntului, nu se ridică la ceruri, dar aşa sună povestea. S-au ordonat arestări - nişte ingineri hidraulici care născociseră maşinăria, alături de nişte farsori care percepuseră taxă naivilor. Apoi trei contrabandişti care traficau aripi de înger şi un sticlar refugiat de la Murano, vinovat că vedea strîmb. Plus nişte marinari care răspîndiseră zvonul că e sfîrşitul lumii.