Velierul în sticlă

Un pod extrem de strâmt, cu o ferestruică. Vedem doar o saltea pe jos şi o sticlă cu o lumânare. Spaţiul acesta se află în stânga scenei, fără a fi scos decorul din prima parte, astfel încât uneori putem vedea colţul stâng al salonului, cu staţia radio şi câteva personaje nemişcate. David stă pe saltea. Se scarpină.
David: Aseară am descoperit că am păduchi. E singura fiinţă vie din podul ăsta. Salteaua era deja pe jumătate putrezită când m-am ascuns aici. Se zice c-a murit cineva pe ea, demult. (Se duce la ferestruică). Iar s-a întunecat. Trebuie să fie târziu. În curând o să vină Rocío. Recunosc scârţâitul fiecărei scânduri pe care păşeşte ea..., probabil fiindcă îmi aduce mâncarea. Fiecare grindă se mişcă într-un fel, dar nimeni nu vorbeşte ca Rocío. Uite acum: nu ştiu dacă mi-e foame sau am chef s-o ascult pe ea. (Ia sticla şi scoate lumânarea, suflă în ea ca şi cum ar fluiera; vorbeşte apoi în interiorul sticlei). "Rocío, Rocío, Rocío îmi place mult. Rocío..., e..., e... " (Se opreşte. Rămâne o clipă cu privirea fixă.) Dincolo de fiecare cuvânt e neantul. Fiecare vorbă e o rană brutală. Trebuie să am grijă. (Punându-şi ochiul la gâtul sticlei, priveşte prin ea pe fereastră.) Timpul încremenit în sticlă m-a învăţat să mă salvez. Să merg până la capăt. Dincolo de sticla groasă totul se vede verde şi strâmb ca o amintire. E ca şi cum te-ai pierde..., te-ai pierde în timpul încremenit în sticlă..., te-ai pierde..., te-ai pierde...
(Proiectorul care-l luminează pe David se stinge încet, fără ca el să rămână cu totul în întuneric. Colţul stâng al salonului s-a luminat uşor cu un proiector verde, scoţându-le la iveală pe cele două mătuşi - aproape ireale - aşezate spate în spate. Într-o parte se află staţia radio, în cealaltă parte portretul mamei. Când vorbeşte o mătuşă, cealaltă stă nemişcată. Cele două femei se adresează pe rând staţiei şi portretului, ca şi cum ar vorbi cu tatăl şi cu mama).
A doua mătuşă: Edelvina, Edelvina, ascultă-mă!
Prima mătuşă: Aude copilul.
A doua mătuşă: Trebuie să-şi cunoască tatăl, Edelvina; ştiu foarte bine că bărbatu-tău te urăşte, dar n-am crezut niciodată c-o să se atingă de Pericles. În fond bietul motan era al tău şi nu făcea rău nimănui. Cine să fi vrut să ucidă animăluţul?
Prima mătuşă: David nu-i în stare să omoare o muscă.
A doua mătuşă: Ştim c-a fost Severo, fiindcă i-a înţepat ochii cu ceva după ce l-a omorât. Numai lui putea să-i treacă aşa ceva prin cap.
(David râde în întuneric.)
Prima mătuşă: David, nu râde!
A doua mătuşă: Bietul de el, e un inocent.
Prima mătuşă: (Către staţia radio). Severo, Severo, treaba asta e îngrozitoare. Nefericita aia a fost în stare să-şi ucidă propriul motan adorat, doar ca să dea vina pe tine.
A doua mătuşă: Ne aude David.
Prima mătuşă: Nu contează! Trebuie să afle cine e maică-sa! Bietul de tine, Severo, ce cruce ai de dus!
A doua mătuşă: (Adresându-se portretului). Biată Evelina, ce cruce ai de dus! Ce s-a întâmplat azi pune capac la toate! Oare n-are suflet? Ştii, Edelvina, că bărbatu-tău stătea ore întregi privind acvariul. Şi totuşi, chiar el a omorât peştii. A fost în stare să umple acvariul cu vin doar că să ne facă să credem că tu ai făcut-o.
Prima mătuşă: David, du-te să te joci şi nu te mai uita atâta la taică-tu şi la mine! V-am văzut vorbind azi după-amiază. Să nu crezi nimic din tot ce spune. Femeie, vrea să te ducă cu vorba. Să te zăpăcească. Să te înnebunească.
Prima mătuşă: (Către staţia radio). Severo, mi-e teamă c-a înnebunit; doar o nebună poate face aşa ceva. Să-ţi îneci cei trei peşti roşii în vin roşu! Şi asta în faţa copilului, care-i şi el tot un animăluţ neajutorat.
A doua mătuşă: O să-l omoare şi pe el într-o bună zi ca şi pe peşti şi pe Pericles.
Prima mătuşă: Va trebui să-l protejăm.
A doua mătuşă: Ai grijă, Edelvina. Ne supraveghează. Nu vrea să vorbesc cu tine. Cum ai putut, Edelvina, să te culci cu un ucigaş?
Prima mătuşă: Cum ai putut, Severo, să faci un copil cu o femeie care-i scoate ochii animalului ei preferat? Uite că vine nevastă-ta! Nu mai pot să-ţi spun nimic.
A doua mătuşă: David, pleacă de-aici. Du-te să-ţi înfigi insectele în sugativă!
Prima mătuşă: Nu trebuie să asculţi cum se ceartă părinţii tăi.
David: Trebuie să ascult totul. Vreau să înţeleg totul.
A doua mătuşă: Ce frumoşi erau peştii aceia, roşii şi transparenţi!
(Lumina verde proiectată asupra mătuşilor a scăzut în intensitate, în timp ce David e luminat încetul cu încetul.)
David: Da, erau frumoşi, roşii şi transparenţi! Păreau nişte căpşuni când le-am turnat vin din belşug. Se izbeau îngroziţi de geam, dar pe urmă au plutit ca nişte fructe coapte. Mi-ar fi plăcut să beau tot acvariul. Nimeni nu mi-a observat cămaşa pătată de vin. Şi pe urmă motanul. Părea să-şi dea seama, la fel ca Emiliana. A încercat să scape, dar l-am încolţit. S-a apărat cu ghearele... Cum de nu m-au văzut zgâriat tot? I-am vârât boldul până în adâncul ochilor lui vioi şi îngroziţi. Cred c-am vomat. (Cu stupoare). Nu ştiu dacă am vomat eu sau mătuşile. Nu pot să-mi amintesc. Prin sticlă totul se vede verde şi strâmb. Eu doar am vrut să mă apropii de Emiliana. Voiam să înţeleg. Dar ea a ţipat. Nu trebuia să ţipe. Ochii ei îngroziţi erau ca ai motanului. Dar eu n-am atins motanul! Încercam să-i zic ceva Emilianei, dar deodată, fără să-mi dau seama, am luat un bold şi m-am trezit zgâriind-o şi lovind-o şi lovind-o iar...
(David stă în genunchi şi loveşte podeaua cu pumnii încleştaţi. Loviturile astea se confundă cu nişte bătăi în uşa podului.)
Vocea lui Rocío: ( de afară) David! David, deschide! (David nu se mişcă). David, grăbeşte-te că se răceşte!
(David se duce încet la uşă şi o deschide; Rocío intră.)
Rocío: Trebuie să bat atât de mult la uşă, că într-o bună zi or să mă audă şi or să descopere tot. Of, ce întuneric! O să plouă. Ţi-am adus borcănaşul ăsta pentru apa din burlan. Când se umple, o bei. Se zice că apa de ploaie e bună la amigdale. Ţi-am mai adus şi o prăjiturică, dar să n-o mănânci pe toată odată, fiindcă o să mi se pară că ţi-am adus prea puţin. Nu ştiu de ce ai moaca asta aşa de speriată! Hai mănâncă, prostuţule. Mătuşile tale se hrănesc ca nişte vrăbii, ciugulesc şi iarăşi ciugulesc, şi lasă firimituri peste tot. Îmi place să vin aici şi să te văd mâncând. Parcă am fi pe vremea cavernelor şi eu aş vâna un animal pentru tine, un bivol sau ceva de genul ăsta. (David mănâncă.) Oare cum se jupoaie un bivol? De unde s-o începe?... Ar trebui să aibă un fermoar, nu-i aşa? David, balenele au ţepi sau oase? Depun ouă? David, răspunde-mi odată! Nu, nu, mănâncă-ţi doar bivolul, că ţi-e foame. Când sunt cu tine, îmi place să gândesc cu voce tare. Odată am văzut o oarbă pe stradă. Fata ei mezină o pieptăna şi râdeau amândouă. Ţie nu-ţi vin în minte aşa, amintiri aiurea? O să te pieptăn şi eu o dată râzând. Ar fi mai bine să aprind lumânarea. (Rocío ridică sticla ca să bage lumânarea în ea, dar se opreşte.) Iar ai umplut sticla cu vorbe. (David neagă. Rocío zâmbeşte.) Nu minţi! Ai băgat ceva aici, înăuntru! (David râde, negând. Rocío îşi pune sticla la ureche.) (Cu blândeţe). "Ro... cío, Rocío..., îmi place mult, e..., e..., e... " Vezi, nu ştii cum sunt eu (Rocío râde şi-l sărută iute pe David). Nu-i chiar aşa de rău locul ăsta, fiind împreună, nu-i aşa? Chiar dacă plouă... (Aprinde lumânarea. Se apropie de fereastră.) Tu mi-ai zis că-s nebună, dar eu sunt sigură că de aici se vede marea. (Se ridică pe vârful picioarelor.) (Excitată.) Fireşte că se vede. Şi sunt şi vapoare, ca velierul din salon. De aici par atât de mici c-ar fi foarte uşor să le bagi într-o sticlă. (Se întoarce). Par fabrici, da, ştiu, dar sunt coşuri de vapoare. O fabrică nu poate ajunge dincolo de orizont. Fiecare acoperiş e un val. Vino aici şi te uită. Fumul se înalţă ca un deget..., nu, acum nu-i un deget, e un nas ca de clovn... Of, se înalţă sus, tot mai sus!... acum se risipeşte. (Râde fericită.) (Privind şi mai atent la tot ce se vede pe fereastră). Cineva face semne, acolo departe, cu steaguri! (Rocío îşi agită mâinile). Nu, nu sunt steaguri. E o cămaşă. Cineva îşi întinde rufele la uscat. (David se opreşte încet şi se duce la fereastră). O să-mi spui că nu vezi geamandurile şi digurile. Tu zici că sunt acoperişuri de tablă. Poate că nu-s acoperişuri de tablă, poate că-i marea... Ia să vedem, zi mare... maarre (David nu vrea). Spune, hai zi... Uite aşa: maaarre.
David: (cu mare efort) Mmm... aaa... rre.
(Rocío râde. David se supără).
Rocío: Nu te supăra. Râd fiindcă îmi place cum ţii gura, asta-i tot. Mai întâi o închizi ca şi cum n-ai mai vrea s-o deschizi niciodată şi pe urmă o deschizi pe neaşteptate şi-ţi văd limba. Spune-mi iar: mare.
David: (zâmbind). Mare.
Rocío: Parcă ai zice un alt cuvânt: Amor. Iubire. A iubi.
David: Amor... amor. A... iubi.
Rocío: E uşor, nu-i aşa? Hai să-l zicem împreună!
(Se aşază foarte aproape de el).
Rocío şi David: A... iubi.
(Acum Rocío şi David se află unul în faţa celuilalt. Se privesc. Nu se ating. Nemişcaţi. Tăcere adâncă. O pauză foarte mare.)
Rocío: David are cinci litere, ca şi Rocío. (David îi atinge uşor faţa cu vârful degetelor.) Are cinci degete, cinci simţuri, ca şi Rocío.
David: David...
Rocío: Spune viaţă.
David: Viaţă.
(Rocío îl sărută prelung. Tăcere. David îşi plimbă degetele pe gura ei ca un orb.)
Rocío: David, cum e gura mea?... David, limba mea e dulce sau sărată?
David: Rocío... mare.
Rocío: Cât mi-ar plăcea să te aud spunând lucruri stupide ca pălărie, umbrelă, telefon. Să te aud spunând lucruri despre mine, să zici: Rocío, eşti caldă şi proaspătă... Rocío, nu mi-e frică fiindcă eşti moale ca un fruct... (David îşi pune capul pe pieptul lui Rocío). Gură plină de vorbe... Cât mi-ar plăcea să te aud zicându-mi, aproape fără să te aud: Rocío, ţi-a sărutat cineva sânii? Rocío, de ce tremuri?... Rocío, ţi-e corpul plin de păsări speriate, Rocío, ţi-e trupul plin de soare. Zi sete... Zi sare... Zi de-a pururi...
(Lumina din pod începe să scadă).
David: Rocío... De ce tremuri?... Rocío, ţi-e corpul plin de păsări speriate... Rocío, am soare pe mâini... Sete... De-a pururi... De-a pururi...
(Lumina din pod s-a stins. Ceea ce urmează se va rosti repede în întuneric, văzându-se doar ochiul magic şi verde al radioului, strălucind în întuneric.)
A doua mătuşă: Heriberto, aşteaptă-mă!
Prima mătuşă: E inutil. Tricotează!
Tatăl: Edelvina, nu mă privi cu ochii ăştia de nebună!
Prima mătuşă: E inutil. Tricotează!
Tatăl: O să-i spunem poveştile alea copilăreşti, înduioşătoare şi stupide...
Prima mătuşă: E inutil. Tricotează!
Tatăl: Atenţie, atenţie! Recepţie, recepţie! Mă auziţi! Răspundeţi!
Prima mătuşă: E inutil. Tricotează!
A doua mătuşă: Citesc încă dorinţa în ochii bărbaţilor când mă plimb.
Prima mătuşă: E inutil. Tricotează!
Doamna Tudor: Severo, m-ai făcut fericită în noaptea asta, spune-mi Paloma!
Prima mătuşă: E inutil. Tricotează!
A doua mătuşă: Heriberto!
Tatăl: Edelvina!
Prima mătuşă: Ema!
Doamna Tudor: Severo!
A doua mătuşă: Leonides!
Tatăl: Paloma!
A doua mătuşă: Vis.
Prima mătuşă: Dorinţă.
Tatăl: Durere.
Doamna Tudor: Nimic.
Tatăl: (Aproape ţipând). Nu, nu ăsta-i cuvântul. Nu-i cuvântul potrivit pentru cuvinte încrucişate!
(Se aprinde lumina în pod. Rocío stă pe saltea. David e în picioare în faţa ferestruicii. Tăcere adâncă.)
David: Rocío, cât timp a trecut?
Rocío: De când?
David: De când m-am ascuns aici.
Rocío: Mult timp. Un copac a crescut în faţa ferestrei mele.
David: Cât timp a trecut acum?
Rocío: Acum? De când?...
David: De când m-ai învăţat să vorbesc.
Rocío: Cred că tot aşa, mult timp. A trebuit să înveţi fiecare nume şi fiecare lucru cu dinţii, cu limba, cu oasele. Îţi aminteşti că era totul întunecat? Ploua în ziua aia. Azi e senin.
David: O să ies de aici.
Rocío: Da, ieşi! Afară oamenii întind rufele la soare, scrijelesc pe scoarţa copacilor şi lipesc timbre pe scrisori.
David: O să vorbesc cu taică-meu.
Rocío: (brusc). Nu!
David: De ce nu?
Rocío: Or să te înhaţe. Eşti căutat.
David: Acum pot s-o fac. Am un cuvânt chiar în mijlocul limbii. Am impresia că dacă zic vânt o să se dezlănţuie o vijelie. Dacă zic nebunie o să înnebunesc până la urmă. E ca şi cum aş avea cheia lucrurilor, cea care desferecă toate tainele. Zi apă...
Rocío: Apă.
David: Ei?
Rocío: Ce?
David: Nu simţi nimic?
Rocío: Nu.
David: Eu zic apă şi mă simt inundat. Am un cuvânt teribil, fabulos, în mijlocul creierului. Un cuvânt ca distrugere, foc.
Rocío: Nu!
David: O să le spun într-o zi!
Rocío: Încă mai ai ură în tine.
David: Nu ştiu.
Rocío: Eşti mânios.
David: Nu ştiu. Poate că da.
Rocío: De ce?
David: Mătuşile mele ţes o pânză care ne acoperă pe toţi. Era aşa de uşor s-o rup şi să le strivesc ca pe nişte păianjeni, iar eu habar n-aveam. Zi păianjen!
Rocío: Nu!
David: Spune!
Rocío: Nu.
David: Spune! Tu m-ai învăţat să zic cuvinte.
Rocío: Păianjen.
David: Nu simţi nimic?
Rocío: Scârbă.
David: Eu îmi simt mâinile transpirate şi lipicioase; îmi simt creierul eliberat din chingi.
Rocío: (tandră) Eşti un copil: te joci cu lucruri noi.
David: Nu, eram un copil... Mă gândeam: oare cum intră un velier într-o sticlă? Acum ştiu. Mai întâi trebuie să ieşi din sticlă.
(Ia sticla, se duce la fereastră şi o aruncă afară).
Rocío: Ce-ai făcut?
David: Am aruncat-o în mare.
Rocío: Dar sunt numai acoperişuri de tablă.
David: Afară e marea. E afară, acolo unde trebuie să fie. E singurul loc unde poate fi. Rocío, învaţă-mă un cuvânt care să facă rău, care să rănească!
Rocío: Nu ştiu nici unul, de ce?
David: O să vorbesc cu taică-meu. O să caut cuvinte care ard ca acidul, care dor ca o sticlă spartă.
Rocío: (blândă) Cuvintele nu se caută, pur şi simplu se spun, se rostesc...
(David o sărută tandru. Lumina se stinge. În întuneric sclipeşte ochiul magic al radioului. Se trage cortina.)