Religia pentru atei

Cu un tată bancher, o bunică supranumită Mata Hari a Israelului, un strămoş talmudist şi o soră colecţionar de artă, nu e de mirare că Alain de Botton a ales să acopere atâtea domenii în cărţile sale, scriind la fel de captivant despre dragoste, literatură, călătorii, arhitectură sau religie. Romancier, eseist şi jurnalist, Alain de Botton s-a născut în Zürich în 1969. A studiat istorie şi filosofie în Marea Britanie, iar în prezent locuieşte în Londra. Cărţile sale, descrise ca o "filosofie a vieţii de zi cu zi" au devenit bestselleruri în 30 de ţări. Este producător şi realizator al mai multor programe de televiziune, iar în 2008 a fost unul dintre membrii fondatori ai unei instituţii de învăţământ în centrul Londrei, care promovează o nouă viziune asupra educaţiei - The School of Life. A fost ales membru al Royal Society of Literature şi al Royal Institute of British Architects.

O meditaţie despre cum putem beneficia de înţelepciunea, frumuseţea şi puterea consolatoare a religiei, fără a fi credincioşi, Religia pentru atei le propune agnosticilor şi ateilor ca, în loc să ridiculizeze religiile lumii, să "fure" de la acestea. Alain de Botton ne dezvăluie cum putem găsi în religie acele idei bune despre cum să ne trăim viaţa şi să ne organizăm societăţile, punându-ne la dispoziţie exemple preţioase despre cum să construim un spirit al comunităţii, cum să facem relaţiile să dureze, cum să trecem peste sentimentele de invidie sau inadecvare, cum să călătorim inspiraţi sau să ne reconectăm la natură.

De Botton mărturiseşte că a crescut într-o familie de atei convinşi, ca fiu a doi evrei netradiţionalişti care vedeau în credinţa religioasă cam acelaşi lucru ca ataşamentul faţă de Moş Crăciun. Într-un eseu de 300 de pagini bogat ilustrat cu fotografii şi exemple din istoria religiilor, eseistul explorează religia în căutarea unor idei care să le îmbunătăţească viaţa celor incapabili să creadă în miracole, spirite sau poveşti despre ruguri aprinse.

"Lucrurile devin cu adevărat interesante de-abia atunci când încetăm să credem că religiile ne-au fost transmise din ceruri sau că sunt complet aberante. Atunci putem admite că am inventat religiile ca să slujească celor două nevoi primare care ne animă şi astăzi şi pe care societatea laică nu a reuşit niciodată să le satisfacă în mod onorabil: prima, nevoia de a trăi laolaltă în comunităţi în armonie, [...]; şi a doua, nevoia de a face faţă unor grade înspăimântătoare de durere..." (Alain de Botton)
 
1.
Cea mai anostă şi neproductivă întrebare care se poate pune legat de religie, oricare ar fi ea, este dacă aceasta e sau nu adevărată - în sensul în care ea le-ar fi fost transmisă credincioşilor din ceruri în sunet de trâmbiţe şi este guvernată în chip supranatural de profeţi şi creaturi celeste.
Ca să economisim timp, şi, cu riscul de a pierde nişte cititori chiar de la debutul acestui demers, haide să afirmăm din capul locului că nicio religie nu este adevărată în sens teologic. Această carte li se adresează celor incapabili să creadă în miracole, spirite sau poveşti despre ruguri aprinse şi care nu manifestă vreun interes special pentru faptele unor bărbaţi sau femei stranii precum acea sfântă din secolul al XIII-lea, Agnes din Montepulciano, despre care se credea că era capabilă să leviteze un metru de la sol în timpul rugăciunii şi să învie copii din morţi - şi care, la sfârşitul zilelor se zice că ar fi urcat la ceruri de undeva din sudul Toscanei în spinarea unui înger.
 
2.
Încercarea de a demonstra inexistenţa lui Dumnezeu poate constitui o activitate foarte antrenantă pentru atei. Criticii acerbi ai religiei s-au delectat dintotdeauna cu expunerea idioţeniei credincioşilor în cel mai crud detaliu, oprindu-se doar atunci când simţeau că au reuşit să-şi înfăţişeze duşmanii drept imbecili desăvârşiţi sau maniaci.
Deşi acest exerciţiu îşi are satisfacţiile lui, adevărata întrebare nu este dacă Dumnezeu există ori ba, ci în ce direcţie poate evolua discuţia după ce ajungi la concluzia că, în mod evident, acesta nu există. Premisa acestei cărţi o constituie ideea că se poate să rămâi un ateu convins, dar, cu toate astea, să găseşti uneori religiile utile, interesante şi reconfortante şi, ca atare, să devii preocupat de posibilitatea importării anumitor precepte şi practici religioase în viaţa laică.
Cineva pe care doctrinele Treimii Creştine şi Calea cu opt braţe a budismului îl lasă rece nu înseamnă că nu poate fi interesat de modurile în care religiile predică, promovează moralitatea, inculcă un anumit spirit comunitar, se folosesc de artă şi de arhitectură, instruiesc şi insuflă recunoştinţă faţă de frumuseţea primăverii. Într-o lume plină de fundamentalişti de ambele categorii - religioşi şi laici -, trebuie să se poată ajunge la un echilibru între respingerea credinţei religioase şi un respect selectiv pentru ritualurile şi preceptele religioase.
Lucrurile devin cu adevărat interesante de-abia atunci când încetăm să mai credem că religiile ne-au fost transmise din ceruri sau că sunt complet aberante. Atunci putem admite că am inventat religiile ca să slujească celor două nevoi primare care ne animă şi astăzi şi pe care societatea laică nu a reuşit niciodată să le satisfacă în mod onorabil: prima, nevoia de a trăi laolaltă, în comunităţi, în armonie, contrar impulsurilor noastre egoiste şi violente adânc înrădăcinate; şi a doua, nevoia de a face faţă unor grade înspăimântătoare de durere cauzată de vulnerabilitatea în faţa eşecului profesional, a relaţiilor agitate, a pierderii celor dragi şi a propriei noastre descompuneri şi morţi. Se prea poate ca Dumnezeu să fi murit, dar problemele arzătoare care ne-au împins să-l inventăm continuă să impună soluţii care nu dispar atunci când depistăm vreo inexactitate ştiinţifică în parabola înmulţirii pâinilor.
Greşeala ateismului modern rezidă în a ignora numeroasele aspecte ale credinţelor care îşi păstrează relevanţa chiar şi după ce premisele lor principale au fost demontate. În clipa în care încetăm să mai credem că singurele lucruri pe care le putem face sunt fie să ne prosternăm dinaintea lor, fie să le denigrăm, suntem liberi să descoperim în religii depozitarele a nenumărate concepte ingenioase cu ajutorul cărora putem încerca să alinăm câteva dintre cele mai persistente şi ignorate rele ale vieţii laice.
 
3.
Am crescut într-o familie de atei convinşi, ca fiu a doi evrei netradiţionalişti care vedeau în credinţa religioasă cam acelaşi lucru cu ataşamentul faţă de Moş Crăciun. Îmi amintesc cum tata a făcut-o pe sora mea să plângă în încercarea de a-i anula convingerea firavă că undeva prin univers ar locui un dumnezeu izolat. La vremea respectivă ea avea opt ani. Dacă se vădea că vreun membru al cercului lor social nutrea sentimente religioase clandestine, părinţii mei începeau să-l privească cu soiul acela de milă rezervat îndeobşte celor diagnosticaţi cu vreo boală degenerativă şi din acel moment era în zadar să-i convingi să-l mai ia vreodată în serios.
Cu toate că am fost puternic influenţat de atitudinea părinţilor mei, pe la douăzeci şi ceva de ani am traversat o criză de necredinţă. Scepticismul meu îşi avea originea în cantatele lui Bach, fusese adâncit în prezenţa anumitor Madonne ale lui Belinni şi a devenit copleşitor în urma familiarizării cu arhitectura Zen. Chiar şi aşa, de-abia la şapte ani de la moartea tatălui meu - care zace sub o lespede din cimitirul evreiesc din Willesden, în nord-vestul Londrei, pentru că, în mod straniu, a omis să facă alte aranjamente mai laice pentru propria înmormântare - am început să înţeleg adevărata dimensiune a ambivalenţei mele în privinţa principiilor doctrinare care îmi fuseseră inculcate în copilărie.
Convingerea absolută că Dumnezeu nu există nu mi s-a clătinat nicio clipă. Mă simţeam pur şi simplu uşurat la gândul că ar exista o posibilitate de a mă arăta interesat de religie fără a fi nevoit să-i accept şi conţinutul supranatural - în termeni mai puţin abstracţi, un mod de a mă gândi la Taţi fără a tulbura amintirea pioasă a propriului meu părinte. Am înţeles că rezistenţa mea continuă la teoriile legate de viaţa de apoi sau de locatarii cereşti nu putea justifica renunţarea la muzica, arhitectura, rugăciunile, ritualurile, sărbătorile, locurile sfinte, pelerinajele, mesele împărtăşite sau manuscrisele iluminate ale credinţelor.
Societatea laică a fost pe nedrept sărăcită prin pierderea unei suite de practici şi de teme pe care ateii le găsesc de netolerat pentru că par asociate mult prea îndeaproape cu ceea ce Nietzsche numeşte "mirosurile urâte ale religiei". Am ajuns să ne temem de cuvântul moralitate. Să ne dea fiori gândul ascultării unei predici. Fugim de ideea că arta ar trebui să fie înălţătoare sau să aibă o menire etică. Nu pornim în pelerinaje. Nu putem construi temple. Nu dispunem de niciun mecanism de exprimare a recunoştinţei. Ideea de a citi o carte de dezvoltare personală a devenit absurdă pentru cei cu înalte concepţii morale. Refuzăm exerciţiul mental. Necunoscuţii cântă arareori laolaltă. Suntem puşi în faţa unei alegeri neplăcute între a ne ralia la nişte teorii stranii legate de zeităţi imateriale sau a ne dezice complet de o sumedenie de ritualuri consolatoare, subtile sau pur şi simplu fermecătoare, cărora ne dăm peste cap să le găsim echivalent în societatea laică.
Renunţând la atât de multe lucruri, am îngăduit religiei să pretindă ca apanaj exclusiv zone ale experienţei umane care aparţin de drept întregii umanităţi - şi pe care n-ar trebui să ne fie ruşine să ni le reapropriem pentru uzul secular. Până şi creştinismul timpuriu era foarte abil în a-şi însuşi ideile bune ale altora, subsumându-şi în mod agresiv nenumărate practici păgâne pe care ateii moderni au tendinţa să le evite, convinşi fiind că sunt incontestabil creştine. Noua credinţă a preluat festivităţile dedicate solstiţiului de iarnă şi le-a reambalat drept Crăciun. A absorbit idealul epicurian al traiului laolaltă într-o societate filozofică şi l-a trans­for­mat în ceea ce este astăzi monahismul. Nu în ultimul rând, s-a insinuat nepăsător în tem­plele abandonate închinate altădată eroilor şi credinţelor pă­gâne din cetăţile devastate ale vechiului Imperiu Roman.
Provocarea cu care se confruntă ateii este aceea de a anula procesul colonizării religioase: cum să separi ideile şi ritualurile de instituţiile religioase care şi le-au însuşit. De exemplu, cam tot ce e mai frumos la sărbătoarea Crăciunului nu are absolut nimic de-a face cu naşterea lui Hristos. Ea are în centru conceptele de comu­nitate, de sărbătoare şi de reînnoire care datează de dinainte de contextul în care au fost plasate de-a lungul secolelor de către creştinism. Nevoile noastre spirituale sunt gata să fie eliberate de conotaţia specială atribuită lor de doctrinele religioase - chiar dacă, în mod paradoxal, studiul însuşi al religiilor este acela care deţine adesea cheia redescoperirii şi rearticulării lor.
Ceea ce urmează este o încercare de a citi doctrinele religioase, cu precădere creştinismul şi, într-o mai mică măsură, iudaismul şi budismul, în speranţa descoperirii unor idei care s-ar putea dovedi utile în viaţa laică, în mod special când vine vorba de provocările traiului în comun şi ale suferinţei mentale şi trupeşti. Teza funda­mentală nu este aceea că secularismul este greşit, ci că, cel mai adesea, am secularizat în mod greşit - în sensul în care, în demersul de a ne descotorosi de ideile nefezabile, am abandonat în mod inutil şi unele dintre cele mai utile şi mai atrăgătoare componente ale credinţelor religioase.

4.
Strategia schiţată în această carte va enerva, fireşte, susţinători din ambele tabere. Cei religioşi se vor simţi lezaţi de această analiză în aparenţă seacă, selectivă şi nesistematică a convingerilor lor. Religiile nu sunt bufete cu autoservire, vor protesta ei, din care să alegi numai felurile care îţi plac. Cu toate acestea, motivul decăderii a numeroase credinţe religioase a fost tocmai insistenţa lor nerezonabilă ca adepţii să mănânce tot din farfurie. De ce n-ar fi posibil să apreciezi modul în care este redată castitatea în frescele lui Giotto şi, cu toate astea, să eludezi doctrina Bunei Vestiri, sau să admiri accentul pus în doctrina budistă pe compasiune, şi totuşi să respingi teoriile vehiculate de aceasta despre viaţa de apoi? Pentru cineva lipsit de credinţă religioasă nu e cu nimic mai grav să împrumuţi elemente din mai multe credinţe decât este pentru un iubitor de literatură să-şi aleagă o mână de scriitori preferaţi din întreg canonul literar. Dacă vom vorbi aici doar despre trei dintre cele mai importante douăzeci şi una de doctrine religioase, nu este din cauza vreunui favoritism sau a lipsei de răbdare, ci reprezintă consecinţa felului în care această carte înţelege să pună accentul pe compararea religiei în general cu secularismul, mai degrabă decât pe compararea doctrinelor religioase între ele.
Ateii militanţi se pot simţi la rândul lor ultragiaţi de o carte care tratează religia ca şi cum ar merita să fie o continuă piatră de hotar pentru nevoile noastre. Ei vor invoca lipsa de toleranţă instituţională a nenumărate religii şi, de asemenea, resursele la fel de bogate, dar mai puţin ilogice şi neliberale, de alinare şi de revelaţii accesibile prin intermediul artei şi ştiinţei. În plus, s-ar putea întreba de ce cineva care se declară nedispus să accepte o mulţime de aspecte ale religiei - care se simte incapabil să protesteze în numele neprihănitei zămisliri, să zicem, sau să aprobe tacit teoriile pioase din povestirile din Jataka legate de identitatea lui Buddha ca reîncarnare a unui iepure - şi-ar mai dori să fie asociat cu o temă de dezbatere atât de compromisă precum credinţa.
La cele de mai sus, răspunsul este acela că doctrinele religioase merită atenţia noastră pentru pura lor ambiţie conceptuală; pentru faptul că au schimbat lumea într-un fel în care puţine instituţii seculare au izbutit s-o facă. Au reuşit să combine teoriile despre etică şi metafizică cu o implicare practică în educaţie, modă, politică, artă şi arhitectură - un areal de preocupări pe lângă care pălesc chiar şi rezultatele celor mai mari şi mai influente mişcări seculare din istorie. Dacă eşti interesat de circulaţia şi impactul ideilor, este greu să nu fii uluit de exemple ale celor mai de succes mişcări educaţionale şi intelectuale pe care le-a cunoscut vreodată această planetă.
 
5.
Pentru a conchide, această carte nu îşi propune să facă dreptate vreunei doctrine religioase sau alteia; acestea îşi au propriii apologeţi. Ea încearcă, în schimb, să examineze aspecte ale vieţii religioase care conţin concepte ce ar putea fi aplicate cu succes la problemele societăţii secularizate. Îşi propune să dea foc aspectelor dogmatice ale religiilor pentru a le distila pe acelea dintre ele care s-ar putea dovedi utile şi reconfortante pentru minţile contemporane sceptice care se confruntă cu crizele şi suferinţele unei existenţe finite pe o planetă agitată. Ea nădăjduieşte să salveze câte ceva din ceea ce este frumos, înălţător şi încărcat de înţelepciune din tot ceea ce nu mai pare a fi adevărat.
 
   
1.
Una dintre pierderile cel mai acut resimţite de societatea modernă este aceea a sentimentului apartenenţei la comunitate. Tindem să ne imaginăm că pe vremuri exista un anume grad de bună vecinătate care a ajuns să fie înlocuit de un anonimat nemilos, în care oamenii caută să interacţioneze unii cu alţii în primul rând în scopuri res­trictive, individualiste: pentru câştig financiar, avansarea pe scara socială sau iubire romantică.
O parte din nostalgia care ne încearcă gravitează în jurul reticenţei noastre de a le întinde o mână de ajutor altora aflaţi la nevoie, dar se poate la fel de bine să ne preocupe şi alte simptome mai mărunte ale izolării sociale, cum ar fi incapacitatea noastră de a ne saluta pe stradă, de exemplu, sau aceea de a ne ajuta vecinii în vârstă să-şi care cumpărăturile. Trăind în oraşele noastre gargantueşti, tindem să ne închidem în interiorul unor ghetouri tribale bazate pe educaţie, clasă socială sau profesie şi ajungem să privim restul omenirii ca pe un duşman, şi nu ca pe un colectiv înţelegător căruia să ne dorim să i ne alăturăm. Dacă iniţiem o conversaţie spontană cu o persoană necunoscută într-un spaţiu public, asta se întâmplă numai în mod absolut excepţional şi ciudat. Odată trecuţi de vârsta de treizeci de ani, este chiar o mare surpriză dacă mai reuşim să ne facem un prieten nou.
În încercarea de a înţelege ce ar fi putut conduce la erodarea sentimentului de apartenenţă la comunitate, un rol important i-a fost îndeobşte atribuit interiorizării convingerilor religioase care a avut loc în Europa şi Statele Unite în secolul al XIX-lea. Istoricii sunt de părere că am început să ne desconsiderăm vecinii cam tot pe atunci când am încetat să ne mai cinstim zeităţile împreună. Se impune automat întrebarea ce făceau religiile, înainte vreme, pentru a stimula sentimentul apartenenţei la comunitate, şi, mai practic, dacă societatea secularizată ar mai putea vreodată recupera acest sentiment fără ajutorul suprastructurii teologizate de care era pe vremuri în mod inextricabil legată. Este oare posibil să ne recuperăm sentimentul de apartenenţă la comunitate fără a fi nevoiţi să o întemeiem pe un fundament religios?
 
2.
Dacă analizăm îndeaproape cauzele alienării moderne, o parte din însingurarea noastră se reduce la cifre. Miliardele de oameni care trăiesc pe pământ fac ideea de a vorbi cu un necunoscut mai ameninţătoare decât era în vremurile de demult, capacitatea de interacţiune socială părând invers proporţională cu densitatea populaţiei. În general ne bucurăm să vorbim cu alţii numai atunci când avem şi opţiunea de a-i evita cu totul. În vreme ce beduinul al cărui cort este înconjurat de sute de kilometri de deşert manifestă disponibilitatea psihologică de a-i oferi unui necunoscut o primire călduroasă, contemporanii săi din mediul urban, deşi cu nimic mai puţin bine intenţionaţi sau generoşi, trebuie - pentru a-şi păstra măcar o fărâmă de pace interioară - să nu dea nici cel mai mic indiciu că ar remarca măcar milioanele de oameni care mănâncă, dorm, se ceartă, copulează şi mor la doar câţiva centi­metri în jurul lor.
Se mai pune şi problema felului în care ne prezentăm. Spaţiile publice în care ne întâlnim îndeobşte cu alţii - vagoanele de călători, trotuarele aglomerate, aeroporturile - toate contribuie la a proiecta o imagine înjositoare a identităţilor noastre, lucru care ne subminează capacitatea de a mai crede că fiecare om este centrul unei indivi­dualităţi complexe şi preţioase. Este greu să-ţi păstrezi optimismul în privinţa omenirii după o plimbare pe Oxford Street sau după o escală pe O\'Hare.
Pe vremuri ne simţeam mai apropiaţi de vecinii noştri, în parte şi pentru că, cel mai adesea, ne erau şi colegi. Căminul nu a fost întotdeauna un dormitor obscur în care te cazezi târziu şi pe care îl părăseşti la prima oră. Vecinii ajungeau să se cunoască bine nu neapărat pentru că se pricepeau să întreţină o conversaţie, ci pentru că trebuia să strângă fânul sau să înalţe acoperişul şcolii împreună, astfel de proiecte înlesnind în mod firesc interrelaţionarea. Capi­talismul, însă, nu are timp de pierdut cu producţia locală şi afacerile la domiciliu. S-ar putea chiar să prefere ca noi să nu avem niciun fel de relaţie cu vecinii noştri, ca nu cumva aceştia să ne facă să întârziem la birou sau să ne descurajeze să comandăm un produs on-line.
În trecut ajungeam să facem cunoştinţă cu alţii pentru că nu aveam altă soluţie decât să le cerem ajutorul - şi ni se cerea, la rândul nostru, ajutorul. Întrajutorarea era parte integrantă din viaţa pre­modernă. Era imposibil să eviţi momentele când trebuia să ceri bani de la un cvasinecunoscut sau să-i dai de pomană unui cerşetor într-o lume fără sistem de asigurări medicale, ajutor de şomaj, locuinţe sociale sau produse bancare pentru persoane fizice. Abor­daţi pe stradă de o persoană bolnavă, plăpândă, derutată sau fără adăpost, trecătorii nu îşi fereau privirea, spunându-şi că o agenţie guverna­mentală are să rezolve problema.
Din punct de vedere strict financiar, noi suntem mult mai generoşi decât au fost vreodată strămoşii noştri, renunţând la aproape jumătate din venituri pentru binele comun. Însă facem asta aproape fără să ne dăm seama, prin mijlocirea anonimă a sistemului de impozitare; şi dacă ne gândim câtuşi de puţin la asta, cel mai adesea o facem animaţi de resentimente la gândul că banii noştri se duc pe tot soiul de cheltuieli birocratice sau pe achiziţionarea de rachete. Arareori ne simţim legaţi în vreun fel de acei membri mai puţin norocoşi ai comunităţii cărora impozitele noastre le asigură aşternuturi curate, săpun, supă, adăpost sau doza zilnică de insulină. Nici beneficiarul, nici donatorul nu simt nevoia de a spune "vă rog" sau "mulţumesc". Donaţiile noastre nu sunt niciodată concepute - aşa cum erau în epoca creştină - ca însăşi seva unei reţele de relaţii interdependente, cu beneficii practice pentru beneficiar şi spirituale pentru donator.
Izolaţi în coconii noştri personali, principala modalitate de a ne imagina cum sunt alţii a devenit mass-media şi, drept urmare, este firesc să ne închipuim că toţi necunoscuţii sunt criminali, şarlatani sau pedofili - fapt care ne întăreşte pornirea de a nu ne încrede decât în acei câţiva indivizi care ne-au fost garantaţi de relaţiile de familie şi de clasă preexistente. În rarele ocazii când împrejurările (furtuni de zăpadă sau electrice) reuşesc să ne spargă bulele ermetice, aruncându-ne laolaltă cu oameni pe care nu îi cunoaştem, suntem surprinşi să constatăm că niciunul dintre concetăţenii noştri nu a manifestat nici cea mai mică intenţie de a ne tăia în două sau de a ne molesta copiii, ba, din contră, s-au arătat chiar surprinzător de binevoitori şi de serviabili.
Oricât de izolaţi se poate să fi devenit, nu am abandonat cu totul, desigur, speranţa de a întemeia relaţii. În canioanele pustii ale citadelei moderne, nu există nicio emoţie mai apreciată ca iubirea. Aceasta nu este, însă, iubirea pe care o propovăduiesc doctrinele religioase, acea înfrăţire universală a omenirii, ci un soi de iubire mai posesivă, mai restrictivă şi, în fine, mai rea. Este o iubire romantică ce ne împinge să pornim într-o căutare disperată după acea unică persoană dimpreună cu care nădăjduim să atingem o comuniune desăvârşită pentru tot restul vieţii, acea persoană anume care ne va scuti de nevoia de a interacţiona cu oamenii, în general.
În măsura în care societatea modernă ne mai promite accesul la o comunitate, aceasta este una bazată pe proslăvirea succesului profesional. Avem sentimentul că batem la porţile ei atunci când prima întrebare care ni se pune la o petrecere este "Cu ce te ocupi?", răspunsul nostru fiind cel în măsură să decidă dacă vom fi primiţi cu braţele deschise sau uitaţi cu desăvârşire lângă bolul cu alune. În cadrul acestor reuniuni competitive, pseudocomunitare, puţine dintre calităţile noastre pot funcţiona ca monedă de schimb cu care să poţi cumpăra bunăvoinţa necunoscuţilor. Ce contează cel mai mult este ce scrie pe cărţile noastre de vizită, iar cei care au ales să-şi petreacă viaţa având grijă de copii, scriind poezie sau îngrijind livezi vor afla repede că au mers în sensul opus tendinţelor dominante ale celor puternici şi, ca atare, merită să fie marginalizaţi.
Având în vedere acest nivel de discriminare, nu e de mirare că mulţi dintre noi alegem să ne azvârlim cu furie asupra carierelor noastre. Concentrarea asupra muncii în detrimentul a aproape orice altceva este o strategie plauzibilă într-o lume în care realizările de la locul de muncă sunt principala monedă cu care ne putem procura nu doar mijloacele financiare pentru a supravieţui fizic, dar şi atenţia de care avem nevoie pentru a prospera psihic.
 
3.
Religiile par să ştie o mulţime de lucruri despre singurătate. Chiar dacă nu credem mai nimic din ce ne propovăduiesc despre viaţa de apoi sau despre originile supranaturale ale doctrinelor lor, n-avem cum să nu le admirăm capacitatea de a înţelege ce ne ţine la distanţă de necunoscuţi şi încercările de a contracara măcar câteva dintre prejudecăţile care ne împiedică în mod obişnuit să stabilim relaţii cu ceilalţi.