Olga Tokarczuk se descrie pe sine în felul următor: "Eu îmi trag energia din mişcare - din zgîlţîitul autobuzelor, din huruitul avioanelor, din legănatul bacurilor şi al trenurilor. Sînt practică, scundă şi bine organizată. Am un stomac mic, nepretenţios, plămîni puternici, un abdomen solid şi muşchii braţelor viguroşi. Nu iau nici un fel de pastile, nu port ochelari, nu iau hormoni. Îmi tund părul cu maşina, o dată la trei luni, aproape nu folosesc cosmetice. Am dinţi sănătoşi, poate nu foarte egali, dar întregi, am o singură plombă veche, cred că în măseaua din stînga jos. Ficatul e normal. Pancreasul - normal. Rinichiul drept şi stîng în extraordinară stare. [...] Am imaginaţia spaţială foarte bine dezvoltată, aproape eidetică, în schimb stau prost cu lateralizarea. Profilul personalităţii - instabil, probabil nedemn de toată încrederea. Vîrsta - psihologică. Sexul - gramatical. Cărţile le cumpăr mai ales cu coperte necartonate, pentru a le putea apoi lăsa fără regret pe peron, pentru alţi ochi. Nu colecţionez nimic" (din romanul Rătăcitorii, Editura Art, 2012, traducere din limba polonă de Cristina Godun). Pentru acest roman, autoarea a primit Premiul Nike, cea mai prestigioasă distincţie literară din Polonia, volumul fiind tradus în peste 20 de limbi. Pe 22 aprilie, Olga Tokarczuk s-a aflat la Librăria Bastilia din Bucureşti pentru lansarea cărţii sale, organizată în colaborare cu Institutul Polonez din Bucureşti. Despre Rătăcitorii au vorbit Cristina Godun, Laura Albulescu, Carmen Muşat şi Luca Niculescu. Am vorbit cu scriitoarea poloneză despre nomadismul modern, despre diferenţele dintre scriitorii central-europeni şi cei care provin din Occident, dar şi despre ce înseamnă să scrii un "roman-constelaţie" (Cezar Gheorghe, Silvia Dumitrache).
Observator Cultural (Cezar Gheorghe, Silvia Dumitrache): În Rătăcitorii, nu mergeţi pe linia romanului clasic, spunînd că preferaţi "tot ceea ce se abate de la normă". Ce înseamnă "normă" şi ce înseamnă "deviere", şi cum se aplică acestea în literatură?
Olga Tokarczuk: Pentru mine, norma înseamnă ceea ce pentru alţi oameni e evident, ceva ce nu trezeşte întrebări, nedumeriri, ceea ce este preluat ca fiind adevărat. Cred că putem spune că literatura se ocupă de ceea ce se abate de la normă. Ne vin informaţii din două surse diferite: mass-media ne oferă o cunoaştere generală, în timp ce literatura priveşte realitatea dintr-o altă perspectivă, selectează subiecte care nu sînt tratate neapărat de mass-media, şi eu cred că în asta constă adevărata valoare a literaturii.
O.C.: Printre digresiunile din carte, există şi un fragment în care apare referirea la Cioran. Personajul din acest fragment cita din Cioran ca din Biblie, deschizînd la întîmplare, căci orice ar fi citit s-ar fi potrivit oricărei situaţii. Aţi întîlnit pe cineva care interpretează viaţa printr-o carte (de Cioran sau nu)? Cum vedeţi o astfel de asociere între literatură şi viaţă?
O.T.: În Rătăcitorii, apare de foarte multe ori ideea de călătorie ca formă de căutare a sensului vieţii. Am observat, de cîte ori călătoream, că în hotel se găseşte Biblia sau, în Orientul Îndepărtat, Învăţăturile lui Buddha. Un călător obosit, în momentul în care ajunge la un hotel, după ce a umblat toată ziua, poate apela la această carte, o deschide în încercarea de a găsi alinare cînd se simte obosit, deprimat. Atunci, m-am întrebat ce carte mi-ar plăcea să găsesc la hotel, lîngă pat. Şi mi-a venit în minte Cioran, deoarece scrie în felul acesta scurt, concis, aforistic. Îmi place Cioran deoarece consider că împărtăşim acelaşi gen de melancolie. Mi-ar plăcea ca în hotelurile din România să găsesc o carte de Cioran lîngă pat.
O.C.: Rătăcitorii se deschide cu un minunat fragment ("Exist") despre acel moment cînd copilul are pentru prima dată conştiinţa (dureroasă?) a prezenţei sale în lume. Scrieţi: "prezenţa mea capătă contururi clare care tremură, se unduiesc şi asta doare". De ce este această realizare dureroasă?
O.T.: Este o afirmaţie în spirit cioranian. Conştientizarea propriei existenţe este o trăire dureroasă fiindcă sîntem smulşi din întregul lumii. Sîntem smulşi şi aruncaţi în afara unui loc în care ne simţeam în siguranţă, făcînd parte dintr-un întreg. Şi, din acel moment, sîntem condamnaţi să fim cu noi înşine, să privim lumea din punct de vedere fragmentar. Pe de altă parte, conştiinţa separării, a fragmentării ne face să fim mult mai atenţi, să ne ascuţim simţurile, să observăm cît mai multe lucruri. Scriind această carte, mi-am dat seama că trebuie să o întemeiez pe un fundament solid. Şi atunci m-am gîndit că acel fundament ar trebui să fie eul naratorului, care trebuie să fie puternic. Şi m-am hotărît să introduc naratorul încă de la început, pentru ca cititorul să poată înţelege că tot ceea ce se petrece în roman este privit prin ochii acestuia. Pe de altă parte, un cititor atent observă că acel narator, care este o voce foarte puternică la început, se diluează pe parcursul romanului. Spre sfîrşitul romanului este greu să îţi dai seama care este viziunea lui. Diferenţa dintre narator şi lumea descrisă se estompează şi devine mai greu vizibilă.
O.C.: Probabil că forma volumului Rătăcitorii ar putea fi caracterizată prin analogia cu un cabinet de curiozităţi. Îmbinaţi însemnările eseistice, fragmentele epice, mărturiile, povestiri exotice, anecdotele într-o structură asemănătoare parcursului pe care îl efectuează povestitorul. La sfîrşitul cărţii, aţi adăugat un itinerar, iar pe parcursul lecturii, cititorul poate descoperi diferite ilustraţii relevante pentru locurile descrise în carte. De ce aţi apelat la acest tip special de coerenţă şi cîtă atenţie acordaţi stilului şi construcţiei atunci cînd scrieţi?
O.T.: Este o întrebare foarte frumoasă, întrucît de foarte multă vreme mă fascinează această formă a cabinetului de curiozităţi, adică o formă în care poţi să arunci toate lucrurile care ţi-au stîrnit curiozitatea, care te-au mirat, care se abat de la normă sau, pur şi simplu, care ne-au atras atenţia. În literatura poloneză, există noţiunea de roman sylwa. În secolul al XVII-lea, era un gen de carte deschisă, în care locuitorii casei notau diverse lucruri. De exemplu: cum e vremea afară, cum se simt, reţeta unui anumit fel de mîncare, descrierea petrecerilor care aveau loc sau a oaspeţilor care veneau, un vis visat de stăpîna casei şi, în felul acesta, lua naştere o colecţie de naraţiuni disparate, fără legătură între ele, care totuşi încercau să descrie, la modul general, viaţa locuitorilor acelei case.
O mare provocare pentru mine scriind această carte a fost aceea de a găsi o structură care să îi lase cititorului impresia că este o construcţie unitară. Pentru mine a fost unul dintre lucrurile cel mai greu de realizat. Am încercat să înşir povestirile într-un fel atipic. Ceea ce înseamnă că m-am străduit să nu mă bazez pe structura clasică de tipul cauză-efect pe care se sprijină romanul, ci să caut în schimb conexiuni neevidente. De exemplu repetiţii, refrenuri, laitmotive, diverse asociaţii, analogii şi toate aceste "trucuri" atipice care dau o formă unitară textului. Cînd am început să scriu această carte, m-am gîndit, de la început, să fie un roman. Un roman căruia i-am spus "roman-constelaţie". Cînd ieşim noaptea afară din casă şi ne uităm la cer, vedem stele care stau separat unele de altele şi în acelaşi timp, mintea noastră, privindu-le, îşi dă seama că trebuie să le ordoneze într-un fel şi atunci le aranjează în constelaţii. Vedem stelele împrăştiate pe cer şi, în acelaşi timp, ele iau forma Ursei Mari. Secretul constelaţiei este inclus în această carte.
O.C.: De ce vă interesează "formele care nu respectă simetria [...], care reduc multitudinea la unicitate" (p. 20)? Gombrowicz vorbeşte despre teama de Formă, despre o interioritate incomunicabilă, cel mult aproximată. Este informul (ceea ce nu poate fi armonizat) unul dintre teritoriile mai puţin explorate ale literaturii?
O.T.: Sînt multe lucruri în această întrebare. Eu am impresia că, în ziua de azi, cu toţii avem probleme cu ceea ce Gombrowicz numea Formă. Vechile forme ale romanului au devenit ineficiente, şi-au cam tocit colţurile, şi-au pierdut unele contururi. Nu mai "redau" realitatea. O modalitate mai aproape de adevăr, de a descrie lumea în care trăim, este aceea a ferestrelor sistemului Windows. Cînd facem click ni se deschide o fereastră cu o anumită temă şi asta atrage după sine deschiderea altor ferestre, ne trimite la o altă fereastră. Şi de aceea cred că forma acestui roman se aseamănă cu navigatul pe Internet. De asemenea, am convingerea adînc înrădăcinată că singura modalitate de a povesti ceea ce ni se întîmplă este prin întîmplările periferice, că tot ceea ce este banal este pur şi simplu evident şi trecător, că rămîn numai acele lucruri care scapă banalităţii, care sînt bizare. Este o perspectivă din care am putea, în general, să privim arta. Real este doar ceea ce se abate de la normă. Numai asta există, ceea ce eludează banalul.
O.C.: Una dintre trăsăturile care ocupă un loc central în colecţia de valori a cărţii este "mişcarea", o virtute opusă "încremenirii" şi "statorniciei". Heraclit este preţuit în dauna lui Parmenide. Rătăcitorii cuprinde şi o microfilozofie a nomadismului, o logică a lui "pretutindeni şi nicăieri": "Cînd plec în călătorie, dispar de pe hartă. Nimeni nu ştie unde sînt. În punctul de unde am plecat sau în punctul către care aspir? Există ceva «între»? [...] Mă guvernează şi pe mine aceeaşi lege de care e mîndră fizica cuantică - anume că o particulă poate exista simultan în două locuri deodată?" (p. 51) De ce este nomadismul o valoare literară? Îi corespunde acestuia un tip special de creativitate artistică? Există o "artă nomadă"?
O.T.: Titlul cărţii a fost împrumutat de la secta ortodoxă ai cărei membri credeau că Anticristul se ascunde în nemişcare. Vă aduceţi aminte de istoria de la Moscova. Sarcina Satanei este de a ne menţine încremeniţi - ne dă numere de identificare, cărţi de identitate, paşapoarte ca să ne ţină cumva pe loc. Tot Satana construieşte graniţele dintre ţări. Din această perspectivă, putem spune că mişcarea este ceva bun, este un adevăr moral, este dată de la Dumnezeu. Pentru mine, mişcarea înseamnă viaţă şi viaţa înseamnă mişcare. Evoluţia înseamnă ceea ce te scoate din tine, ceea ce te îndeamnă să mergi mai departe.
O.C.: Ştiu că romanul Simonei Popescu, Exuvii (Wylinka), a fost tradus în polonă în anul 2002. În Rătăcitorii, "exuviile" sînt descrise ca fiind urme lăsate în noi înşine de viaţă. Respectînd diferenţele, între spiritul romanului dumneavoastră şi cel al romanului Exuvii se pot găsi anumite puncte comune. Există anumite trăsături comune la scriitorii care s-au format în blocul ex-comunist? Credeţi că scriitorii central-europeni au mai mult de spus în literatură decît cei din Occident?
O.T.: La această întrebare a trebuit să răspund atunci cînd am fost în Japonia, unde s-a ridicat problema unei literaturi central-europene. Sînt convinsă că există un asemenea fenomen şi că foarte multe lucruri ne diferenţiază de scriitorii din Occident. În primul rînd, avem o cu totul altă abordare a realităţii. În tradiţia occidentală anglo-saxonă realitatea este un dat obiectiv, este foarte solidă. În schimb noi, cu bagajul nostru istoric şi politic, percepem realitatea ca şi cum aceasta ar fi curgătoare, fluidă, ceva care nu poate fi prins, imprevizibilă. De aici se naşte şi dorinţa noastră de a depăşi această graniţă realistă şi de a trata realitatea ca pretext pentru construirea metaforei. Ne bazăm pe limbă într-o mai mare măsură, găsim în aceasta mult mai multe posibilităţi. Literatura central-europeană mizează mai mult pe imaginea poetică. Formele ei sînt fluide, se îndepărtează de forma romanului clasic. Sensibilitatea central-europeană este mai întunecată şi mai melancolică.
O.C.: Am descoperit în cartea dumneavoastră o imagine stranie a corporalităţii: "Aceasta este culoarea corpului nostru, crem murdar, pămîntie, urîtă, trebuie să o ţinem minte, [...] Aceasta este culoarea interiorului, a tenebrelor, a locului unde soarele nu poate pătrunde, unde materia se ascunde în umezeală de privirea străină, aşa că nu trebuie să arate într-un anumit fel. Numai cu sîngele îşi permitea să fie extravagantă; sîngele trebuia să fie avertismentul ei, alarma roşie că scoica trupului nostru a fost deschisă, iar continuitatea ţesuturilor - întreruptă" (p. 24). De unde vine această fascinaţie pentru interiorul trupului?
O.T.: Într-adevăr, putem spune că romanul se sprijină pe doi piloni centrali - legătura dintre călătorie şi trup. Atunci cînd ne gîndim la călătorie metafizic - ca la o călătorie prin viaţă -, corpul este singurul "vehicul" care ne ajută. M-a fascinat trupul, acel "vehicul" fragil, care nu durează, este muritor şi poate fi atins de boală. Şi de aici am ajuns la căutarea tuturor tentativelor oamenilor de a păstra, de a conserva acest "vehicul" cu care călătoresc în viaţă, care este supus degradării. Am în vedere intriga conservării corpului pe care o găsim din Antichitate pînă în prezent, de la mumii pînă la chirurgia plastică. Cînd am început să aprofundez această temă, m-am dus la Amsterdam, unde a luat naştere arta de conservare a corpului. Mi-am dat seama că această artă a plastinaţiei menită să dea nemurire trupului merge mînă în mînă cu laicizarea. Cu cît oamenii se îndepărtează de credinţele religioase, cu cît ei cred mai puţin în existenţa sufletului şi a lui Dumnezeu, cu atît devin mai ataşaţi de propriul corp. În acelaşi timp, putem spune că ştim foarte puţine lucruri despre propriul nostru trup. Este extraordinar că ştim cum este organizat un atom, cum arată galaxiile, dar nu ştim cum funcţionează ficatul nostru. Nu l-am văzut niciodată, nu am văzut cum arată rinichii. Pe harta conştiinţei noastre, corpul este un fel de terra incognita, e ca un continent nedescoperit, ca o pată albă.
O.C.: În fragmentul Vorbe, vorbe, accentul cade pe importanţa povestirii oricărei situaţii, indiferent de cît de stînjenitoare ar fi. Urmaţi acest sfat, de a specula literar orice situaţie din viaţă? Consideraţi că orice poate fi transfigurat literar? Dacă da, cît se mai păstrează din ceea ce e real?
O.T.: Cred că ceea ce nu e numit, spus, povestit încetează să existe. Mi se întîmplă deseori să observ lucruri şi să nu reuşesc să le notez şi e ca şi cum aş condamna acel eveniment la nonexistenţă. Cred că acele societăţi care se exprimă mereu pe sine sînt mult mai puternice şi cred că aşa se şi explică puterea politică şi economică mai mare a acelor naţiuni. La fel se întîmplă şi cu omul, un om care e în stare să numească gîndurile, evenimentele, să le pună în cuvinte este mai profund, mai puternic. Aceasta este şi forţa literaturii. Mă uimeşte, de exemplu, că ţările nu au un minister al literaturii, că nu îi recunosc literaturii adevărata putere.
O.C.: În carte, apare ideea lecturii ca "îndatorire morală faţă de semenii noştri". Şi dvs. simţiţi că aveţi această îndatorire?
O.T.: Cu cît trec anii, cu atît înţeleg literatura ca pe un mijloc de comunicare mai profundă (decît comunicarea de zi cu zi), mai responsabilă şi care poate să ne schimbe realitatea. Încetează să mă intereseze genul de literatură care serveşte la exprimarea eului meu. În acest roman, am încercat să mă joc cu ideea literaturii care creează un gen de legătură mai profundă în lumea globală. Cînd mă aflu la festivaluri internaţionale de literatură, îmi dau seama că a citi cărţile unor scriitori din zone îndepărtate precum Peru, Vietnam este o modalitate minunată de a cunoaşte aceste culturi, prin literatură, nu prin comunicarea banală, de zi cu zi.