Renaşterea: incredibilă, minunată şi plină de atîtea orori

Sarah Dunant este o scriitoare britanică al cărei succes se leagă în special de o serie de romane istorice plasate în Renaşterea italiană. Trei dintre ele, În compania curtezanei (traducere de Sanda Aronescu), Naşterea lui Venus (traducere de Irina Negrea), şi cel mai recent, Sînge şi splendoare (traducere de Carmen Săndulescu), au fost publicate la Editura Humanitas Fiction, în colecţia coordonată de Denisa Comănescu, "Raftul Denisei". Sînge şi splendoare spune povestea convulsivă a uneia dintre cele mai rău-famate familii din istorie, familia Borgia, încercînd să facă dreptate adevărului, care pare că n-ar fi chiar atît de demonic pe cît reiese din cultura populară. Istoric ca formare, cu o licenţă obţinută la Newnham College, Cambridge, dar şi cu exerciţiul criticii literare şi al jurnalismului de radio şi TV, Sarah Dunant este o scriitoare cu interese în zone diverse şi cu o foarte bună flexibilitate tematică. Multă vreme, înainte de a se apuca de romanele istorice care i-au adus faima, a scris romane poliţiste, thrillere psihologice (unul dintre ele, Transgresiuni, a fost tradus tot pentru Humanitas Fiction de Carmen Daniela Ciora şi de Domnica Drumea), eseuri şi a realizat emisiuni pentru BBC Television şi apoi pentru BBC Radio 3. Sarah Dunant a fost prezentă la Bucureşti la începutul lui decembrie 2013 pentru a participa la FILB, Festivalul de literatură din Bucureşti, care a ajuns la a şasea ediţie (4-6 decembrie 2013), şi şi-a lansat, cu această ocazie, romanul nou-apărut. 

Alina Purcaru: Romanele dumneavoastră istorice au atras o audienţă masivă, peste tot în lume. În ce mod conştientizarea unui asemenea succes acţionează asupra dumneavoastră atunci cînd vă apucaţi de o carte nouă?
Sarah Dunant: Ooo, n-am nevoie de presiunea succesului să îngheţ de frică! Mă descurc destul de bine de una singură! Cu fiecare roman la care încep să scriu, simt cum mă muşcă panica de călcîie. Chiar sînt în stare să fac treaba asta? Să rămîn fidelă adevărului istoric, dar în acelaşi timp să fac romanul într-atît de dinamic şi de incitant încît cititorul să dea pagină după pagină? Faptul că am reuşit să fac asta o dată nu înseamnă că pot s-o fac din nou, mai ales că fiecare carte vine cu o nouă provocare (puteţi să vă imaginaţi o carte a cărei acţiune se petrece numai între pereţii unei mănăstiri?) şi fiecare provocare, unică în felul ei, e copleşitoare. Doar că, în timp, mi-am dat seama că teama e parte din proces. Că, pentru a o învinge, trebuie, pur şi simplu, să mă arunc în poveste şi să mă pierd în materialul cărţii, printre personaje şi printre istoriile care li se întîmplă. Şi odată scufundată acolo (ca să păstrez metafora), sînt mult prea concentrată să mă ţin la suprafaţă ca să mai apuc să-mi mai fac şi griji în legătură cu ce cred ceilalţi. Dacă mă incit şi mă surprind pe mine, e foarte probabil să am acelaşi efect şi asupra altora. Şi uşor-uşor, farmecul istoriei şi al poveştii mă absoarbe de fiecare dată. Personajele încep să crească, le aud vocile şi îmi fac drum către minţile lor, să văd cum se descurcă cu dramele şi cu încurcăturile emoţionale cu care viaţa îi încearcă. Chiar şi atunci cînd nu scriu, tot mă gîndesc la ele: aşa se face că ele şi lumea lor aproape că par mai reale decît cea în care trăiesc eu. Sigur, mai tîrziu, după ce cartea e gata, încep să mă gîndesc la cititori... dacă o să le placă. Dar prima persoană pe care trebuie s-o conving sînt eu. Şi, credeţi-mă, sînt cel mai aspru critic.

A.P.: Pentru fiecare dintre cărţile dumneavoastră aţi făcut o documentare serioasă. Aţi putea vorbi despre descoperirile care v-au uimit cel mai mult în timp ce documentaţi Sînge şi splendoare?

Cel mai important şi cumva surprinzător lucru în legătură cu membrii familiei Borgia e că ei nu erau italieni, ci aveau descendenţă spaniolă, aşa încît, pentru a se impune într-o societate în care puterea era fărîmiţată între familii italiene, a trebuit s-o smulgă de la alţii. Au vrut să instaureze o dinastie, iar asta a însemnat jocuri la mai multe capete, lucru care le-a adus mulţi duşmani şi care a alimentat multe bîrfe şi zvonuri de­spre comportamentul şi stilul lor de viaţă. În special cînd a venit vorba de strategiile de defăimare a femeii din familie (dintotdeauna un lucru uşor de făcut), Lucrezia. Pe scurt: sigur nu erau îngeri. Dar nici draci-goi n-au fost: cu siguranţă nu par aşa, mai ales dacă-i comparăm cu multe alte familii. Aşa că, într-un fel, de fiecare dată cînd am descoperit cîte o bîrfă spulberată sau cînd mi-am dat seama de unde a pornit, a fost o surpriză. Iau ca exemplu faptul că Lucrezia s-ar fi culcat cu fratele ei. Acum pur şi simplu nu cred aşa ceva. Nu există nici cea mai mică dovadă a acestui lucru. Acuzaţiile sînt simple bîrfe pornite de la primul soţ al Lucreziei, care, obligat fiind să admită faptul că era impotent, pentru ca Papa să poată pronunţa divorţul dintre el şi fiica lui, Lucrezia, l-a acuzat, furios, pe Papă că-şi voia de fapt fiica înapoi pentru el (adică pentru sex). Acum ştim foarte clar cînd au fost rostite aceste vorbe şi cum bîrfele au făcut apoi înconjurul Italiei. Cred că cei din familia Borgia erau extraordinar de apropiaţi. Inclusiv cînd venea vorba de afecţiune exprimată fizic. Dar, pe de altă parte, erau nişte outsideri. Aveau adesea nevoie de această căldură a familiei pentru a o opune duşmanilor. Chiar vorbeau între ei în catalană, ca un fel de limbaj secret. Aşa că exista, în mod evident,  o mare intimitate între ei. Dar din tot ce am citit şi după ce m-am gîndit îndelung la toate astea, nu cred să fi fost vorba de incest. Pe de altă parte, n-o să ştim niciodată. De asta istoria e uimitoare. Unele lucruri  vor rămîne pentru totdeauna secrete.

A.P.: V-a solicitat mai mult scrisul la acest roman? Care este punctul de pornire, detaliul care declanşează întregul proces prin care, scriind, recreaţi, practic, atmosfera unei epoci atît de îndepărtate şi de străine de noi, cum e Re­naşterea italiană? 

S.D.: De data asta, provocarea a fost următoarea: pot să povestesc cu acurateţe ce s-a întîmplat din punct de vedere istoric şi să scriu, în acelaşi timp, o carte captivantă, care să incite? Dacă vrei să înţelegi familia asta, trebuie să înţelegi perioada în care a trăit, iar asta înseamnă să înţelegi politica vremii, Biserica, Statul şi întreaga luptă în care se aflau încleştaţi. În ce priveşte atmosfera, nu mi se mai pare deloc ceva îndepărtat. Timp de cincisprezece ani, am studiat tot ce se putea în legătură cu epoca asta: ce mîncau, cum se îmbrăcau, ce citeau, cum se încălzeau, cum tratau durerea şi cum îşi vindecau bolile, ce metode contraceptive foloseau (sau nu foloseau) - am rafturi întregi cu carnete pline cu notiţe, care de care mai bizare. Uneori chiar am impresia că ştiu mai multe despre secolele al XV-lea şi al XVI-lea decît ştiu despre propriul prezent. Dar asta e şi pentru că - iar acum urmează o contradicţie de proporţii - chiar dacă e istorie, mare parte din ce e acolo pare actual! Gîndiţi-vă doar la Biserica Catolică şi la Vatican, la ce se întîmplă acum! E în continuare acoperită de scandaluri legate de bani şi de sex. Gîndiţi-vă la politica din Italia. Gîndiţi-vă la Berlusconi: la mita şi la corupţia care proliferează în jurul lui. La relaţiile lui cu femeile, la petrecerile orgiastice. Toate astea s-ar putea la fel de bine întîmpla în secolul al XV-lea, în aceeaşi Italie! Gîndiţi-vă la imposibilitatea acestei ţări de a menţine un guvern stabil pentru o periodă mai îndelungată, pentru că sînt atît de multe facţiuni, pentru că sînt diferenţe atît de mari între regiuni, între Nord şi Sud. Faptul că familia şi nepotismul sînt în continuare la fel de importante. Toate astea au o lungă continuitate în istoria Italiei. Aşa că mă gîndesc că motivaţia din spatele acestei cărţi a fost multiplă: pot să aduc la viaţă acest moment uimitor din istoria Italiei? Şi dacă pot, va fi de vreun ajutor în încercarea de a înţelege Italia de astăzi? Şi, în sfîrşit - bineînţeles - o să iasă, la sfîrşit,  o carte pe care să nu mai poţi s-o laşi din mînă, tot aşteptînd să vezi ce se întîmplă mai departe?
 

A.P.: Asta da provocare! În timp ce aţi făcut documentarea pentru această carte, a fost vreun subiect în legătură cu care aţi găsit prea puţine informaţii, sau chiar deloc?
S.D.: E limpede că există zone de mister care rămîn aşa. Secrete pe care nu le vom şti niciodată, şi asta e aproape sigur. Două astfel de secrete, de mare importanţă, ar fi următoarele: a avut Lucrezia un copil din flori la 16 ani? Şi-a omorît Cesare Borgia fratele, pe Juan? Am ajuns la propriile concluzii folosind tot ce am citit şi tot ce ştiu despre personaje, după ce am încercat să le pătrund în minte şi să le înţeleg motivaţiile. Sigur că s-ar putea să mă înşel. La sfîrşitul cărţii, există o bibliografie. Dacă au energie pentru asta, cititorii pot să o parcurgă şi să-şi formeze propriile certitudini după ce au trecut prin ea...

A.P.: Este vreo altă perioadă istorică, în afară de Renaştere, care vă atrage, ca posibil cadru pentru un alt roman, dar pe care încă nu aţi explorat-o?
S.D.: Cu cît citesc şi cu cît scriu mai mult de­spre Renaşterea din Italia, cu atît epoca asta mă hipnotizează mai intens. Aş putea să scriu romane plasate în această perioadă încă 15 ani de acum încolo şi tot n-aş avea impresia că am făcut mai mult decît să zgîrii suprafaţa.

A.P.: Aţi putea vorbi despre cîţiva scriitori care v-au declanşat interesul pentru romanele istorice?
S.D.: În adolescenţă, am citit tone de romane istorice cu regine, regi şi prinţese - Casa Tudorilor şi Revoluţia franceză etc. Nu erau întotdeauna fidele adevărului istoric, multe dintre ele erau genul de cărţi romanţate, cu poveşti de dragoste decoltate, poate ştiţi genul, dar ce contează e că au mocnit în imaginaţia mea şi că mi-au aţîţat interesul pentru istorie, un interes care nu s-a stins niciodată. Apoi, acum paisprezece ani, înainte să încep să scriu Naşterea lui Venus, am recitit două romane istorice care m-au inspirat. Unul a fost Numele trandafirului de Umberto Eco, celălalt Restauraţia de Rose Tremain.  Amîndouă sînt festinuri ale imaginaţiei, scrise cu inteligenţă, cu ironie, cu sare şi piper...Nu am cuvinte să le laud pe măsura lor.

A.P.: Ce anume v-a făcut să schimbaţi macazul de la a scrie thrillere la a scrie romanele plasate în Renaşterea italiană?
S.D.: Ce îmi plăcea la thrillere era modul compulsiv în care se povestea: nevoia de a afla ce urmează să se întîmple şi felul în care te puteai folosi de acest gen popular pentru a atinge anumite probleme serioase din interiorul intrigii. Toate aceste lucruri stau în picioare şi în ce priveşte interesul şi dragostea mea pentru ficţiunea istorică.
 

Numai că thrillerele au anumite reguli. Intriga trebuie să fie într-atît de strînsă încît, de multe ori, să stoarcă complexitatea unui personaj. Plus că, la final, trebuie să existe întotdeauna un răspuns. Cineva trebuie "s-o fi făcut".  Întrebările ridicate pînă atunci trebuie soluţionate. Sigur că în viaţă lucrurile nu se întîmplă aşa. Nu totul se termină bine, legat frumos cu o fundă la final. Şi începusem să mă cam satur să respect toate regulile astea.  Aşa că am virat către romanele istorice după ce am petrecut o vară în Florenţa, moment în care am încercat să-mi imaginez, la modul obsedant, cum o fi fost să trăieşti în acel oraş nemaipomenit în vremea la care se petrecea, sub ochii tăi, revoluţia culturală adusă de Renaştere: să simţi pur şi simplu şocul noutăţii, modern şi provocator - o idee cu la fel de multă adrenalină ca un thriller, dacă  mi-ar fi ieşit. Trebuie să mai spun că priceperea de care e nevoie pentru a scrie un thriller bun - să povesteşti compulsiv ceva care să ţină cititorul cu inima-n gît  - e un antrenament fabulos pentru un scriitor. Mă simt privilegiată că am învăţat atît de multe lucruri din asta. 

A.P.: În romanele dumneavoastră plasate în Renaştere (În compania curtezanei, Naşterea lui Venus, Sacred Hearts), aţi urmărit condiţia a trei femei din straturi sociale diferite, din Italia. Acum, că aveţi imaginea de ansamblu, aţi putea identifica, în linii mari, un teren comun care să conecteze aceste personaje la vieţile femeilor care vă citesc cu interes cărţile?
S.D.: Asta e o întrebare grozavă. Pentru că ţinteşte către esenţa motivului pentru care citim ficţiune istorică. Pentru care iubim istoria. Să fie pentru că, oricît de diferite ar fi epocile, într-un mod esenţial ele sînt la fel? Cu alte cuvinte, ceea ce numim condiţia umană rămîne la fel, iar emoţiile cele mai elementare şi mai puternice nu se schimbă niciodată: dragoste, ură, furie, durere, gelozie, ambiţie...  Caz în care, noi, femeile din zilele astea, putem să ne reîntoarcem în perioada Renaşterii şi să ne imaginăm cine am fi putut fi atunci, cum am fi acţionat, cum ne-am fi descurcat cu opresiunea şi cu lipsa libertăţii.
 

Sau există perspectiva în care tratăm trecutul ca fiind o cultură cu totul străină... Aşa încît ajungem să ne întrebăm, dacă ne năşteam în secolul al XV-lea, în Italia, şi dacă eram educate într-un spirit filozofic şi religios al acceptării unei inferiorităţi structurale şi al supunerii, într-o lume în care violenţa sexuală era ceva banal şi în care femeile (sigur, nu cele cu privilegiul naşterii într-o familie de vază) nu aveau nici o şansă să trăiască după bunul plac, am fi gîndit şi ne-am fi purtat diferit? Cred sincer că întoarcerea către trecut e o combinaţie între ambele viziuni, aşa încît noi, femeile din ziua de azi, - sau cel puţin acelea dintre noi care trăim în ţări dezvoltate -,  putem să apreciem norocul extraordinar de a trăi într-o lume în care avem posibilitatea de a face propriile alegeri şi în care ne bucurăm de egalitate într-o măsură mai mare - numai gîndiţi-vă la femeile care erau forţate să se călugărească... Dar, în acelaşi timp, putem şi să încercăm să ne ima­ginăm cum - şi în asta constă adevărata provocare - noi, cu personalităţile noastre atît de diferite, ne-am  fi raportat la opresiune şi la multe alte restricţii şi cum le-am fi făcut faţă, dacă am fi gîndit într-un mod diferit. Cum ne-am fi descurcat... Asta m-a provocat mereu să-mi scriu cărţile şi încă mă incită şi astăzi, cînd mă gîndesc la viaţa Lucreziei Borgia şi la cît de multă independenţă şi împlinire a reuşit să atingă, într-o lume în care ea era pur şi simplu folosită ca un pion, ca o monedă de schimb prin căsătorie, în nişte jocuri politice de familie. Ce-am fi făcut noi dacă eram în locul ei...

A.P.: Cum aţi descrie relaţia dintre personajele şi scenele fictive din cărţile pe care le scrieţi şi referenţii lor din realitatea istorică? În ce măsură istoria îl limitează pe scriitorul care vrea să recreeze trecutul prin intermediul ficţiunii?
S.D.: Cred că s-ar putea să fiu un tip de scriitoare de ficţiune istorică mai degrabă diferit, pentru că am început ca istoric şi pentru mine nimic nu e mai incitant şi mai provocator decît adevărul, atît cît îl putem cunoaşte. Aşa că în primele mele trei romane, chiar dacă personajele principale erau fictive, am redat evenimentele petrecute în timpul vieţii lor, ca şi contextul cultural şi politic al acelor vremuri, pe cît de exact şi de fidel adevărului istoric am putut (credeţi-mă, fac extrem de multă cercetare ca să mă asigur că lucrurile chiar aşa stau). În cazul familiei Borgia, am văzut rostul cărţii în felul următor: această familie n-a avut o imagine bună în romanele care s-au scris despre ea. A fost acoperită de scandaluri şi de bîrfe, atît de către duşmanii ei direcţi, cît şi după moarte, de  către istorici, aşa încît să scrii un roman care să spună adevărul, aşa cum îl ştim astăzi, e o provocare imensă. Şi cu cît scoţi mai mult adevărul la iveală, cu atît înţelegi mai bine această familie, dar şi acea extraordinară perioadă istorică în care a trăit, cînd toate acele minunăţii, studiul, frumuseţea, creativitatea erau peste tot, dar peste tot - şi în egală măsură - proliferau şi violenţa, brutalitatea şi corupţia. Ce epocă! Renaşterea: incredibilă, minunată şi plină de atîtea orori.