Ne dezvăluie experienţa pe care a avut-o cu orchestre româneşti, precum aceea a Operei Naţionale din Bucureşti ori cu cele străine - London Philharmonic Orchestra, Royal Philharmonic, Orchestre National d'Île-de-France sau Suedwestfallischen Philarmonie. Apoi vorbeşte şi despre publicul românesc pe care-l aşază înaintea melomanilor din alte ţări, despre emoţiile dinaintea şi de după fiecare concert, despre pasiunea constantă pentru lectură.
Daniel Popescu: Eşti unul dintre cei mai apreciaţi tineri dirijori ai momentului. Cum a început totul?
Tiberiu Soare: Treptat, aş putea spune. Într-o primă etapă cu studiile muzicale, primare, chiar preşcolare. La cinci ani şi jumătate bunicul meu m-a dus la acele cursuri pentru preşcolari. Am înţeles că acestea încă mai există pentru liceele de muzică, cel puţin pentru cele bucureştene. Am fost selectat, am intrat în clasa I, la Liceul George Enescu, aşa se numea pe atunci. În strada Principatele Unite, se făceau clasele I-VIII, iar clasele IX - XII în Lenin, unde este actualul Liceu George Enescu. Apoi Liceul Militar de Muzică, pentru că doream să respect tradiţia familiei, după care Conservatorul.
D.P.: Şi dirijatul?
T.S.: Ideea cu dirijatul mi-a venit undeva pe la 16 ani, dacă nu greşesc. Am citit un interviu cu Sergiu Celibidache. Acesta venise în România, odată cu deschiderea culturală de atunci. M-am decis că asta vreau să fac. N-aveam o idee foarte clară de ce înseamnă dirijatul, dar îmi făcusem una foarte vagă citind ce spunea Celibidache.
D.P.: L-ai cunoscut pe maestru?
T.S.: N-am avut niciodată ocazia. El a murit în 1996, în august. Ţin minte asta precis, pentru că este nu numai anul, dar chiar perioada în care mă pregăteam pentru examenul de admitere de la dirijat.
D.P.: Ai fost de mic premiant, chiar dacă, o spui într-un interviu, nu ţi-a lipsit 'copilăritul'. Apoi şef de promoţie. Îţi trebuie ambiţie ca să ajungi în vârf?
T.S.: Probabil că ambiţie. Nu ştiu care e cuvântul corect. Ceea ce îmi place mie să cred e că nu ambiţia m-a împins către lucrul ăsta, cât mai degrabă o pornire naturală. Cu greu s-ar putea spune că am fost un copil extraordinar de studios. Nu eram genul de copil foarte retras, care stă şi citeşte toată ziua, cu toate că mi-a plăcut şi îmi place să citesc foarte mult, dar am încercat întotdeauna să menţin un echilibru între activităţile fizice şi cele de învăţătură. Şi cred că am reuşit. Da, este adevărat, am avut şi nişte premii, am ieşit şi şef de promoţie la liceu, dar, îmi dau seama acum, la mine s-a produs un fel de declic în perioada liceului. Atunci am început să abordez în mod serios studiul teoretic al muzicii, ca şi literatura, ordonându-mi lecturile. Acolo mi s-a deschis apetitul pentru fizică, care nu m-a părăsit nici astăzi. Cu toate că am avut educaţie muzicală de mic, sunt un copil cu un start ceva mai spectaculos pe la 15-16 ani.
D.P.: Ştiu că mergeai la Operă.
T.S.: Da, mergeam la operă de mic. În familie erau iubitori de operă, dar ne duceau şi cu şcoala. Nu ştiu acum dacă se mai practică. Ţin minte, tatăl unei colege de clasă, regretatul domn Calomfirescu, era regizor tehnic la Opera Naţională, timp de mulţi ani. Şi dânsul ne-a facilitat intrarea. Am văzut multe spectacole de operă. Sunt sigur că am prins-o pe Eugenia Moldoveanu în Madama Butterfly. Asta îmi aduc aminte precis. E una din imaginile şi vocile care mi-au rămas întipărite în amintire.
D.P.: Dirijatul are vreo legătură cu faptul că bunicul a fost militar?
T.S.: Se poate. M-a ordonat puţin. A impus un anumit cod, dar, în acelaşi timp, a ştiut să fie şi maleabil. Repet. N-am fost un copil căruia să-i fi lipsit bucuriile normale ale copilăriei. Adică, mă suiam în corcoduş, jucam fotbal, vara mergeam la ţară sau la ştrand. Am avut viaţa obişnuită a unui copil care a crescut în Berceni.
D.P.: Ce maeştri te-au influenţat?
T.S.: Acum depinde ce înţelegem prin acest cuvânt. Pentru mine, cel mai mare maestru în dirijat a fost şi este Mozart. Deschizându-i operele, simfoniile, concertele, vezi că acolo ai absolut totul. Nu trebuie decât să deschizi partiturile, să le citeşti cu foarte mare atenţie şi să îţi dai seama că trebuie să îţi foloseşti întreg arsenalul dirijoral. Nu cred că există vreo metodă sau vreun tip mental, gestual, dirijoral care să nu existe, undeva, în partiturile lui Mozart. Pentru mine, Mozart a fost Maestrul, deşi pare poetic. Ca oameni, maeştrii care mi-au determinat formarea şi pe care i-am întâlnit în carne şi oase, bineînţeles, trebuie să-i pomenesc neapărat pe Ludovic Bacs, Petru Andriesei şi Horia Andreescu, care au avut o influenţă hotărâtoare în formarea mea ca muzician. Sunt cei trei profesori pe care i-am avut pe durata studiilor şi evident că le datorez foarte mult.
D.P.: Dirijorul e un fel de comandant de oşti? Ce face pe scenă omul cu bagheta? Care e misterul acestei profesii?
T.S.: Bună întrebare. Da, are şi o componentă de genul ăsta. Poate fi interpretat şi aşa. De altminteri, o orchestră, atunci când e pe puncte culminante, poate fi asemănată cu un fel de şarjă romantică de cavalerie, dar este unul din aspectele muncii de dirijor şi unul dintre aspectele vizibile. Pentru că treaba fundamentală a unui dirijor este, de fapt, să studieze extraordinar de atent partitura.
T.S.: Am auzit tot felul de teorii. Cum că un violonist are ca instrument vioara, un pianist pianul şi, nu-i aşa, facilă analogie, instrumentul dirijorului ar fi instrumentul colectiv numit orchestră. Nu cred. Am stat şi am analizat foarte mult lucrul acesta şi mi-am dat seama că nu este aşa. Instrumentul dirijorului este partitura. La fel cum un violonist lucrează cu vioara sa 10-12 ore pe zi atunci când are de susţinut un recital, eu îmi petrec 10-12 ore pe zi cu partitura înainte de a apărea în faţa orchestrei. Deci partitura este practic instrumentul meu.
D.P.: Am asistat, la Bucureşti, cu prilejul Festivalului Internaţional George Enescu, la o serie de repetiţii ale unor mari dirijori. Unele fragmente erau repetate de nenumărate ori. În ce constă această trudă?
T.S.: Da. E inerent. Repetiţiile sunt necesare pentru a proba ceea ce vrei să prezinţi publicului. Încerci cu orchestra, ei cântă, iar tu îi modelezi. Câteodată poţi spune corectezi orchestra, dar aceasta se întâmplă de fapt de puţine ori. Se întâmplă să fie greşeli şi nu întotdeauna generate de nu ştiu ce necunoaştere a textului, ci, pur şi simplu, dintr-o greşeală de tipar a partiturii. Şi atunci, acestea trebuie auzite şi corectate. Cazurile sunt rare, dar se întâmplă. Cred eu că mult mai important este să lucrezi bucata cu orchestra şi să asculţi, cel puţin eu nu aplic altă metodă. Şi apoi, încerc să le explic sau să le sugerez cumva - prima dată o fac din gesturi, dar dacă văd că nu am rezultatul scontat o fac şi verbal. Nemţii îi zic foarte bine: Probe spiele. E cântat de probă. Te duci, cânţi, vezi, zilnic. Patru-cinci zile, repetiţii cu orchestra, după care se ajunge la un fel de viziune comună pe care o prezinţi publicului. Eu nu cred că o concepţie a unei lucrări muzicale ar aparţine în exclusivitate dirijorului. Pentru că dacă ar fi aşa o lucrare cu Lorin Maazel ar suna la fel la New York, la fel la Viena. Şi nu este cazul. Deci, orchestra are un cuvânt foarte mare de spus în privinţa felului în care este interpretată o lucrare. Şi, de fapt, ceea ce face interpretarea din seara respectivă sau de pe discul respectiv să fie unică şi inimitabilă este tocmai această combinaţie între viziunea dirijorului şi potenţialul expresiv şi tehnic al orchestrei.
D.P.: Repetiţiile, combinaţia între viziunea dirijorului şi acea a orchestrei şi catharsisul de la spectacol...
T.S.: Totdeauna urmărim asta. Putem să-i spunem şi aşa, împrumutând termenul din filosofia aristotelică, dar problema este, de fapt, că apar nişte stări. Mie-mi place să le spun stări privilegiate, pentru că nu am găsit un termen mai nimerit. Diverşi muzicieni şi artişti care calcă pe scenă le descriu în cuvinte diferite. Unii apelează la cuvântul extaz, alţii la un fel de anulare a gravitaţiei sau la anularea timpului. Noi căutăm să descriem în cuvinte, de fapt, o stare de imponderabilitate spirituală, care, se pare că ne produce o foarte mare plăcere. Asta ar fi, cred eu, originea actului artistic. Ei bine, muzicienii, de altminteri toţi oamenii care calcă pe scenă, caută să vâneze acele stări privilegiate. Asta se întâmplă de fapt.
D.P.: Pentru public sau şi pentru artişti?
T.S.: În mod sigur, eu n-am întâlnit până acum un caz în care să se fi întâmplat pe scenă asta şi publicul să nu fi simţit, să nu fi reacţionat.
D.P.: Ai o lucrare preferată, o orchestră cu care ţi-ar mai plăcea sau ţi-ai dori să evoluezi?
T.S.: A, bine, orchestre sunt multe. Trebuie să vă spun că am trecut de sfârşitul primului an în funcţia de dirijor principal al Orchestrelor şi Corurilor Radio şi îmi place foarte mult, construim o echipă. Începem să ne cunoaştem foarte bine. Aici e o poveste lungă, pentru că eu am fost membru al Orchestrei Naţionale Radio. Spuneam odată că este singura orchestră de pe această planetă pe ai cărei membri îi cunosc pe fiecare pe nume. Şi asta neînsemnând că am stat şi i-am învăţat acasă. Pur şi simplu îi cunosc, ne cunoaştem de ani de zile. Pentru mine, numirea în această funcţie a fost ca un fel de întoarcere acasă, având în vedere că eu am activat aproape nouă ani la Opera Naţională Bucureşti. Nu pot să nu pomenesc aici orchestra Operei Naţionale cu care am trecut şi prin bune, şi prin rele, şi pe ploaie, şi pe vânt şi pe vreme frumoasă, şi pe ninsoare, şi pe arşiţă. Sunt nişte oameni cu care am petrecut un timp foarte interesant, nu uşor, de multe ori, şi din care am avut, cred, cu toţii de învăţat. Sper din tot sufletul ca, la un moment dat, să se refacă condiţiile ca să pot reveni acolo să dirijez. Sunt nişte oameni care mi-au rămas în amintire şi în suflet.
D.P.: Şi în străinătate?
T.S.: Sunt orchestre la care, bineînţeles, nu ai cum să nu te gândeşti cu admiraţie extraordinară, cum ar fi London Philharmonic Orchestra, pe care am avut privilegiul să o dirijez o dată. A fost extraordinar. Sau Royal Philharmonic Orchestra, cu care am avut un concert anul acesta, la Royal Festival Hall London. Sunt orchestre care-şi lasă o amprentă de neşters în mintea şi în sufletul oricărui dirijor care le întâlneşte. Nu ai cum să dirijezi Royal Philharmonic şi să uiţi lucrul acesta sau să-l consideri ca pe un eveniment obişnuit. Orchestre National d'Île-de-France de asemenea sau Suedwestfallischen Philarmonie.
Cameral Ensemble Stockholm este, iarăşi, un ansamblu interesant. Un grup de oameni care se adună periodic pentru a interpreta lucrări din creaţia contemporană. Şi, la fel, şi aceasta a însemnat o experienţă de lucru fantastică şi atunci, când m-am dus la Stockholm, mi-am dat seama că există maniere diferite de lucru şi de abordare a lucrărilor în funcţie de repertoriu şi de stilistică. Adică, într-un fel lucrezi Schubert, într-un fel Puccini şi în alt fel lucrezi o piesă scrisă de un compozitor contemporan. Este un cu totul alt tip de abordare şi ce am reţinut de la ei şi am încercat să aplic după aceea şi în ceea ce făceam cu alte orchestra era pragmatismul. Erau foarte pragmatici în abordare. Priveau muzica ca pe un instrument sonor, dar în sensul bun al cuvântului. Încercau să sculpteze în sunet şi să obţină un obiect sonor. Aşa cum un sculptor obţine un obiect prin modelarea materiei, la fel ei încercau să modeleze sunetul şi să obţină un conglomerat sonor. Mediul de contemplare al lucrării este altul, spaţiul, la sculptură, sau timpul, la muzică. Dar mi s-a părut foarte asemănător cu sculptura. Era ca şi cum aş fi trecut de la pictură la sculptură.
D.P.: Unde te simţi mai bine pe scenă. Aici sau peste hotare?
T.S.: Aici, fără îndoială. Şi nu e pic de ipocrizie în ce vă spun. Mă simt bine, pentru că îmi place foarte mult publicul. Publicul românesc este extraordinar şi ne înţelegem foarte bine. Adică eu simt o căldură care pleacă dinspre public în momentul în care susţin un concert sau un spectacol de operă şi balet. Şi e o altfel de senzaţie. Ai impresia, exact cum se spune la fotbal, că publicul este al doisprezecelea jucător, aşa aş putea spune la orchestră că e vorba de încă o entitate care ajută la reuşita serii respective. Evident, am dat de public entuziast şi în altă parte. La Londra, de exemplu. Nu vreau să par lipsit de modestie, dar e un sentiment fantastic să fii la Royal Festival Hall, la ei acasă, şi să vezi o sală în picioare. E într-adevăr un sentiment extraordinar. Dar cei de aici, nu ştiu. Acasă e acasă. Nu-i nicăieri ca acasă.
T.S.: Este o alegere deliberată. Puteam s-o fac. Dar am considerat că nu vreau să mă duc să profit de pe urma unui sistem gata construit, ci, dacă se poate, să încerc, alături de alţi colegi de generaţie, să construim noi, aici, un loc unde să ne simţim bine. Repet, e puţin acelaşi tip de argument. Acasă e acasă şi, la urma urmei, de ce să nu încercăm să ne îngrijim şi noi grădina. E adevărat că e mai frumos să te duci la vecini, că e gata îngrijit. Nici acolo să nu vă imaginaţi că viaţa e foarte uşoară, din ce am văzut eu. Dar, în orice caz, acolo, ce au ei, spre deosebire de noi, este un sistem foarte bine pus la punct şi care funcţionează de secole, deja, vorbind de unele centre muzicale. Ceea ce observ eu la noi este această încercare de a construi ceva. Ei, bine, aceasta mă atrage mult mai mult decât să mă duc să mă pliez pe un sistem deja existent. Îmi place să asist la crearea acestui sistem. Deocamdată încă suntem pe baricade.
D.P.: Ce le-ai recomanda tinerilor care pornesc acum pe acest drum?
T.S.: În primul rând să nu descurajeze. Pentru că este simplu să zici 'domnule, e greu să faci muzică'. Da, e greu şi a fost întotdeauna şi va fi. Muzica nu e o disciplină simplă sau uşoară. Dar, în contextul nostru social şi economic, devine cu atât mai greu. Dacă un tânăr se hotărăşte să urmeze această carieră în muzică, inclusive la muzicologie, canto, interpretare la un instrument, dirijat nu mai spun, în primul rând trebuie să fie dispus la o foarte lungă aşteptare. Pot exista şi miracole: la 20 de ani, cineva să te vadă şi să îşi dea seama că ai un talent extraordinar. Eşti promovat şi ajungi mult mai repede decât alţii să dirijezi. Asta nu înseamnă, de fapt, că dirijezi. A fi în faţa unei orchestre şi a da din mâini sau chiar a da indicaţii la repetiţii nu înseamnă neapărat că eşti dirijor. Trebuie să admit lucrul ăsta, cu toate că din tânăr dirijor n-am fost scos în ultimii ani. Dirijatul este o meserie care necesită foarte multă experienţă, şi nu numai, muzicală, nu doar experienţă de lucru cu orchestra, ci experienţă de viaţă. Trebuie să ţi se întâmple nişte lucruri. Trebuie să ţi se creeze acel precipitat interior, sufletesc, din care să poţi recolta materie primă pentru expresia muzicală. Cred eu, este foarte asemănător cu regia de teatru sau de film. Nu cred că, de exemplu, cineva care nu a trecut printr-o mare iubire poate dirija într-adevăr. Sau, dimpotrivă, care să nu fi trecut printr-o mare decepţie. Viaţa trebuie să te încerce cu bune şi cu rele. Ei, asta i-aş sfătui eu, să aibă răbdare şi să nu descurajeze. Şi, mai ales, să creadă că, la un moment dat, va veni şansa. Dar şansa aceea trebuie să-i găsească pregătiţi. Este foarte important. Poţi să studiezi un domeniu, după aceea descurajezi că nu ai multe posibilităţi acolo, te resemnezi cu ceva, renunţi în a-ţi mai dezvolta capacităţile individual prin studiu şi muncă susţinută şi, la un moment dat, apare şansa. Nu poţi s-o foloseşti.
D.P.: În afară de muzică mai ai timp şi pentru altceva?
T.S.: Îmi place să joc fotbal. Nu vă imaginaţi cine ştie la ce nivel. Ne întâlnim un grup de entuziaşti muzicieni şi artişti plastici. Aşa am ajuns şi eu să mai calc pe la expoziţii şi pe la vernisaje, iar ei să mai vină prin sălile de concert sau la spectacole de operă. Am ajuns astfel să extindem prietenia noastră şi dincolo de simpla întâlnire pe terenul de sport. De asemenea, îmi place extrem de mult să citesc. Pe lângă o pasiune durabilă şi constantă, lectura reprezintă şi o parte din metabolismul meu, pentru că mi-am format acest reflex. Nu mai pot să dorm, dacă nu citesc măcar o pagină dintr-o carte. Întotdeauna am la mine o carte şi, dacă nu-mi iau de acasă, îmi cumpăr din oraşul în care mă duc.
D.P.: Şi, până la urmă, ce simte un dirijor când urcă pe scenă?
T.S.: Mă temeam de întrebarea asta. Există două momente. Primul, înainte de a intra pe scenă. Acela e un moment foarte greu. De ce? Pentru unii, poate fi, probabil, vorba de trac. Pentru mine e un moment foarte greu pentru că este atâta energie înmagazinată în aşteptarea aia de a mă duce acolo să dirijez, încât simt efectiv cum e încordată fiecare fibră. Apoi, odată intrat pe scenă, mai există un moment, pe care eu îl consider superb. E momentul de după terminarea aplauzelor, de după intrarea dirijorului, momentul acela de linişte înainte de a începe muzica. Echivalează cu rama unui tablou. Ceea ce spaţial vorbind e rama unui tablou, temporal e acel moment. Se intră în alt spaţiu. Ei, momentul acela este unul extraordinar, pe care îl ador. Şi asta m-a făcut de multe ori să mă gândesc că muzica se supune unei forţe gravitaţionale, iar câmpul fundamental al acestei forţe ar fi liniştea. Pentru că orice muzică, oricât de tumultuoasă şi oricât de întinsă - gândeşte-te la cele mai întinse opere de Wagner, să spunem - toate pleacă din linişte şi se întorc în linişte. Nu sunt decât arcuiri, mai mari sau mai mici, mai tensionate sau mai relaxate, care pleacă din tăcere şi se întorc în tăcere. La urma urmei, ca şi vieţile noastre.
D.P.: Şi după?
T.S.: Ei, bine, după, dacă s-ar putea să mă fac mic şi să dispar, ar fi superb. Pentru că nu ador foarte mult momentul acela cu aplauzele. Ştiu că e vorba de nişte oameni care îşi exprimă gratitudinea, probabil, sau, de ce nu, poate fericirea, câteodată, de a fi ascultat ceva foarte frumos. Ştiu că e un semn de recunoştinţă pentru artişti, nu numai pentru mine, ci pentru toţi artiştii, mai ales pentru orchestră. De aceea consider că orchestra merită cele mai multe aplauze, la urma urmei ei scot sunetele. Eu nu fac decât să caut să-i inspir cumva şi de aceea nu consider că dirijorul ar trebui să stea proţăpit pe un podium şi să primească aplauzele. Ştiu că e o imagine şi pentru unii probabil că este important. Şi imaginea este importantă, la urma urmei. Dar, pur şi simplu, ceva din mine îmi spune să plec cât mai repede de acolo, după ce am făcut muzică.