Diana Anghelache: Cum ai descoperit teatrul şi dragostea pentru el?
Alexandru Dobinciuc: Teatrul l-am descoperit întâmplător. Eram prin clasa a VI-a şi căutam o sală de clasă. Nu ştiu cum am făcut dar am nimerit la o repetiţie de a Atelierului de Teatru - trupa liceului. Am stat eu puţin şi m-am uitat iar când am plecat am mai pândit un pic de la uşa. După întâmplarea asta am început să merg la repetiţii chiar dacă mi se spusese în prealabil că sunt micuţ şi că ar trebui să aştept să fiu măcar în clasa a IX-a. Oportunitatea a venit puţin mai târziu. Lenuş, coordonatoarea trupei, trebuia să facă o înlocuire şi m-a întrebat pe mine dacă vreau să intru în spectacol. Evident că am spus da! Încetul cu încetul mi-am dat seama că asta e! Asta trebuie să fac mai departe! Şi de atunci a tot fost...
D.A.: Cum au reacţionat părinţii tăi când le-ai spus că vrei să dai la teatru?
A.D.: Mama e foarte înţeleaptă aşa, în felul ei, s-a împăcat cu ideea. Cu tata a fost mai greu. Eu aveam şi "prostul obicei" de a merge pe la olimpiade înainte de Atelier şi toată lumea vedea în mine un viitor medic sau avocat. După ce mi-am stabilit priorităţile am început să mă axez pe teatru. Inevitabil au apărut discuţii dar ştiam sigur ce vreau. (râde) Teatrul e boală grea! Dacă o ai nu prea poţi să scapi de ea.
D.A.: Cum a fost admiterea la facultate pentru tine?
A.D.: La admitere am avut emoţii. Nu era vorba că nu eram sigur pe mine dar de fiecare dată când mă aflu în faţa unei comisii, care ştiu că mă examinează, mi se înmoaie puţin picioarele şi parcă începe să îmi tremure vocea.
D.A.: Ce texte aveai pregătite?
A.D.: La fabulă aveam pregătită Greierele şi furnica, iar poezii aveam două: Adam de Marin Sorescu şi Singurul lucru care contează de Lucian Avrămescu.
D.A.: Şi monolog?
A.D.: (zâmbeşte) Am spus monologul lui Marc Antoniu din Iulius Cezar.
D.A.: Acum ce citeşti?
A.D.: Citesc piese de teatru scurt.
D.A.: Lucrezi la vreun spectacol în momentul de faţă?
A.D.: Lucrez la trei (zâmbeşte). Două la teatre de stat şi unul independent.
D.A.: Care sunt acestea?
A.D.: Nu aş vrea să spun. Tot timpul am preferat să ţin "secret" cât mai mult lucrurile de genul ăsta. Până în momentul premierei dacă se poate...
D.A.: Asta e strategia ta de a aduce publicul în sală?
A.D.: Da! Trebuie apelat la instinctele de bază iar curiozitatea este unul dintre ele. Le spui oamenilor că ai spectacol, le spui ziua premierei, ora, iar ei, inevitabil, o să te întrebe despre ce e. Atunci... (râde) atunci le zici că trebuie să vină să vadă singuri dacă vor să ştie. Trebuie doar să le mai aminteşti din când în când de ziua respectivă iar ei vor veni în final pentru că sunt curioşi.
D.A.: Care e cea mai frumoasă amintire din teatru pe care o ai?
A.D.: Hmm, am multe amintiri frumoase de la spectacole şi repetiţii. E aproape inevitabil ca atunci când stai o perioadă de timp cu un grup de persoane să se întâmple lucruri memorabile... Cele mai frumoase experienţe le-am avut totuşi atunci când am jucat de ziua mea. Mi s-a întâmplat de trei ori - o dată în liceu, o dată la facultate şi ultima dată în 2012, la Chişinău. De două ori publicul chiar mi-a cântat La Mulţi Ani! la sfârşitul spectacolului. E cadoul perfect!
D.A.: Ai o replica sau un rol preferat?
A.D.: Greuţ de spus... Nu, nu cred că am. Sunt roluri care mi-au plăcut mai mult sau mai puţin. Nu vreau să am un target şi să spun că "ăla" e rolul meu preferat pentru că aş compara toate viitoarele roluri cu el şi nu cred că mi-ar mai plăcea aşa de mult.
D.A.: Dar un model / o persoana care te inspiră?
A.D.: Nu i-aş spune neapărat model dar îl admir foarte mult pe Marius Manole pentru simplul fapt că lucrează ca un "maniac".
D.A.: Unde te vezi tu peste cinci ani Doby?
D.A.: Nu ştiu! De abia de curând am început să îmi pun şi eu întrebarea asta. Nu obişnuiesc să îmi fac planuri pe termen lung iar pentru mine cinci ani înseamnă o perioadă foarte mare. În cinci ani se pot întâmpla foarte multe, chiar nu ştiu la ce să mă aştept. Visul meu de la facultate este să lucrez cu cât mai mulţi actori, regizori şi în cât mai multe teatre dacă se poate, de aceea nu refuz un proiect nou niciodată. În principiu vreau să cresc, să mai pun puţină cărniţă pe mine: azi un file de muşchi, mâine o vinişoară. Raportat la familie, ştiu că sunt egoist, dar ea e în plan secundar. Nu se ştie, poate în cinci ani o să îmi schimb sistemul de valori, dar momentan arde! Şi dacă arde trebuie să fugi!
"Peste 5 ani, Doby o sa fie actorul care deţine recordul mondial al numărului de kilometri făcuţi între teatrele în care joacă" - Alexandra Vicol, actriţă la Teatrul Mihai Eminescu Botoşani
"Mi-am făcut mai multe scenarii în cap dar toate duc cam în aceeaşi direcţie. Doby este, din punctul meu de vedere, un actor foarte talentat, iar peste 5 ani eu îl văd pe scena unui teatru.... sau mai bine spus, pe scena mai multor teatre mari din România." - Mirela Nistor, actriţă.