Nomad

Suntem, fără putere de tăgadă, în miezul unei migraţii care întrece, ca scară (număr de oameni strămutaţi) şi consecinţe marile migraţii de la sfârşitul antichităţii; mai precis: care au fost una dintre cauzele finalului antichităţii. Şi asta numai în ce priveşte migraţiile voluntare, zise economice; nu mai pomenesc aici despre strămutările violente (de felul celor din URSS), exiluri impuse de războaie civile, religioase sau inter-etnice. Fireşte, se şi scrie mult pe această temă. Eu însumi am dedicat câteva pagini despre locuirea pe traiectorie ca nouă transhumanţă, care nouă, românilor, ne afectează cel puţin două-trei milioane de suflete; e vorba, menţionez, doar pe cele plecate, dar câţi mai sunt afectaţi, acasă, de cei plecaţi, copii şi părinţi! Şi cu ce consecinţe de durată pe seama noilor generaţii de copii abandonaţi de un părinte măcar - şi cu câte drame!

În primul rând, aş spune că nomadismul - asumarea locuirii pe traiectorie ca mod de viaţă - este şi o temă profund creştină. Devreme ce noi suntem şi trebuie să rămânem dezlipiţi de această realitate, nu e de mirare că acasă înseamnă dincolo. Acesta este un unghi de atac teologic al problemei şi nu voi insista pe el, deşi ar merita o discuţie separată, la câte îndemnuri ne fac Iisus şi Sf. Pavel să nu ne ataşăm, să nu aparţinem, să plecăm de unde nu suntem acceptaţi, să scuturăm şi praful unui loc ostil de pe sandalele noastre.

De asemenea, aş aminti despre filosofia nomadismului, aşa cum a fost ea expusă de Gilles Deleuze şi Félix Guattari, cuplul filosofic vedetă francez. Spaţiul neted pe care migrează nomazii, unde orientarea este moleculară, relativă la stele, fără repere fixe, fără hartă, ca opus al spaţiului striat, sau cadrilat (de către putere), al oraşelor; adică apropriat de putere, supus controlului. GD a rămas până la capăt discipolul lui Michel Foucault în acest domeniu, al supra-vegherii exercitate asupra teritoriului prin intermediul mecanismelor arhitecturale, de tipul panoptikonului, dar şi propriu-zis optice, de felul camerelor de luat vederi pe care le avem şi noi montate pe unde vrei / trebuie şi pe unde nu vrei / nu trebuie). În această chestiune, nomadul reuşeşte să nu se lase apropriat, controlat, luat în posesie, prin punctele de fugă, prin dispoziţia sa către evadare, către escapism. În fine, teoria este foarte complexă şi aceste mari migraţii, mai mari ca număr de oameni implicaţi decât cele de la sfârşitul Antichităţii, acum le pun în operă la o scară de nebănuit.

Desigur, chestiunea nomadismului - ca formă de rezistenţă activă faţă de putere - este legată strâns de chestiunea reţelelor. Despre ele - de la reţelele de curent electric invocate de Lenin până la reţelele nevăzute de complicitate economică şi / sau politică din, bunăoară, România contemporană, reţele ale elitelor prădătoare transpartinice - e de scris încă; cândva am comis şi eu un mic text (Reţelarii), pentru că dispunerea în reţea, avansul Facebook şi toate aceste forme de încadrare sunt şi forme de cadrilare; de înregimentare, chiar dacă la un alt nivel, mai subtil; de apartenenţă fără alternativă reală.

Articolul meu, apărut în Dilema Veche, se referea la spaţiul striat al metropolelor contemporane, căruia i-am delegat prea multe grade de libertate, sau, mai precis, din libertatea noastră individuală şi colectivă. Depind(em) de reţele care sunt dincolo de controlul nostru; adeseori dincolo de înţelegerea noastră. Un tânăr politician român îmi spunea că vede, în cel mai fericit caz, un viitor în care românii păzesc ca pe ochii din cap nenumărate conducte care le traversează teritoriul şi care sunt singura sursă serioasă de venituri; că le păzesc şi de atacatori externi, dar şi de atacatori interni.