Dialogul de faţă i-a încurajat pe alţi doi prieteni tineri să-mi propună realizarea unei cărţi de convorbiri

Daniel Cristea-Enache: Primele trei "runde" au arătat cît de uşor vă mişcaţi în sfera ideilor şi cum puteţi gîndi problematici extrem de complexe dincolo de clişeele care ni se oferă în mod curent.
Pe de altă parte, schiţa biografică a fost impresionantă, dar cu totul şi cu totul incompletă. V-aş ruga de aceea să vorbiţi în încheierea dialogului nostru, pentru care vă mulţumesc, despre familiile lui Sorin Antohi: cea în care a învăţat să citească şi cea din care i-a învăţat pe alţii s-o facă.

Sorin Antohi: Cum spuneam în episodul anterior, am în sertar un manuscris voluminos bazat pe o conversaţie cu Balázs Trencsényi în care vorbesc foarte mult despre mine, deşi intenţia mea principală este să-mi folosesc experienţa, reflecţia, povestirile altora şi lecturile pentru a contribui la analiza lumilor prin care am trecut. Istoria mea de viaţă, cu excepţia cîtorva aspecte ieşite din comun (unele în sens rău, altele în sens bun, cele mai multe în ambele sensuri deodată), e altminteri fără interes. Un manuscris de proporţii similare aflat în acelaşi sertar, probabil pentru totdeauna, e transcrierea unei lungi discuţii din 2005 cu un prieten mai tînăr român. Un altul a avut aceeaşi iniţiativă acum cîţiva ani, dar nu am trecut la fapte, apoi ne-am văzut fiecare de treabă, solicitaţi de treburi mai urgente. Dialogul de faţă i-a încurajat pe alţi doi prieteni tineri să-mi propună realizarea unei cărţi de convorbiri, iar un al treilea a revenit la un proiect similar mai vechi. Am fost de acord de fiecare dată, chiar dacă forţele mele fizice sînt limitate şi nu sînt sigur că-mi voi putea onora angajamentele, iar tentaţia de a intra în tăcerea finală e considerabilă. Singura mea condiţie e instituirea unui raport de egalitate cordială şi respect reciproc, fără de care dialogul nu funcţionează. Unul dintre mentorii mei, Mihai Şora, a fixat în cultura noastră reperele exemplare ale dialogicităţii, mergînd de aproape un secol pe calea deschiderii atente către Celălalt, teoretizînd şi practicînd toate formele dialogului, de la cel interior la cel generalizat. De-a lungul vieţii, mulţi oameni de toate vîrstele şi condiţiile au avut disponibilitatea de a-mi vorbi / scrie (pe toate tonurile) şi de a mă asculta / citi. Le sînt recunoscător. În activitatea mea didactică (chiar în România, unde monologul catedratic era încă norma în anii 1993-1997, cînd am predat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti), ca şi în numeroase şcoli de vară, seminarii şi conferinţe, am preferat discuţia expunerii, reducînd-o pe a doua la strictul necesar.
Şi azi, de cîte ori sînt solicitat de tineri (adesea trimişi la mine de îndrumătorii lor) să-i ajut în proiectele lor de cercetare, prefer conversaţia emisiei unilaterale, invitîndu-i să înregistreze şi să transcrie schimburile noastre pentru a le folosi (spun din capul locului că le donez contribuţia mea) în redactarea unor texte academice care trebuie să respecte o retorică mai curînd apodictică. Nu e cazul să insist asupra virtuţilor dialogului, arhicunoscute, dar aş aminti un exemplu extrem. Un rabin pleda cîndva pentru a încerca să vorbeşti şi cu duşmanul tău cel mai mare (un creştin l-ar putea vedea în acest rol pe Diavol ori Satana, un credincios într-unul din dualisme s-ar gîndi la înfruntarea dintre Bine şi Rău), fiindcă adevărul, uneori Dumnezeu (oricum L-am numi, dacă-L numim) se va afla în spaţiul dintre cei doi preopinenţi, eventual mai aproape de unul dintre ei.
Familia în care am învăţat să citesc şi familia în care am început să-i învăţ pe alţii sînt una şi aceeaşi. Părinţii mei erau învăţători în satul Viişoara (numele istoric: Jăvreni) de lîngă Oneşti (numit o vreme municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej), iar eu am crescut literalmente într-o şcoală. În primii mei ani de viaţă, pînă s-a terminat construcţia casei noastre, am şi locuit în şcoală, în micul apartament rezervat după tradiţie directorului. Casa părintească, prea mare de la început, oarecum inutilă după plecarea fratelui meu şi a mea la liceu şi facultate, iar acum pustie, e situată între şcoală şi biserică. Corvezile la care erau folosite cadrele didactice (ca auxiliari neplătiţi, expuşi resentimentului public şi umiliţi ai administraţiei de Partid-stat) sînt aproape uitate astăzi, dar în anii 1950-1960 erau chinuitoare: aşa-zisa munca voluntară (împăduriri, lucrări agricole, orice se putea improviza ca şantier), aşa-zisa muncă obştească (pentru terminarea procesului de colectivizare, pentru aşa-zisele alegeri, recensăminte, formaţii de dansuri populare şi coruri, echipe de teatru, seri de calcul, dimineţi de basme...), toate îi ţineau ocupaţi din zori pînă-n noapte, uneori şi în perioada concediilor, pe cei ce lucrau în învăţămînt. Cum, din aceste motive, părinţii mei erau plecaţi de-acasă cam tot timpul, am început, aşa cum am mai povestit, să fiu luat de mama la orele ei, astfel că ea mi-a fost mai întîi indirect învăţătoare, înainte de a mă avea şi formal elev.
Aşa s-a constituit treptat universul lecturilor mele din anii 1961-1964 (cînd am intrat în clasa I): manualele şcolare pentru clasele I-VII, ziarele (de pe la patru ani şi jumătate puteam citi ziarul, fără să înţeleg mare lucru; mai tîrziu aveam să realizez că nimeni nu înţelegea, iar limba de lemn nu era făcută pentru comunicare, ci pentru a semnaliza falsa comuniune dintre Partidul-stat şi supuşii săi), periodicele care veneau la biblioteca şcolii şi, în fine, cărţile adevărate. Mama, care suplinea şi postul de bibliotecară, era ajutată mult de tata, în special la primirea, organizarea şi inventarierea cărţilor. Treptat, am învăţat să-mi fac şi eu inventarul primelor cărţi proprii: nr. inv. 1 a fost obţinut de cărţulia Vaca din lună, din colecţia Traista cu poveşti, achiziţionată în 1963 la o tarabă din faţa fostului magazin bucureştean Romarta Copiilor. Am parcurs-o rapid, aş fi vrut s-o duc înapoi, fiindcă o găsisem... infantilă. Prinzînd curaj cu inventarul, am cuprins în el şi cărţile din biblioteca părinţilor, în care tata salvase şi o mică parte a bibliotecii sale personale de dinainte de 1948. De fiecare dată cînd venea un nou pachet cu cărţi de la Librăria Cartea prin Poştă (de pe misterioasa, pentru mine, str. Sergent Nuţu Ion), desfăceam atent nodurile sforii cu care era legat, netezeam hîrtia de sac în care era învelit, apoi colile de tipografie rebutate care protejau la interior conţinutul. Erau şi acelea bune de citit: afişe, şpalturi de periodice ori cărţi ilustrate, liste de repere şi subansamble ale industriei socialiste. Ce să mai spun despre bucuria ultimă, după atîtea pregătiri: cărţile, de multe ori peste nivelul meu de copil, dar cumva ale mele, pentru a reveni la anumite lecturi după un anumit interval, fiindcă puteam lua cheia bibliotecii oricînd, pentru a petrece, în lungile zile de vară, intense ore de lectură şi reverie solitară. Văd şi astăzi acea bibliotecă, risipită acum, fiindcă satul nu mai are copii, iar şcoala s-a închis. Modestele sale posesiuni, de la arhivă şi bibliotecă la materiale didactice, au dispărut: electroscoapele Hurmuzescu, scheletul şi modelul corpului uman cu părţi detaşabile, portretele de scriitori şi savanţi după care făceam şi eu schiţe, eprubetele şi reactivii, ierbarele şi insectarele, numărătorile şi aparatele pentru predarea opticii, tot acel univers şcolăresc în care s-au ridicat cîteva generaţii de elevi. Trecerea la biblioteca mai bogată a Şcolii Generale Nr. 1 din Oneşti, în 1968 (prima carte împrumutată de-acolo a fost minunata ediţie bibliofilă Don Quijote, în două volume), apoi descoperirea altor biblioteci, publice şi private, nu mi-au şters din amintire sărmana bibliotecă şcolară dintr-un sat obscur unde am putut citi nu numai literatură pentru copii şi proletcultistă, dar şi clasici români şi străini ori alţi autori fascinanţi (pînă la epurarea lor, şi apariţiile de la Cartea Rusă, multe de mare calitate, de la Dostoievski, pe care nu-l puteam înţelege, pînă la Mikluho-Maklai care, alături de La Pérouse şi alţii asemenea mi-au deschis foarte devreme gustul pentru culturi şi civilizaţii depărtate).
Fără să mă încurajeze ori să mă controleze, dar bucurîndu-se că mă arătam studios, părinţii mi-au protejat orele de lectură ale copilăriei, în camera mea dintr-o aripă a casei în care puteam fi singur oricît voiam. Am apreciat încă de atunci acest privilegiu, după cum am apreciat de la o vreme, cînd le puteam susţine şi eu cumva, dialogurile cu tata, cititor avid şi inteligent, supravieţuitor al unei lumi mai frumoase despre care îmi povestea adesea. Poreclit Socrate de colegii săi de la Şcoala Normală de Băieţi din Bacău (am aflat-o doar la înmormîntarea lui), tata mi-a vorbit prima dată de Seneca şi de conjuraţia lui Catilina, de discursurile lui Fichte către naţiunea germană, de cîte şi mai cîte. Avusese mai mulţi oameni educaţi în familie, pe lîngă politicieni de nivel local, magistraţi, preoţi, agricultori înstăriţi (foşti boiernaşi ori răzeşi din satul ancestral Antoheşti, aşezat într-un cadru natural idilic pe Dealurile Tutovei, acum într-o sărăcie lucie), ofiţeri, diplomaţi. Se simţea mai aproape de cei din familia lui maternă, Ciuchi (slugeri în secolul XVIII, probabil aromâni veniţi în lungul secol fanariot din Sudul Dunării; numele lor grecesc, Tsoukis, înzestrat patriotic în secolul XIX cu o etimologie populară care-i lega de Ştefan cel Mare, era poate traducerea numelui românesc Micu), dar îmi vorbea despre toţi. Era înrudit cu diplomatul, traducătorul şi publicistul Jean Antohi, traducător în italiană (alături de soţia sa, italianca Pinetta Gerla Antohi) al Reginei Maria şi al lui Iorga; o altă rudă, pe linia bunicii paterne, poetul şi traducătorul Eugen Ciuchi, coleg de liceu şi prieten al lui Bacovia, a fost bibliotecar al Fundaţiei Universitare Carol I din 1914 şi mulţi ani colaborator apropiat al lui Tzigara-Samurcaş, profesor la liceul Principele Mihai din Bucureşti, precum şi secretar de redacţie al revistei Convorbiri literare. O rudă prin alianţă a fost diplomatul şi istoricul dreptului românesc Ioan D. Condurachi. Tot pe linie maternă, tata era rudă apropiată cu autorul primei istorii a marinei române (pînă în 1906, sub Carol I), comandorul Constantin Ciuchi. Chiar dacă nu i-am întîlnit niciodată, aceşti oameni şi soţiile lor erau personajele unor povestiri minunate, despre alte timpuri. Eu nu i-am cunoscut decît pe aceia care, adesea după ani de închisori şi Canal, încercau să-şi refacă vieţile frînte, în general fără să reuşească. Astfel, în sărăcie şi declasare, a persistat în relatările tatei cîte ceva din experienţa şi din aura formativă a unei alte lumi, din care am preluat şi eu cumva o scînteie, împreună cu sentimentul că aş fi putut aparţine unui mediu mai elevat.
Aici ar trebui să adaug că, o vreme, a existat în acte şi un al doilea frate al meu. Era de fapt un văr al tatei, fiul fratelui mai mic al bunicului meu patern. Fiu de preot deţinut politic, nu se putea înscrie la liceu în Bacău, aşa că a fost adoptat de părinţii mei şi dat la o şcoală profesională pe platforma industrială Borzeşti. A făcut liceul la seral, apoi a venit amnistia şi a putut redeveni legal fiu al tatălui său, absolvind Medicina Veterinară. La Borzeşti se constituia, ca la Oneşti şi în alte localităţi ale Văii Trotuşului, un fel de şantier permanent, pe lîngă care se pripăşiseră mulţi oameni cu dosare de cadre foarte grele. Aparent paradoxal, fiindcă închisoarea de la Tîrgu-Ocna era una din cele mai severe ale Gulagului românesc, dar de fapt asta era exact reţeta stalinistă: închisoarea, lagărul de muncă forţată, şantierul şi oraşul nou formau un modul al infrastructurii Partidului-stat. Hinterlandul acestui modul, începînd chiar din şantier şi din barăcile muncitorilor care-l deserveau, continuînd cu satele dimprejur din care se putea face naveta zilnic, constituia un fel de purgatoriu tacit şi, în ciuda controlului Organelor, un precar adăpost temporar. Şi tata a încercat o vreme să trăiască sub radarul autorităţilor. A fost în pericol mare atunci cînd au vrut să-i dea un post la Tîrgu-Ocna, fiindcă asta ar fi cerut verificarea serioasă a dosarului. El îi trimitea bunicului pachete la închisoare, cînd se putea, scriind "Sold." înaintea numelui Iordache Antohi, fiindcă adresele închisorilor erau frecvent asemănătoare cu cele ale unităţilor militare, iar gradul militar sugera funcţionarilor poştali că destinatarul nu era deţinut. Altminteri, ei trebuiau să informeze imediat Securitatea, pentru a vedea ce hram poartă individul cu neamuri la Canal.
Am înţeles, desigur, că m-aţi întrebat şi de familia pe care o formez de pe 19 mai 1984 cu Mona Antohi, redactor la Editura Humanitas şi traducător (am tradus şi împreună şase cărţi). Dar acesta e un teritoriu existenţial despre care nu mă exprim mai pe larg decît în cadru privat. Oricum, ne cunoaştem din toamna lui 1981, iar vieţile noastre individuale s-au împletit, ca în orice relaţie lungă care începe din tinereţe - Mona împlinise 18 ani în ianuarie, eu aveam din august 24. Fără solidaritatea şi afecţiunea Monei, în perioade normale şi în momentele grele din viaţa mea, în România şi în străinătate mi-ar fi fost mult, mult mai greu. Imaginaţi-vă măcar peregrinările noastre prin lume, cu tot ce presupun ele, de la adaptare culturală şi integrare socială minimă la logistică. Fotografii de la nunta noastră se găsesc şi pe net, legate de mediul intelectual ieşean al vremii. Evenimentul avea loc la un an şi o zi după începutul sfîrşitului pentru Grupul de la Iaşi: percheziţiile domiciliare şi interogatoriile iniţiate de Securitate pe 18 mai 1983. Naşi ne erau familia Alexandru şi Cecilia Călinescu. Sandu ne fusese / era profesor la universitate, ne întîlneam şi social, deci faptul putea părea normal. Dar era şi preşedintele consiliului de redacţie al revistei Dialog, în vreme ce eu eram redactor-şef (avem să plătim pentru asta printr-un fel de procese publice individuale organizate la Universitate în toamna lui 1983, precum şi în alte feluri). Iar printre invitaţi, pe lîngă familiile noastre respective şi prieteni din alte contexte, se numărau mulţi colaboratori ai revistei: Dan Petrescu şi Tereza Culianu-Petrescu, Liviu Antonesei, Andrei Corbea-Hoişie (redactorul-şef adjunct), Mihai Dinu Gheorghiu şi alţii mai tineri, foşti colegi de liceu ai Monei. Dintre radicali, numai Luca Piţu lipsea, dar el nu mergea decît extrem de rar la evenimente mondene, oricît ar fi fost de speciale. Data nunţii noastre şi numele de mai sus au fost considerate de Securitate provocări, iar un ofiţer superior a încercat să ne determine s-o schimbăm. Pînă la urmă, nunta s-a ţinut la data şi în maniera stabilite de noi, iar familiile mele biologice şi simbolice (prin naştere, prin căsătorie, prin afinităţi elective) s-au reunit pentru o zi şi o noapte.
Ca să revin la începutul întrebării dvs., la ce i-am învăţat pe alţii. Uitasem să spun că, abia alfabetizat eu însumi, participam la cursurile de alfabetizare pentru adulţi ţinute de părinţii mei. Participam activ, cum se spunea în epocă: ca şi pe elevii mai puţin înzestraţi ai şcolii, i-am ajutat, măcar prin puterea exemplului personal, pe unii adulţi să se apropie de tainele scrisului şi cititului. Dar şi după căsătorie, devenind profesor, am avut ocazia să alfabetizez o persoană, pe Zătîngă Florin (dau numele din catalog), elev în clasa a IX-a la Liceul Industrial Negreşti, judeţul Vaslui. Florin absolvise cumva primele opt clase la şcoala din satul său, dar nu deprinsese ca lumea chiar toate literele, iar lupta lui tăcută cu arbitrariul semnului lingvistic nu se încheiase (sigur, o ducea la nivelul cel mai de jos; dar, în fond, de ce E sau F nu s-ar putea scrie ca văzute în oglindă, ori cu altă organizare a liniilor orizontale?). O spun cu nostalgie, fiindcă era un adolescent sărac şi amărît; sper că o duce mai bine, oriunde s-ar afla, şi sînt convins că e un om bun, pe care l-aş revedea bucuros. Mulţi dintre elevii mei de la Negreşti erau mai norocoşi, atinseseră un nivel bun la învăţătură înainte de a mă întîlni, aşa că i-am putut învăţa şi pe ei cîte ceva, de la engleză, franceză şi istorie la limbă şi literatură română, fizică ori altele. Cu unii am păstrat multă vreme legătura, iar cu unul sînt prieten bun.
Între ianuarie 1993 şi octombrie 2006, după doi ani de studii postuniversitare la Paris, am predat şi în universităţi: mai întîi la University of Michigan, Ann Arbor, apoi la Universitatea din Bucureşti, iar din toamna lui 1995 la Central European University. Pe perioade mai scurte, am predat sau am îndrumat studenţi ori tineri cercetători şi în alte centre, de la Montpellier la Berlin şi Leipzig, precum şi tineri din alte zone ale lumii care au avut nevoie de competenţele mele. Cred că am făcut treabă bună ca profesor şi mentor, în ciuda dificultăţilor pe care situaţia mea din 2006 le-a creat unora (am încercat, uneori am reuşit, cel puţin pentru o vreme sau de la o vreme, să obţin iertarea lor). În tot cazul, am fost aproape mereu disponibil şi am vrut să fiu util. Dar despre asta e mai bine să vorbească exact aceia care, majoritatea adulţi acum, unii afirmaţi în lumea academică, ar putea spune cum şi cît au învăţat de la mine - dacă au avut ce. Eu mă bucur pentru fiecare din cei care au reuşit în viaţă, dar îi înţeleg şi accept cu multă căldură pe toţi (indiferent ce cred ei despre mine). Şi sînt mîndru că unora le-am devenit prieten.
P.S. În încheiere, aş vrea şi eu să vă mulţumesc pentru că, nu ştiu cum, m-aţi făcut să mă exprim din nou în sfera publică românească. Îmi luasem gîndul de la asta. Aş vrea să mulţumesc şi cititorilor noştri, începînd cu cele cîteva sute de persoane care şi-au semnalat lectura prin vot sau like, au făcut comentarii publice sau mi-au scris direct. Încerc să învăţ cîte ceva de la fiecare.


(b) Bovarismul geocultural
În Ce este sud-estul european? (1940), Iorga explica de ce România nu este o ţară balcanică: "O ţară nu aparţine spaţiului unde se află, ci ţintei spre care priveşte." Este, probabil, expresia cea mai candidă şi succintă a ceea ce eu numesc "bovarism geocultural".
Folosesc noţiunea de bovarism (figură, nu concept) în cadrul unei tropologii a discursurilor autoidentitare româneşti inspirată în principal de Hayden White. (Meta)tropii din retorica tradiţională (metaforă, metonimie, sinecdocă şi ironie), precum şi diferitele emplotments (comedie, tragedie, satiră etc.) modelează discursurile identităţii colective şi geografiei simbolice, ca orice alt discurs.
Bovarismul geocultural al României e ideea profund înrădăcinată că ţara este intim conectată la Occident, în special la Franţa, mai exact la Paris. Această formă de autoamăgire naţională datează încă din anii 1840, când un mare număr de moldoveni şi munteni urmau cursurile unor şcoli şi universităţi din Paris, dezvoltînd, sub influenţa şi protecţia lui Michelet, cu sprijinul politico-diplomatic constant al lui Quinet, proiectul României moderne. În acest proiect, Occidentul urma să joace un rol fundamental: indiferent de diversele lor crezuri ideologice, loialităţi politice şi interese ascunse, generaţia românilor de la 1848 şi cele care au urmat pînă la Primul Război Mondial au convenit asupra unui program de imitare sistematică a Vestului. Opoziţia lui Maiorescu faţă de "formele fără fond" nu era îndreptată împotriva imitaţiei în sine, ci împotriva imitaţiei superficiale. Între cele două războaie mondiale, cînd imitatio nationis propusă de autohtonişti era dominantă, Lovinescu a continuat să fie un avocat înflăcărat al imitaţiei, fiindcă stabilise, pe urmele lui Gabriel Tarde, că imitaţia putea fi creatoare, nu mecanică. Apelul românesc din secolul al XIX-lea la imitarea Occidentului îşi păstrase relevanţa şi urgenţa.
Bovarismul geocultural merge mai departe în autoiluzie: românii au tendinţa de se imagina vecini cu Franţa, nu cu bulgarii, ucrainenii şi ungurii semibarbari şi ostili; chiar Marea Neagră şi sîrbii binevoitori sînt nedemni de vecinul lor, România. Inutil să mai adăugăm, bovarismul geocultural al României nu este împărtăşit nici de vecinii ţării, nici de imaginarii vecini occidentali (afirmaţiile acestora despre afinităţi elective şi trăsături comune cu noi sînt mai curând condescendente). Bucureştiul nu este "Micul Paris". Era numit "Micul Paris al Balcanilor", tot aşa cum România era "Belgia Orientului". Larry Wolff ne arată cum Epoca Luminilor opera cu perechi de noţiuni construite pe baza aceluiaşi termen geografic: Bulgaria asiatică şi Bulgaria europeană, Moscovia asiatică şi Moscovia europeană; de asemenea, exploratorii (nu doar colonialişti) botezau frecvent nou-"descoperitele" locuri cu toponime de acasă, din nostalgie şi zel civilizator. Sintagme ca "Parisul Balcanilor" sau "Belgia Orientului" ar trebui interpretate în această lumină.


Cînd evadarea din tărîmul stigmatizant al geografiei şi al geografiei simbolice prin intermediul bovarismului geocultural nu mai e de-ajuns, organizarea orizontală a lumii este înlocuită cu o organizare verticală care eliberează naţiunea etnică din mizeria istoriei şi geografiei, ridicînd-o alături de o entitate transcendentală. Ideologia cultural-politică a transilvanismului se apropie mai mult de ontologia etnică decît de bovarismul geocultural, fiindcă încearcă să producă şi să instituţionalizeze un imaginar Geist autohton. Românii au mers şi mai departe, articulînd o ontologie etnică în toată regula.
Cei care au studiat naţionalismul au neglijat sau înlăturat (ca fiind reacţionari, deliranţi, potenţial sau direct criminali) autori şi discursuri care vizează indigenizarea unor universalii ca spaţiul, timpul şi Fiinţa. Împletite cu speculaţii despre istorie, limbă, cultură, destin şi altele, asemenea eforturi de a construi ceea ce eu numesc ontologii etnice au modelat şi constituit nucleul cel mai adînc atît al naţionalismelor, cît şi al canoanelor înaltei culturi. Înzestrarea etniei / naţiunii cu o ontologie proprie înseamnă emanciparea ei de sub tirania geografiei simbolice, chiar salvarea ei de sub "teroarea istoriei", şi punerea ei într-o relaţie verticală exclusivă, protectoare cu un principiu divin sau (în versiunile seculare ale acestui mod de gîndire) transcendental.
Prin indigenizarea categoriilor universale (sau universalizarea fenomenelor indigene), o ontologie etnică este construită în cele din urmă. Astfel, Fiinţa (nu doar caracterul naţional), spaţiul (nu doar teritoriul şi peisajul), timpul (nu doar istoria), discursul (nu doar limba) devin cărămizile interactive ale unei Weltanschauung idiosincratice, tenace. Tenace, fiindcă este, insist, aproape de nucleul - dacă nu însuşi nucleul - multor culturi etnonaţionale. Oricine se ocupă de o anumită ideologie naţională trebuie să fie capabil să abordeze, la nivelul de subtilitate cerut, ontologia ei etnică asociată şi, adesea, întreg canonul înaltei culturi care o înconjoară. Ontologia etnică românească datează din secolul al XIX-lea, cînd s-a dezvoltat sub influenţa romantismului; îşi atinge formele cele mai elaborate şi radicale în contextul autohtonismului interbelic de extrema dreaptă; şi este în cele din urmă codificată universalist de Constantin Noica, mai ales în tratatul său de ontologie Devenirea întru fiinţă (1981).
Generaţia românească de la 1848 a învăţat la Paris suficient patriotism şi retorică romantică pentru a putea scrie poeme în care ţara lor era transfigurată prin intermediul unei imagerii biblice combinate cu fascinaţia extatică provocată de măreţia sublimă a peisajului naţional. Foarte înflăcărat, Dimitrie Brătianu, care se întorcea de la Paris pentru o remarcabilă carieră politică, îi scria mentorului său Michelet: "Acum ştiu: unde se termină Franţa, începe nimicul." Refuzul de a acorda substanţă ontologică teritoriilor dintre Franţa şi România (dar oare România era exceptată din acest nihilism geocultural?), formulare paroxistică a bovarismului geocultural, poate să fi fost antrenat de dorinţa lui Brătianu de a-i face pe plac lui Michelet, dar e foarte revelator pentru o anumită stare de spirit. Mai tîrziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, mulţi români din elită educaţi în Occident s-au dezmeticit şi s-au ridicat împotriva a tot ce e românesc, poate cu excepţia peisajului natural.
Luptînd împotriva crescîndei atitudini autodepreciative a elitelor blazate din Regat, Tînăra Generaţie / Generaţia '27 s-a investit într-un proiect total diferit. Iniţial, străluciţii tineri savanţi, intelectuali publici şi scriitori afirmaţi după Primul Război Mondial erau hotărîţi să se concentreze asupra creaţiei culturale. După ce idealul naţional fusese înfăptuit, afirma Eliade, energiile şi talentele ţării trebuiau să genereze o cultură de nivel mondial. La început, asemenea apeluri la creativitate naţională neîntîrziată erau apolitice sau chiar antipolitice: România avea un mandat mesianic, dar acesta din urmă era în întregime cultural şi spiritual! Mai mult, apelul lui Eliade era gîndit ca o ieşire din istorie în eternitate, oarecum în conformitate cu ceea ce Blaga avea să numească mai tîrziu "boicotul istoriei", reacţia teologico-politică a ţăranului român la vicisitudinile destinului etno-naţional şi corolarul unei anumite forme de religie locală, "creştinismul cosmic", în care religiozitatea păgînă, din timpuri imemoriale până în prezent, a fost mai curând organic integrată decât înlocuită.
Dar noua generaţie nu se afirma într-un vid cultural şi politic. În plus, apelul ei a fost la început în mare măsură subestimat de propriii adepţi care, formaţi de un sistem educativ în rapidă expansiune, trebuiau să lupte pentru slujbe în momentul absolvirii, pe o piaţă a muncii care nu evolua nici pe departe în acelaşi ritm; de asemenea, majoritatea absolvenţilor etnic români ai liceelor şi universităţilor trebuiau absorbiţi de administraţia de stat deja supradimensionată, căci profesiunile liberale erau dominate statistic de competitori din minorităţile etnice, îndeosebi în teritoriile nou-dobîndite şi în oraşe; din păcate, birocraţia de stat n-a făcut decât să crească o vreme după crearea României Mari, datorită nevoii de a gestiona teritoriile anexate; cînd perioada românizării rapide şi-a atins limitele naturale, chiar şi slujbele (bune) din sistemul de stat, inclusiv din educaţie, au devenit rare. Pe fundalul dificultăţilor economice şi al crizei societale, înflorea o freischwebende Intelligenz, relativ prost plătită, tot mai mult şomeră, în general de origine ţărănească.
Situaţia internaţională nu era nici ea promiţătoare. Statutul de cordon sanitar al României afecta instituţiile ei democratice, în numele mobilizării împotriva ameninţării bolşevice (absolut reală). Democraţiile occidentale luau şi ele o turnură antidemocratică, culminînd cu fascismul şi nazismul. Nici un stat naţional european nu oferea cetăţenilor săi ceva care să semene cu un contract social modern cu adevărat cuprinzător, sau un sistem politic capabil să satisfacă toate nevoile şi diferenţele, sau care să garanteze drepturi şi oportunităţi egale pentru toţi. Minorităţile etnice, în primul rînd evreii, erau tot mai sistematic percepute drept duşmani interni.
Doctrina metafizică a etno-naţionalului trebuia să funcţioneze simultan ca nucleu al înaltei culturi şi ca surogat al sistemului politic, ideologic şi cultural de idei şi valori pe care se baza statul român. Tot restul - de la avangarda artistică la democraţia parlamentară - a ajuns să pară străin de esenţa naţiunii etnice, inautentic şi astfel superfluu, atunci cînd nu era de-a dreptul periculos.
Reconstrucţia de către Iorga a unui Byzance après Byzance a fost preluată, de tînăra generaţie a Dreptei. Dar viziunea lui Iorga se baza pe documente şi monumente istorice; prin urmare, fantasma unei A Treia Rome româneşti a fost temperată de scepticismul şi măsura savantului.
Tinerii de dreapta, mai ales Garda de Fier, nu aveau asemenea scrupule. Ei căutau o breşă în continuitatea istorică şi inaugurarea unei ordini postistorice, "etnocraţia". Astfel, referinţele istorice, chiar şi cele care serveau cauza, nu erau întotdeauna utile pentru proiectele lor. Liderul lor carismatic era Nae Ionescu, iar discipolii săi se numărau printre cele mai strălucite minţi ale generaţiei lor: Eliade, Vulcănescu, Cioran, Noica, Ţuţea; grupul "Criterion" reunea şi alţi tineri foarte talentaţi, cum ar fi Ionesco. Deşi "criterioniştii" erau gata să dezbată cam despre orice, de la existenţialism şi fenomenologie la Chaplin şi jazz, de la Marx la Hitler, proiectul central al tinerei generaţii era construirea unei mari Kulturnation şi a unui Kulturstaat. Sarcina lor era monumentală şi urgentă, de vreme ce caracterul naţional în sine era o chestiune extrem de controversată.
La începutul secolului XX, o serie de autori contrabalansau crescîndul naţionalism etnic în cărţi despre numeroasele neajunsuri şi defecte ale românilor, precum şi despre Volksgeist-ul lor: D. Drăghicescu a publicat o analiză amară, Din psihologia poporului român (1907); Ştefan Zeletin, autorul celei mai bune cărţi scrise vreodată despre ascensiunea burgheziei româneşti, a publicat Din ţara măgarilor (1911). Însemnări, o meditaţie asupra situaţiei din România şi asupra caracterului naţional. În vreme ce cartea lui Drăghicescu era academică, Zeletin prezenta istoria României ca fabulă swiftiană: românul generic era măgar - forma locală de zoon politikon. Ambii autori erau de stînga, aşa că ambele cărţi au fost primite cu ostilitate: sinteza lui Drăghicescu era abia pomenită de autorii care scriau despre exact aceleaşi chestiuni, cu foarte puţine excepţii, printre care Vulcănescu şi Ralea (v. Fenomenul românesc); tăcerea avea de a face cu severitatea critcii lui Drăghicescu, al cărei echivalent timpuriu erau observaţiile lui Cantemir referitoare la moldoveni; doar Schimbarea la faţă a României (1936), avea să meargă şi mai departe decît Drăghicescu.
După Primul Război Mondial şi fondarea României Mari, o apologie a naţiunii etnice româneşti părea oportună. Apropiat de naţionalismul lui Iorga, dar şi mai apropiat de dezbaterile internaţionale, Rădulescu-Motru începuse să publice o serie de lucrări de Völkerpsychologie. Primul opuscul de acest fel, Sufletul neamului nostru. Calităţi şi defecte (1910), era încă ambivalent, aşa cum indică şi titlul. Treptat, latura negativă a psihologiei etnice a dispărut practic din operele ulterioare; sinteza lor, Psihologia poporului român (1937), precum şi alte scrieri înrudite, dar mai radicale din punct de vedere politic, au fost utilizate ca sursă a şi mai radicalei ontologii etnice în curs de afirmare.
Acest program era mult mai cuprinzător şi mai ambiţios. Pentru a crea "etnocraţia" românească postistorică, caracterul etnonaţional trebuia să fie simultan studiat şi mult îmbunătăţit de sus în jos, fiind înzestrat, în cele din urmă, cu noi baze metafizice. În scopul studierii naţiunii, a fost lansată în anii 1920 o vastă întreprindere etnografico-sociologică, sub îndrumarea lui Gusti; echipe de studenţi din toate disciplinele, profesori, cercetători, cu ajutorul învăţătorilor şi preoţilor, cutreierau satele (78,9% din totalul populaţiei în 1930) în căutarea "specificului naţional". Observarea participativă, interviurile, anchetele pe baza unor chestionare complexe, totul arată că aceste echipe contribuiau în mod raţional la "ştiinţa naţiunii", demers care urma să pună capăt antropologiei de fotoliu, psihologiei colective şi tentativelor tot mai mistice şi reacţionare ale unor autori precum Crainic, Mehedinţi şi Stăniloae de a lansa o cruciadă internă şi de a stabili un regim cvasiteocratic întemeiat pe o ideologie speculativă combinată cu misticism, ortodoxismul. Tinerii cercetători încercau să documenteze "ştiinţific" insesizabilul specific naţional, pe care plănuiau să-l consacre şi "rutinizeze" sub conducerea Gărzii de Fier. Treptat, toată munca lor de teren a ajuns să fie încadrată în paradigma ontologiei etnice: Ernest Bernea documenta ideile ţăranului român despre spaţiu, timp, agency şi cauzalitate; Ovidiu Papadima găsea în cultura populară tradiţională O viziune românească a lumii.
În acelaşi spirit, dar mai aproape de tradiţia speculativă, Blaga, inspirat de Kulturmorphologie (Spengler, Frobenius, Riegl), oferea o filozofie a culturii şi o definiţie estetic-metafizică a caracterului naţional, un sistem filozofic organizat în jurul stilului (cultural), timpului şi spaţiului etnonaţionale. Henri Stahl a încercat să arate că poezia şi filozofia lui Blaga nu aveau nici o legătură cu ţăranul din realitate (Stahl opunea metafizicii etnice poetice a lui Blaga scrierile lui Gusti). Şi alţi autori, ca Băncilă (apreciat de Blaga) şi Vulcănescu, propuneau modele filozofice ale etno-naţionalului. Vulcănescu, în Dimensiunea românească a existenţei (1943), a oferit, printr-o arheologie heideggeriană a limbii române, o schiţă completă a ontologiei etnice româneşti. Noica a dezvoltat schiţa într-o serie începută cu eseuri şi încheiată cu un tratat. Astfel, proiectul unei ontologii etnice româneşti era realizat în timpul perioadei naţional-comuniste. Spre sfîrşitul anilor 1970, o nouă versiune a canonului cultural al naţionalismului etnic era instituţionalizată de Partidul-stat: protocronismul. Această ideologie culturalistă, autohtonismul oficial al comunismului românesc tîrziu, a oferit spaţiul discursiv pentru o reînviere a mitologiilor originiste şi a tuturor canoanelor naţionaliste ale Dreptei interbelice, antrenînd renaşterea unui interes naţional pentru ontologia etnică.

(Fragmente traduse din engleză de Mona Antohi, revăzute şi adaptate de autor. Textul original, "Romania and the Balkans: From Geocultural Bovarism to Ethnic Ontology": http://archiv.iwm.at/index.php?option=com_content&task=view&id=235&Itemid=411)