Eu consider credinţa consubstanţială în ceea ce mă priveşte

Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Mihaela Miroiu, vă trimit această rundă şi veţi răspunde la ea într-o săptămînă cu o semnificaţie aparte. Toată lumea face curăţenie de Paşti, iar dinspre blocuri vine familiarul, inconfundabilul sunet al bătutului covoarelor (deşi aspiratorul a cam detronat clasicul instrument).
Găsiţi că poate fi ceva autentic în aceste pregătiri? Sau este vorba mai degrabă de un mimetism, pentru a nu contraria comunitatea şi obiceiurile ei?
Cum vă pregătiţi, dumneavoastră înşivă, pentru sărbătorile pascale? E ceva special şi diferit faţă de ceea ce faceţi în restul anului? Dacă da, de ce este special şi diferit? Dacă nu, de ce nu?

Mihaela Miroiu: Daniel, îmi venea să te întreb: dacă eram bărbat, întrebările erau la fel, sau insistai mai degrabă pe dimensiunea spirituală a Săptămînii Mari?
Nu trebuie să îmi răspunzi la asta. Sînt deopotrivă pămînteană şi chiar una grijulie. Pînă la urmă sînt femeie şi fac mare parte din ceea ce face orice creştină gospodină în preajma Paştelui: vopsesc ouă, fac drob, friptură, salate, sosuri, cumpăr (sic!) pască şi cozonac, o asist necalificat pe mama la prăjituri (nu sînt bună la asta). Spre deosebire însă de scena de "rap" urban cu covoare pe bătătoare, eu am un mare noroc: grădina noastră. Fiindcă ne este, covoarele devin complet secundare, iar pînă în ziua de Paşte grădina trebuie să rîdă în toată splendoarea ei şi să-l sărbătorească pe Cel care moare şi reînvie pentru noi. Anul acesta grădina împlineşte 10 ani. Am luat-o în forma unui pămînt bătătorit, crăpat, plin de moloz, pietre şi cioburi. Fiecare vietate vegetală trăieşte în solul săpat, îngrăşat, îngrijit şi udat de noi. Creşte fiindcă noi am sădit-o acolo şi Cel aflat pretutindeni i-a dat suflare de viaţă. Cînd îmi apropii obrazul de frunzele crude din arţari, platan şi salcie simt un fior de atingere îngerească şi prezenţa renăscută a lui Dumnezeu în fiecare rază de soare care atinge pietrele, iarba, narcisele şi muşcatele.
Nu am încetat niciodată să fiu animistă şi panteistă, Daniel. După cum nu am încetat niciodată să fiu creştină, nici măcar în cele mai contestatare şi emancipate etape ale vieţii mele.
Cred că cea mai filozofică şi originală dintre cărţile mele, Convenio. Despre natură, femei şi morală (1996), exprimă limpede, în limbajul teoriilor, inclusiv preferinţele mele teologice, alături de cele etice. Conceptul central al cărţii, cel de convenire (venire împreună, a se întruni, potrivi, înţelege) exprimă concilierea pe care mi-o doresc între contractualism şi empatie (co-trăire, inter-simţire, înţelegere prin experienţe comun împărtăşite). Empatia, aşa cum am configurat-o în carte, îşi află rădăcinile în îndumnezeirea umanului şi umanizarea divinului (în termeni ortodocşi, perihoreză).
Ceea ce voiam să îţi mărturisesc este faptul că eu consider credinţa consubstanţială în ceea ce mă priveşte. Acum, desigur, felul în care o trăiesc poate să fie şi foarte diferit, uneori chiar să pară asezonat cu accente de umanism secular. Nu mă deranjează nici o astfel de interpretare. În definitiv, marii umanişti ai Renaşterii şi Iluminismului au derivat sacralitatea umanităţii din faptul că în creştinism a fost abolită marea schismă între divin şi uman prin Persoana lui Isus. Prin aceasta şi umanitatea din persoana fiecărui om este sfîntă (Kant). Dacă e sfîntă, în sensul umanităţii, religios toţi sîntem egali în faţa lui Dumnezeu, iar secular sîntem egali în faţa legii şi normelor morale. Din această rădăcină este derivată filozofia (nu ştiu de ce, ironic numită: religia) drepturilor omului.
Uite că nu m-am abţinut să fac această paranteză cam lungă la întrebările tale foarte directe şi nespeculative, de altfel. Dar am simţit nevoia să încerc să fac inteligibil felul meu de a fi creştină şi de a mă purta în Săptămîna Mare, în aşteptarea celei Luminate. Preferinţele filozofice sînt, pînă la urmă, mai degrabă o formă de raţionalizare a unui drum precedat de alte categorii de experienţe. Eu m-am născut într-un sat din Transilvania şi am trăit acolo pînă la şcoală cînd am plecat la părinţi la oraş. Străbunica era animist-creştină (în sensul faptelor), bunica era foarte religioasă (în sensul ritualurilor). Probabil că a trebuit să aleg între două modele şi l-am ales pe cel al străbunicii. Ei bine, în acea lume mică, toată lumea mea de atunci, primele poezii şi poveşti pe care le-am învăţat au fost despre Isus şi Maica Domnului. Stratul cel mai vechi al culturii mele spirituale, morale şi literare acesta este, iar eu nu am vrut niciodată să îl "năpîrlesc" pentru că, în timp, în viaţa mea au venit multe alte influenţe. Atît de multe încît acum mă definesc printr-o simbioză care poate să pară stranie: sufleteşte sînt ortodoxă, intelectual şi moral sînt protestantă, artistic şi instituţional sînt apropiată de catolici, ecologist sînt animistă, cu respect pentru budişti. Dar cînd este vorba despre drepturile celor care sînt mai năpăstuiţi în propriile lor lumi instituţional-religioase pentru "păcatul" de a avea alte orientări de credinţă, de a avea altă etnie sau altă orientare sexuală şi, adesea, pentru "vina" de a fi femei, devin umanistă seculară. Probabil că par să nu am nici o logică internă. Eu însă sper că sînt coerentă cu toate metamorfozele experienţei mele omeneşti şi culturale.
Îţi scriu pentru acest interviu în sîmbăta Paştelui ortodox. Am ţinut post în variantă catolică (fără carne). În biserici am intrat doar să mă rog. Voi merge la Înviere în satul bunicilor mei. Am încercat să îmi reprim gîndurile, vorbele şi faptele rele, să mă înfrînez cu mai mare atenţie. Nu am reuşit pe deplin. Mai mult, ciudat, dar uneori ispita răului gîndit şi simţit e chiar mare, mai mare decît de obicei. Îmi este ruşine cu asta. Am ajutat oamenii aflaţi în nevoie. Dar nu atîţia cîţi mi-ar sta în putinţă. Anul acesta nu m-am spovedit. Şi nu am făcut-o fiindcă sînt într-o perioadă în care nu mai pot plînge, nu îmi pot da drumul lacrimilor. Iar eu nu mă spovedesc doar ca să bifez informaţii şi dacă nu pot să exprim o căinţă adevărată, din toată inima. Uite, m-ai făcut să mă spovedesc public, Daniel. Şi, ca de obicei, chiar dacă o spovedanie de acest fel este adevărată, ea nu conţine decît adevărul de suprafaţă. Aş vrea să ajung la starea de cristal în care nu m-aş mai ascunde nici măcar de mine însămi, căci de Dumnezeu ştiu că nu pot ascunde nimic. Poate că drumul către înţelepciune aceasta şi înseamnă: să internalizăm atît de profund credinţele morale încît să ne devină reflexe de viaţă, moduri de a fi în lume şi în relaţia cu noi înşine.
Complicată mai este viaţa noastră de cărturari! Cred că este mult adevăr în faptul că Isus se arată mai ales oamenilor simpli, cu inima curată. Poate de aceea învăţaţii Sinedriului din Ierusalim L-au judecat prin întrebări savante şi nu au înţeles că se aflau faţă în faţă cu Calea, Adevărul şi Viaţa.
Nu ştiu dacă asta aşteptai de la mine, dar în Săptămîna Patimilor eu nu mă pot desprinde de tulburătoarea semnificaţie a prezenţei unuia dintre ipostasurile lui Dumnezeu printre noi, cea a Fiului şi a jertfei Sale mereu reînnoite pentru incapacitatea noastră să fim umani, buni, să ne iubim (sau măcar respectăm) pe noi înşine, pe semenii noştri şi, prin aceasta, pe Dumnezeu. Repetăm această speranţă în fiecare an în lumea creştină. Repetăm iarăşi şi iarăşi speranţa să călcăm cu viaţa sufletului nostru divin peste moartea noastră spirituală şi trupească.
Chiar dacă ne abatem de la chintesenţa morţii şi Învierii prin malluri şi o umplem cu zgomotul mixerului pentru creme de prăjituri, chiar dacă ne umplem mîinile cu baxuri de bere şi nările cu miroase de drob de miel, undeva, acolo, în fiecare dintre noi există acea scînteie de umanitate pentru care Dumnezeul-om s-a lăsat pradă suferinţei, trădării şi morţii. Iar cei ce cred se opresc măcar o clipă printre îmbucăturile de friptură de miel să simtă miracolul căldurii divine în propriul lor suflet şi să vrea să reînvie neţărmurita dragoste a lui Isus în sufletul lor.