Parcelarea Inginerilor: Căile Ferate Române şi dezvoltare urbană

Mutat în anul 1952 în parcelarea Inginerilor, primul interlocutor nu ne oferă date exacte în privinţa frumoaselor vile construite lângă Gara de Nord, pe străzile Pantelie Ţăruşanu, Ioan Bianu sau Petru Poni. "Sunt construite în 1935, unele chiar mai devreme, în anii 1920", fără a numi inginerii cărora le-au fost atribuite sau arhitectul acestora. Construite în stil neo-românesc, cel mai probabil de către arhitecţi diferiţi şi într-o perioadă mai lungă de timp, vilele sunt înconjurate de mici grădini, păstrând modelul belgian şi englez inaugurat în construcţia locuinţelor sociale, oraşul-grădină. Este dificil de stabilit dacă acest concept propus de economistul Ebenezer Howard a stat la baza parcelărilor bucureştene, însă, într-un articol ce analizează conexiuni rural / urban în arhitectura interbelică românească, Carmen Popescu punctează politicile de dezvoltare ale spaţiului de locuit din capitală în jurul micilor parcuri (Filipescu, Ioanid), cel puţin pentru clasa de mijloc. Deşi scrierile urbaniştilor români de la începutul secolului rămân sumare faţă de aplicabilitatea locală a conceptului de garden-city, cert este că parcelarea Inginerilor rămâne una dintre cele mai elegante zone ale Bucureştiului. Povestea ei începe în 1922. Contextul construirii sale este legat de Căile Ferate şi datează dinaintea Primului Război Mondial, având originile, probabil, în revendicările muncitorilor ceferişti din anii 1907-1908.

Construcţia locuinţelor pentru funcţionarii C.F.R. şi R.M.S.

Aşadar, încă din 1910, de la înfiinţarea Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine, C.F.R, împreună cu Regia Monopolurilor Statului, au fost cei mai importanţi comanditari de locuinţe din Bucureşti, fiind de asemenea cei mai mari angajatori din domeniul industrial. Asigurarea cadrului legal pentru construirea locuinţelor ieftine a determinat C.F.R. şi R.M.S. să încheie colaborări cu SCLI pentru construirea cartierelor dedicate exclusiv lucrătorilor lor, aşa cum s-a întâmplat în cartierul Grant-Giuleşti. Pe lângă acesta, observăm noi parcelări construite de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine pentru C.F.R precum ing. Zablowski, C.F.R (despre care am scris într-un articol precedent), Griviţa şi Steaua (1912), Parcarea Tocilescu (Rahova), iar imediat după terminarea războiului de Parcelarea din Bd. Pieptănari şi Parcelarea Inginerilor despre care vom vorbi în cele ce urmează.

Sunt neclare motivele pentru care C.F.R nu a mai continuat colaborarea cu Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine şi după război, alegând să încredinţeze Casei Muncii aflată în propria subordine grijile construirii de locuinţe pentru funcţionari. Este greu de dedus care dintre modele era mai eficient şi de ce conducerea C.F.R a ales să ia această decizie. Cert este că în cursul deceniului al treilea este construit în Griviţa un nou ansamblu de locuinţe pentru ceferişti.

Parcelarea Inginerilor în arhivele primăriei

Dosarul depus la Primăria sectorului IV Verde în anul 1922 poartă numele "Parcelarea Casei Muncii C.F.R din Calea Griviţei nr 158-166 fost proprietatea Col. Slăniceanu," şi are 80 file, cuprinzând adrese, hărţi şi planuri de parcelare. Colonelul Slăniceanu fusese Şeful Statului Major in timpul Războiului de Independenţă.

Dintr-o adresă de la sfârşitul anului 1922, aflăm că Directorul Casei Muncii C.F.R înaintează spre aprobare preşedintelui Comisiei Intermediare, o adresă prin care doreşte parcelarea fostei proprietăţi a col. Slăniceanu pentru a o putea repartiza funcţionarilor Direcţiunii Generale C.F.R. Impedimentul este că în planul de sistematizare al Capitalei (din 1919), se prevăzuse deschiderea unei străzi pornind de la bd Cuza, peste terenul Min. Instrucţiunii Publice şi prin terenul ce urma să fie parcelat. Cererea este incompletă, primarul dorind anexarea planurilor de parcelare. Peste câteva luni, în februarie 1923, aflăm din motivarea trimisă de C.F.R. că terenul este "destinat a fi împărţit personalului lipsit de locuinţe spre a-şi construi case de locuit." În continuare, C.F.R. cere autorizaţia de construcţie şi propune ca lucrările edilitare să fie făcute pe banii C.F.R-ului precum "facerea străzilor, pavaje, canalizare, introducerea apei şi a luminii", probabil pentru a grăbi ridicarea parcelării. Planul de parcelare prezentat de Direcţia Generală a C.F.R. este modificat de Comisia Tehnică din Primărie care sugerează trasarea a două străzi, mai precis prelungirea străzii Vasile Lupu (astăzi Ioan Bianu) şi deschiderea unei străzi în spatele caselor de pe strada ing. Pandele Ţăruşanu, care aparent nu a mai avut loc. Planul de parcelare indică numele viitorului proprietar şi suprafaţa fiecărui teren, cu un gol în mijloc, fiind terenul rezervat al Ministerului Instrucţiunii. Nu ştim dacă actualul imobil construit acolo ţine de C.F.R. de Ministerul Educaţiei sau are alt comanditar / proprietar. Deloc de neglijat, spaţiul liber dintre primele case şi Calea Griviţei va fi folosit pentru ridicarea blocurilor după război. Aşa cum menţiona primul interlocutor, blocul era în picioare în anul 1952. Planurile de parcelare erau semnate de arhitectul Ion Pompilian.

La 29 Martie 1923 se dă avizul Comisiei tehnice a Primăriei, având în vedere că planul parcelar "era întocmit în legătură cu planul decretat al cartierului". Trebuiau îndeplinite anumite condiţii, printre care trecerea în patrimoniul Comunei, pavarea cu piatră cioplită, realizarea de trotuare de asfalt cu borduri din piatră de granit "sub directa supraveghere şi după indicaţiile serviciului comunal respectiv", executarea instalaţiilor de apă şi canal, instalarea lămpilor pentru iluminatul public al străzilor. Una dintre cele mai importante prevederi era legată de depunerea unei garanţii în bani "pentru garantarea executării complete a lucrărilor edilitare". În cazul în care Direcţia Muncii nu realiza lucrările edilitare, Primăria nu putea elibera autorizaţia. Interesantă este birocraţia similară cu cea din parcelările precedente: planul de parcelare, după aprobarea Comisiei Tehnice din cadrul Primăriei era supus spre aprobare Comisiei Intermediare (care îl aprobă în aprilie 1923), ulterior Ministerului de Interne şi Consiliului Tehnic Superior "pentru aprobare şi semnare". Preşedintele Comisiei Intermediare era Dr. Costinescu, Directorul general al Cassei Lucrărilor, Cincinat Sfinţescu, iar costurile lucrărilor edilitare le aflăm din devizul de plată, întinzându-se pe mai bine de zece pagini.

Dosarul ajunge la Consiliul Tehnic care se reuneşte în şedinţa din Mai 1923 sub preşedinţia inginerului Elie Radu, având printre membri nume sonore precum cele ale lui Petre Antonescu sau Duiliu Marcu. Aflăm din expunere că sunt în total 35 de parcele cu faţada de la stradă în medie de 14 m, cu adâncimi diferite, un scuar şi loc rezervat Ministerului Instrucţiunii Publice pentru construirea unui local de şcoală, probabil tot pentru a deservi copiii inginerilor. Ultima semnătură îi aparţine regelui Ferdinand care prin înalt decret regal aprobă parcelarea în iulie 1923.

Cu toate acestea, lucrările înaintează cu greu. În 1924 încep studiile pentru montarea instalaţiilor electrice, urmează încă doi ani în care aprobarea construcţiilor este amânată pentru că lucrările edilitare nu sunt realizate în conformitate cu obligaţiile prevăzute. Abia în 1928, după 5 ani de la aprobarea planurilor de parcelare, Primăria este de acord cu stadiul lucrărilor, iar o ultimă adresă din 1931 a Primăriei Sectorului IV Verde cerea cu insistenţă dosarul cu aprobarea parcelării, neavând însă dovada datei la care a început construcţia caselor.

În concluzie, în cazul acestui proiect de locuinţe sociale bucureştene, comanditarul (C.F.R) renunţă la colaborarea cu Societatea comunală pentru Locuinţe Ieftine şi parcelează prin Casa Muncii terenurile pentru proprii angajaţi, fapt ce conduce la o întârziere a lucrărilor. De asemenea, se renunţă la casele tip în favoarea unor vile individuale, construite tot în stil neo-românesc, cu elemente tradiţionale, aşa cum se poate observa în galeria foto, de la uşi cu ornamente florale până la balcoane şi foişoare cu coloane sculptate din lemn sau piatră.