Parcelarea Verzişori-Tăbăcari construită pentru muncitorii industriilor de pielărie şi tăbăcărie

Nu sunt mai mult de douăzeci de case în Parcelarea Verzişori-Tăbăcari, uşor de identificat pe străzile Petre Liciu şi Aristizza Romanescu de lângă Timpuri Noi prin inconfundabila marcă a Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine: casele tip acoperite de ţiglă cărămizie, înconjurate de o mică grădină. Cel puţin aşa arătau la momentul construirii, de vreme ce unele din ele au fost modificate radical de proprietarii mai vechi sau mai noi, fără a afecta pe deplin unitatea mini-cartierului, înconjurat de blocuri construite în anii '80. Ca şi în cazul parcelării Cornescu, construită tot în anii '20, se observă în afara caselor tip A sau D, şi tipuri de locuinţe E sau B₁, ce marchează adoptarea pe deplin a stilului neo-românesc în proiectele de locuinţe sociale, dar şi o încercare practică de a construi mai eficient.
 
"După 1945, locuinţele au rămas goale", menţionează unul dintre interlocutorii noştri, părăsite de "evreii" care le ocupaseră până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.  Este prima parcelare în care  observăm mutarea unor categorii defavorizate în aceste case, precedentele parcelării având mai degrabă un statut de cartiere rezidenţial, datorită diverşilor factori precum proximitatea unui parc sau a unei zone intens circulate. Este cazul Parcelării Primăriei Sectorului Galben, a Parcelării Şerban-Vodă (transformare datorată proximităţii Parcului Carol) sau a Parcelării Clucerului, lângă Piaţa Victoriei, parcelări în care nu am întâlnit imobile lăsate în paragină, ci mai degrabă îmbunătăţiri şi schimbări ale funcţionalităţii imobilului.

Locuinţele din Parcelarea Verzişori-Tăbăcari (acesta este numele din Lista Monumentelor Istorice) sunt legate intrinsec de fabricile din jur, plasate într-una din cele mai industrializate zone ale Bucureştiului anilor '20. Diferenţa faţă de proiectele pe care le-am analizat până acum este că nu mai vorbim despre proiecte ale instituţiilor de stat ca în cazul R.M.S.-ului sau Ministerului de Finanţe, ci despre unul dintre primele proiecte private de asigurare a unei locuinţe pentru personalul calificat, proiect venit din partea industriaşilor României interbelice. Din păcate, lipsurile documentelor consultate până în prezent ne împiedică să stabilim cert care dintre fabricile din zonă a colaborat cu Societatea Comunală pentru Locuinţe Eftine pentru a realiza casele, însă este cert că memoria actualilor locuitori asociază locuinţele cu vechile fabrici de pe Dâmboviţa. Care erau acestea şi cu ce se ocupau?

Contextul industrializării

Am amintit încă de la începutul serialului, că unul dintre cei mai importanţi factori ce au determinat adoptarea politicilor de încurajare a construcţiei de locuinţe sociale a fost creşterea numărului muncitorilor atât în industria de stat, cât şi în cea privată. Zadarnic de amintit, industria în Bucureştiul sfârşitului de secol XIX era abia la început, încurajată de legea din 1887, una dintre ultimele legi date de Ion Brătianu în calitate de prim-ministru. Aflăm dintr-un studiu din anii '60 dedicat dezvoltării Bucureştiului că "în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea au fost înfiinţate în Bucureşti şaizeci de fabrici şi ateliere" în care lucrau în total "4.000 de lucrători."[i] La o populaţie de 289.000 la începutul secolului al XX-lea, proporţia muncitorilor industriali era cel puţin firavă.
 
Dinamica sfârşitului de secol ne readuce în cartierul din sud-estul oraşului, unde, de-a lungul Dâmboviţei, pe locul vechilor ateliere meşteşugăreşti de tăbăcărie şi pielărie apar noi fabrici, unele dintre ele chiar înainte de legea industriei din 1887 precum cele ale lui Bernard Weitasse în 1867 şi M.G. Trandafirescu în 1873. Liviu Chelcea menţionează toponimia specifică a străzilor din acest cartier (Tăbăcarilor, Morilor, Lânăriei), argumentând că "localizarea lor aici era determinată de activităţile de tăbăcărie, sacrificare a animalelor, curelărie, producţie de săpun sau de lumânări, pentru care apa Dîmboviţei şi densitatea mai scăzută a locuirii erau indispensabile."[ii]
 
Acelaşi Chelcea notează prezenţa în anii '20 "a cel puţin zece tăbăcării" printre care cele ce vor construi locuinţe pentru muncitori: Tăbăcăria Grigore Alexandrescu (Gralex) despre care aflăm că şi-a schimbat ulterior denumirea în Dâmboviţa în anii comunismului, după ce s-a unificat cu celelalte ateliere şi fabrici precum Sapatino (fostă Bourul) ale cărei însemne se mai văd şi azi. În imediata vecinătate, astăzi observăm fosta fabrică Pionierul, dezvoltată de la atelierului lui M. Costagma (1888), ulterior preluată de fraţii Prodanoff. Chelcea menţionează că "Fabrica Pionierul a început să se extindă în acest spaţiu din 1900, de la atelierul unui meşter numit Anton Costamanga. În 1912 s-au înfiinţat atelierele de opincărie, cu 70-80 de lucrători, care produceau "talpă mocănească", iar întreprinderea propriu-zisă a fost fondată în 1917 de către fraţii Prodanoff, sub denumirea de Talpa, prin comasarea mai multor ateliere mici ce funcţionau în zonă care produceau încălţăminte militară etc."[iii]
 
Revenim pentru scurt moment la beneficiile legii de încurajare a industriei naţionale, fără de care industria s-ar fi dezvoltat mult mai greu. Menţionăm că nu toate fabricile au beneficiat de la început de prevederile acesteia. Astfel, una dintre fabricile menţionate mai sus a lui Th. Sapatino obţine beneficiile legii abia în 1912 în urma şedinţei Consiliului de Miniştri din 16 Aprilie care decreta: "se acordă fabricei de tăbăcărie a dlui Th. Sapatino din Capitală foloasele legii pentru încurajarea industriei naţionale specificate mai jos: scutire de vamă pentru maşini, părţi de maşini şi accesoriile necesare atât în cursul funcţionăriei, precum şi în cazuri de schimbare, complectare sau adăugire a fabricei".
 
În acest context, fabricile se dezvoltă constant şi preferă să îşi asigure serviciile personalului calificat, iar într-un raport din 1919, Fabrica Sapatino menţiona că a construit "una casă destinată lucrătorilor având două camere cu 12 paturi"[iv], dar şi alte clădiri precum dispensar sau grădiniţe pentru copiii lucrătorilor.

Deşi nu este clar dacă s-au purtat discuţii între Societatea Comunală pentru locuinţe Ieftine şi conducerea fabricilor de pielărie sau de tăbăcărie, cert este că instituţia, prin adresa directorului Georgescu cere aprobarea primarului Gh. Corbescu (preşedintele Comisiei Interimare) pentru construcţia primelor imobile în 1922. Este vorba de  şase apartamente tip E (cu pivniţă, parter şi etaj), şi opt apartamente de tip B¹ şi a unui azil de lăuze (femeie aflată în primele luni de la naştere) după planurile lui D. Mohor şi Oscar... (numele de familie lipseşte), plătind astfel taxele pentru construcţie. Planurile ataşate prezintă planurile realizate de D. Mohor (tip E), şi semnate de Ioachimescu, fie de Fr. Rainer şi semnate de Georgescu, datate Mai 1922. Birocraţia întârzie construcţia imobilelor, fiind nevoie de aprobarea Comisei Tehnice, a Consiliului Tehnic din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice (care iniţial respinge planurile de parcelare). Alte documente datate 1928 ne asigură că planurile au fost aprobate şi de Ministerul de Interne în 1923 şi confirmate prin decretul regal tot din 1923. Ne întâlnim din nou cu inginerul Cincinat Sfinţescu, care în 1928 îndeplinea funcţia de Director al Cadastrului şi Casei Lucrărilor Oraşului.
 
Din păcate, nu s-au păstrat în arhive date despre muncitorii care lucrau în fabrici, calificarea sau funcţia pe care o ocupau şi nici suma pe care au avut-o de achitat pentru achiziţionarea locuinţei. De altfel, nici nu ştim dacă acestea au continuat să fie locuite de urmaşii acestora. Interlocutorii cu care am avut şansa să discutăm au menţionat numele lingvistului Alexandru Graur printre locuitorii imobilelor.