10 pentru TIFF 2013: Întâlniri fericite

Era o după-amiază caldă de mai, dar ce contează. Discuţiile calde despre teatru, artă şi Univers, discuţiile aprinse, revelaţiile şi schimburile de energii se pot întâmpla oriunde, oricând. E nevoie doar de doi oameni pasionaţi. L-am întâlnit pe Rareş Florin Stoica, având la mine doar funcţia de înregistrare voce a telefonului mobil şi ambiţia crâncenă de a scăpa de emoţii şi ticuri nervoase. Îl cunoşteam din trei roluri de teatru, două din facultate (Rareş e student în anul II Master - Arta actorului la U.N.A.T.C) Amos din Chicago şi Epihodov din Livada de vişini, ambele în regia lui Gelu Colceag, şi din rolul Claudio din Băiatul din ultima bancă, în regia lui Theodor Cristian Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, pentru care a şi fost nominalizat la Premiul Uniter 2013 pentru Debut. Mai nou, este printre cei zece actori propuşi pentru secţiunea specială "10 pentru TIFF" din cadrul festivalului de film de la Cluj 2013. Dar voiam să trec dincolo realizările sale, destul de multe şi de importante pentru vârsta lui, şi să ajung acolo unde numai sinceritatea te poate salva din ghearele întrebărilor.
Speriaţi amândoi de influenţa butonului REC ce pâlpâia ameninţător între noi, am început să vorbim şi, treptat, am uitat de el. Aşa l-am cunoscut pe Rareş, în rolul unui rac cu ascendent în leu, o fire emotivă, dar, în mod paradoxal, foarte puternică, un actor care se bazează foarte mult pe latura sa umană, pe sinele său divin, pe întâlnirile fericite dintre oameni. Pe scenă şi în restul timpului.


Sabina Balan: Cum eşti tu, ca actor? Cum e cu actoria asta?
Rareş Florin Stoica.: Primeşti un rol şi ai, să zicem, două luni în care tu încerci să descoperi rolul ăla, să forezi în interiorul tău, să te gândeşti la trecutul tău, la viitorul tău şi începi să descoperi, de fiecare dată când faci lucrul ăsta, că tu, de fapt, ai un univers atât de mare în interiorul tău şi că niciodată nu există o limită. Ceea ce e fenomenal. Aşa, şi după ce ţi-ai făcut rolul, apare publicul şi el e cel care îţi dă feedback-ul. Eu pentru public mi-am ales să fac meseria asta. Ştii că de multe ori, chiar există întrebarea "De ce ţi-ai dorit să faci meseria asta?" şi toată lumea răspunde "Scena e viaţa mea...". Nu, ştii care e răspunsul meu? Pentru că îmi place să fiu în centrul atenţiei, despre asta e vorba. Da, îmi place să fiu văzut şi îmi place să transmit ceva unor oameni. Şi partea a doua e că te descoperi pe tine ca om.

S.B.: Există categorii diferite de actori? Tu simţi că faci parte dintr-o anumită categorie?
R.F.S.: Da, am cunoscut tot felul de actori. Eu am avut parte de un profesor extraordinar, de domnul Bács Miklós (notă: Rareş a terminat facultatea, studiile de licenţă, la Facultatea de Teatru din Cluj), care m-a învăţat ce înseamnă rigoarea în meseria asta. Ce înseamnă conştientizarea corpului tău, cum stă corpul tău pe scenă, cum stă degetul tău, cum tu trebuie să conştientizezi tot şi nu trebuie să faci nimic la întâmplare. Pentru că fiecare gest înseamnă ceva. Şi am văzut mulţi actori care nu au deloc o corporalitate anume.

S.B.: Ai observat diferenţe între şcolile de teatru din Cluj şi din Bucureşti?
R.F.S.: Sunt multe diferenţe, dar nu regret că am ales să fac masterul în Bucureşti. Am învăţat foarte multe lucruri utile, de la mulţi dintre profesorii mei. De la Vlad Logigan (notă: în prezent, profesor asociat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică - U.N.A.T.C.) am învăţat nişte lucruri extraordinare despre clovni, în primul semestru. Mi se pare că de acolo pleacă, de la penibilitate, de la ce înseamnă să fii penibil pe scenă, să-ţi asumi lucrul ăla şi să ştii când eşti penibil. Şi să nu-ţi fie frică. Câteodată o mai gafezi... Cum eu sunt la început, mă mai surprind că fac câte un lucru, pe care intuiţia mea îmi spune să îl fac. Sinele meu divin mi se pare cel mai importat, îl ascult şi mă duc înainte. Şi apoi îmi dau seama că nu e bine, că eu mi-am imaginat că aş face cumva gestul ăla, sau mai ştiu eu ce, dar în realitate nu a ieşit deloc aşa.

S.B.: Te surprinzi făcând cioace?
R.F.S.: Cioace?! Nu, nu fac cioace. Poate la repetiţii, câteodată, după ce e gata spectacolul, mă mai prostesc, dar mă prostesc în sensul bun, ca să atrag energia pozitivă. Dar niciodată pe scenă, pentru public.

S.B.: Cum ai ajuns să joci în Băiatul din ultima bancă?
R.F.S.: A fost incredibil, să ştii. Eu sunt din Sibiu, din Cisnădie, am făcut facultatea la Cluj şi după ce am terminat, am primit un telefon de la o profesoară din Cluj, care mi-a spus că se face un casting la TNB şi-am zis că o să trimit şi eu CV-ul şi o să mă duc. Nu mi-am imaginat... nimic. Am ajuns la casting, Cristian Theodor Popescu era regizorul, aveam emoţii groaznice. Şi de cum am păşit acolo, în fosta sală Atelier din TNB, el a stabilit aşa, o atmosferă de relaxare între noi, care m-a ajutat. Am avut o probă de monolog în prima zi, şi a doua zi, am avut două scene, una cu Mihai Călin şi una cu Diana Dumbravă, actorii cu care am ajuns să joc. A fost prima oară când jucam cu nişte actori mai mari decât mine. După o săptămână, am primit un telefon şi mi-au spus că am luat rolul. Ţin mult la acest spectacol, e spectacolul unde eu am început să mă şlefuiesc şi am învăţat foarte multe lucruri de la regizor, de la actori. Am început să fac chiar şi trucuri. Ştii, se întâmplă, ca actor, să ai nişte probleme, sau te copleşesc emoţiile într-un aşa hal că nu te mai poţi concentra. Câteodată, dacă fac un gest foarte abstract, când sunt pe scenă, care să mă surprindă chiar şi pe mine, pur şi simplu mă face să fiu din nou "aici şi acum". Ăsta e unul din trucurile mele. Surprinde-te!

S.B.: După experienţa acestui rol, te-a surprins nominalizarea la Premiul UNITER pentru Debut?
R.F.S.: M-a surprins, dar poate că mă şi aşteptam. Adică, e un rol destul de consistent într-un spectacol în care nu există o regie extraordinară şi care se bazează mai mult pe actor, pe o cursivitate a firului roşu. Poate că m-am gândit la un moment dat că aş putea fi nominalizat. Dar nu mi-am imaginat că asta ar putea schimba cu ceva soarta mea, sau m-ar putea influenţa. Şi nici nu am fost dezamăgit că nu am câştigat. Silvia Török a fost colega mea de generaţie şi m-am bucurat pentru ea.

S.B.: Apropo de acest rol, pe care l-ai dus cu bine până la capăt, crezi că există roluri potrivite doar pentru anumiţi actori sau că sunt actori care preferă o zonă de confort a anumitor tipologii? Tu cum eşti?
R.F.S.: Eu sunt foarte flexibil, să ştii. Şi acum, la master, am primit roluri cam pe aceeaşi structură, Amos şi Epihodov au acelaşi caracter, cumva, iar eu a trebuit să fac de fiecare dată ceva diferit. Eu am frica asta, să nu fiu la fel în toate spectacolele, pentru că trebuie să fii cât se poate de flexibil şi de versatil.

S.B.: Şi ai vreun rol la care visezi, un personaj-fetiş pe care ai vrea să-l joci?
R.F.S.: Îmi plăcea foarte mult Othello când eram în facultate. Nu m-au lăsat să-l joc. Cu toate că sunt sensibil şi aşa mai departe, mi-aş dori foarte tare ca în viitorul apropiat să primesc un rol negativ, sunt convins că aş face faţă cu brio. E şi o provocare. Noi avem un univers extraordinar, ţi-am spus, şi putem fi ce vrem noi, dacă ne dorim cu adevărat.

S.B.: Acum că se termină şi masterul... ce te faci?
R.F.S.: Da, e dificil, să ştii că îmi pune întrebări. Adică, gata, eşti actor, nu te mai poţi juca. Nu ştiu ce să fac, sincer. Am o posibilitatea, aş putea să plec din ţară, aş putea să joc în Germania, la un teatru din München, dar o să mă mai gândesc. Eu ştiu germană cât de cât, dar mi-e foarte greu deocamdată, când vorbesc, să şi gândesc în altă limbă. E şi latura asta financiară care te presează. Ştii de ce mi-e frică cel mai tare? Mi-e frică să nu mai joc. Un actor care nu mai joacă pentru o perioadă de timp, îşi iese din mână. Aş avea ce să fac, aş avea de citit foarte mult, aş avea de urmărit multe spectacole din lumea asta, aş avea de văzut filme, doar că trebuie ca şi eu să fac lucrurile alea. Pe lângă faptul că le văd, trebuie să şi fac ceva fizic, să joc. Oricum, sunt convins că destinul meu o să mă ducă undeva...

S.B.: Apropo de filme, care e experienţa ta legată de film, de cinematografie?
R.F.S.: Am avut o experienţă legată de un film, de un lungmetraj, dar încă nu pot să vorbesc despre asta. Am filmat şi scurtmetraje în facultate, am lucrat foarte mult cu Anca Ardeleanu, la Cluj. Mi-a plăcut să fac asta, am învăţat împreună. Şi m-a făcut să-mi dau seama că în film e foarte importantă tehnica. Chiar dacă în teatru ai două luni la dispoziţie să îţi faci rolul, spectacolul se repetă, e live şi chiar dacă dai replica aia altfel sau ai o reprezentaţie mai nefericită, tot eşti acolo, în faţa oamenilor şi încă vei mai fi. Ori în film, trebuie să te pregăteşti atât de bine înainte, să ai toate planurile în spate pentru acel singur moment. Bine, chiar dacă se pot trage duble. Şi cred că cei mai buni actori, Al Pacino, Robert De Niro sau Meryl Streep, care sunt şi actorii mei preferaţi, au mai multe planuri în cap când joacă, niciodată nu joacă numai într-o singură cheie. Trebuie să fie brechtieni.

S.B.: Brechtian versus stanislawskian?
R.F.S: Uite, mi-a plăcut, de exemplu, de Luminiţa Gheorghiu în Poziţia copilului, pentru că mi se pare că are un stil de joc foarte brechtian. Niciodată, ca spectator, nu ştii exact ce vrea să spună. Tu îţi construieşti sensul. Mi se pare mai sănătos aşa. La Brecht, îl laşi pe spectator să hotărască ce a vrut actorul să spună, îl faci să gândească, la Stanislawski îi oferi totul. Asta-i diferenţa. Când am jucat prima oară într-un scurtmetraj, încercam să îmi găsesc tot felul de gesturi, de ticuri, pe care le avem noi în viaţa de zi cu zi, ca să găsesc acea verosimilitate concretă, să-mi dea naturaleţe, pentru că, făcând până atunci doar teatru, era foarte ciudat pentru mine. În film nu trebuie să joci nimic, în film trebuie să fii şi să ai totul în interiorul tău.

S.B.: Ţi s-a întâmplat vreodată să ai momente de trac pe scenă?
R.F.S.: Mi s-a întâmplat o singură dată, la Băiatul din ultima bancă, din cauza emoţiilor, la început. Acum sunt destul de relaxat. Uite, despre relaxare vreau să-ţi vorbesc apoi, apropo de teatru şi film. O relaxare interioară, nu o relaxare fizică. De fapt, ca să trăieşti, trebuie să fii relaxat, în primul rând. Aşa, când mi s-a întâmplat heblul total în spectacol, am stat vreo zece secunde şi n-am făcut nimic. M-am uitat la Mihai Călin, care e un actor deosebit, foarte inteligent, care m-a lăsat să stau şi şi-a dat seama prin ce trec. Sigur şi-a dat seama. Iar alea zece secunde în care eu m-am uitat pur şi simplu la public au fost un moment foarte adevărat, acela a fost chiar un schimb de energie între public şi mine. După zece secunde am respirat adânc şi am mers mai departe. Dar să ştii că momentul ăla a fost chiar util, am înţeles eu nişte lucruri, am avut nişte revelaţii... Ăla fusese şi momentul în care murise bunica mea şi după două zile avusesem spectacolul, poate şi de asta s-a întâmplat.

S.B.: Spune-mi despre relaxare!
R.F.S.: De când am început facultatea asta şi până am început să joc la TNB, eram foarte încordat, niciodată nu mă simţeam relaxat până la capăt, şi din cauza asta, de multe ori, mă limitam. Doar când eşti relaxat poţi să fii atât de liber, poţi să descoperi atâtea lucruri frumoase, lucruri care să te ducă în direcţia personajului. Iar încordarea vine din nesiguranţă sau dintr-o dorinţă de a face mult, de a demonstra ceva. De aceea, cred că atunci când construieşti un rol e foarte important să faci lucrurile cât mai simplu, simplitatea are un impact mult mai mare decât ceva foarte complicat.

S.B.: Spui că atunci când eşti relaxat, îţi vin idei în slujba personajului. Atunci tu devii personajul sau tu rămâi mereu doar actorul care interpretează un personaj?
R.F.S.: Să ştii că am avut şi roluri în care nu m-am identificat cu personajul, dar pe care a trebuit să le fac, pentru că acum, la început, nu-mi permit să fuşeresc nimic, nici măcar un cuvânt în scenă. Cu siguranţă, tu eşti actorul care gândeşte. Oricum, e vorba de o convenţie. Spectatorul ştie că vine la teatru, actorul ştie că el face un rol, că nu e adevărat nimic din ceea ce face, doar că se pune el în situaţia aceea şi şi-o asumă. Nu cred că vreodată un actor chiar a crezut că el e Hamlet! El e actorul care s-a identificat sau nu cu Hamlet.

S.B.: Şi cum te-ai hotărât tu să dai la teatru şi să faci din convenţia asta o meserie?
R.F.S.: O cunoşteam de mic pe Cendana Trifan (notă: în prezent, actriţă la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu), am fost şi suntem în continuare prieteni foarte buni, iar ea e cu un an mai mare decât mine şi, când a dat la liceul de actorie din Sibiu, m-a convins şi pe mine să vin acolo. Cumva, şi datorită ei am ajuns să cunosc meseria asta. Şi când eram mic, făceam tot felul de spectacole în faţa blocului şi am fost foarte susţinut de părinţii mei şi de sora mea, care s-au zbătut foarte mult pentru mine, financiar, mai ales. Acum mă descurc singur, sunt pe picioarele mele.

S.B.: Iar obstacolele pe care le-ai întâmpinat de ce anume au ţinut?
R.F.S.: Au ţinut de mine, ca om. La un moment dat ajungi să ai îndoieli foarte mari, nu ştii dacă să continui cu meseria asta, dacă o să-ţi aducă vreodată vreun beneficiu sau vreo fericire sufletească. Am simţit asta de vreo trei ori, până acum, în facultate. Am vrut chiar să renunţ. Dar am avut norocul să vorbesc cu domnul profesor Bács Miklós, care mi-a vorbit atât de frumos şi mi-a spus că totul ţine de decizia mea. Atunci am înţeles despre ce e vorba şi că trebuie să fii puternic şi să fii stăpân pe psihicul tău.

S.B.: Tu crezi în talent?
R.F.S.: Da, cred. E o aptitudine... Câteodată, talentul te scoate din multe situaţii, dar trebuie să munceşti foarte mult. Un actor talentat e cel care îţi transmite ceva, care nu te lasă să pleci de la spectacolul lui fără niciun sentiment. Poate că n-a avut cea mai bună seară, în seara respectivă, dar cu siguranţă o să te gândeşti la el şi după ce ai plecat de la spectacol.

S.B.: Dar cum ai reacţiona dacă ar veni cineva la tine, cineva superior, să spunem, şi ţi-ar spune că eşti netalentat?
R.F.S.: Mi-ar da un imbold şi mai mare şi m-aş duce şi mai departe. E relativ şi talentul ăsta, dacă nu munceşti, cred că talentul poate sigur să dispară, nu e ceva permanent. Mie îmi place întotdeauna să primesc feedback, după un spectacol, şi în general, de la oameni care nu au legătură cu teatrul. Când vedeam la repetiţii oameni în sală, mă furişam la ei şi îi întrebam "Cum vi s-a părut?". Fără să-i cunosc şi fără să mă prezint, iar părerile lor m-au ajutat foarte mult, chiar dacă nu erau numai laude. Ţin foarte mult la aceşti oameni, sunt mai obiectivi. Uite, mi s-a întâmplat odată să aud vorbindu-se despre mine, cu mine de faţă: "Actorul ăsta a terminat actoria? Că mie nu mi se pare!", şi de la o persoană destul de importantă. Într-o fracţiune de secundă, m-au trecut toate senzaţiile posibile, toate căldurile, şi am vizualizat tot ce am făcut din facultate până în momentul respectiv, dar nicidecum n-am simţit un fel de ură pentru persoana respectivă. Am respirat adânc şi-mi spuneam mie însumi cum trebuie să merg mai departe ca să descopăr cu adevărat ce înseamnă meseria asta!

S.B.: Ai avut încredere în regizorii cu care ai lucrat?
R.F.S.: Până acum am lucrat doar cu Cristi Popescu, iar eu eram destul de stresat la început, neavând experienţă, lucrând cu nişte actori mari, mă interiorizam şi mă frustram după repetiţii şi-mi puneam foarte multe întrebări, pentru că nu-mi ieşea cum vroiam eu. Iar Cristi a venit şi mi-a spus că m-a ales pentru rolul ăsta tocmai pentru că nu aveam experienţă, iar micile mele ezitări erau foarte bune pentru personajul meu, un băiat de 17 ani. Chestia asta mi-a dat încredere.

S.B.: Dar, în definitiv, care crezi că e rolul un regizor?
R.F.S.: Unul greu, n-aş putea să fac niciodată regie. Un regizor trebuie să gândească totul, să nu ştie exact cum se va termina, care va fi produsul final, dar să-şi stabilească de la început unde vrea să ajungă. Să fie deschis la imprevizibilul situaţiei şi al actorilor, până la urmă, la propunerile lor.

S.B.: Ai vrea să lucrezi cu cineva anume?
R.F.S.: Cu oricine! Experienţa e cea mai importantă. Eu cred foarte mult în întâlnirile dintre oameni. Primul dintre oamenii cu care am avut întâlniri importante, care m-au marcat în viaţă, a fost profesorul meu de liceu, domnul Adrian Răţoi, fost actor la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu. Eram în clasa a noua şi el ne-a spus la prima întâlnire ca din ziua următoare să venim îmbrăcaţi în costum negru de mişcare şi să ne lăsăm toată ruşinea în cui, la uşă. Nici nu ştiam ce înseamnă asta. Pe parcurs, am înţeles. Nu înseamnă că trebuie să fii nesimţit, ci, mai degrabă, dezinvolt, deschis la tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Asta e o meserie care se fură, să ştii. Trebuie să vedem mult teatru. Şi eu nu sunt genul care să zică despre un spectacol că a fost prost. Oricum ar fi fost, trebuie să fi existat acolo măcar un lucru pe care să-l văd la un actor şi care să mă ajute în viitor.

S.B.: Dar ai vreun spectacol românesc preferat?
R.F.S.: Da, Îngropaţi-mă pe după plintă. Lecţie de actorie. Mai ales că l-am văzut şi după ce a murit bunica mea. A fost o gură de aer curat.

După momentul acesta, am luat amândoi o pauză în care am vorbit despre Plintă... şi ne-am adus aminte râzând de butonul de înregistrare de pe telefon. L-am verificat. Încă mergea. De mai bine de o oră. Până atunci nici nu-mi scosesem lista de întrebări din ghiozdan. Nici n-am mai scos-o. Am mai comandat, în schimb, încă un rând de sucuri reci.

S.B.: După UNITER, urmează experienţa TIFF. Cum te simţi ştiind că ai fost ales?
R.F.S.: Nu ştiu cum am ajuns aici. M-a sunat într-o zi Cristian Avram şi mi-a spus că sunt printre cei zece actori selectaţi şi a fost pentru prima oară când nu am avut o reacţie exteriorizată. Am spus doar "Da? Şi... ce trebuie să fac?". Nu ştiu exact ce înseamnă experienţa TIFF, dar mă bucur foarte mult că o să cunosc oameni. Bine, trebuie să pregătesc un mic moment până atunci, un monolog de un minut dintr-un film. M-am gândit la ceva, dar încă mai caut. Trebuie să fie sincer şi din interiorul meu.

S.B.: Care e filmul tău preferat?
R.F.S.: Pff... Lista lui Schindler. Pianistul. Subiectele astea cu evrei îmi plac foarte mult, nu ştiu de ce rezonez cu ele. Poate într-o viaţă anterioară am fost evreu.

S.B.: Mi-ai tot vorbit până acum de univers interior, de sinele divin, de vieţi anterioare, crezi într-o anume formă de spiritualitate?
R.F.S.: Cred în meditaţie. Nu în yoga, sau vreo altă formă din asta, şi aşa, prost înţeleasă de noi, de români. Dar da, cred în spiritualitate. Nu are cum să ţi se releve nişte lucruri dacă nu eşti spiritual, mai ales, ca actor. Nu e nimic paranormal, eşti doar tu cu tine însuţi şi te linişteşti, te relaxezi. La sfârşitul zilei parcă mulţumeşti aşa, că eşti actor, pentru că ajungi să priveşti altfel lucrurile. Să relaţionezi altfel cu oamenii. Câteodată, parcă mi-e frică să privesc în ochii oamenilor, dar asta e cel mai important. Pe scenă, mai ales. Să nu-ţi fie teamă să-l priveşti în ochi pe celălalt.

S.B.: Dă-mi definiţia ta a teatrului. Aşa se termină toate interviurile care se respectă. De la "teatrul e ca un sac de ciment", până la "teatrul e ceva divin". Tu ce spui?
R.F.S.: Doamne dumnezeule, acum mi-am adus aminte. Adrian Răţoi ne-a pus în prima zi să scriem pe foaie "Ce este teatrul?". Atunci ştiu că am scris ceva de genul "Teatrul e oglinda vieţii...", îţi dai seama, mă luam după Shakespeare, nici măcar nu era ideea mea, dar unde să ştiu în clasa a noua aşa ceva? Ce e teatrul? E un schimb de energie şi o formă de eliberare.

Ne-am mulţumit unul altuia, concluzionând că asta a fost una din întâlnirile fericite despre care am tot vorbit. Apoi am mai discutat despre teatru şi Univers, pentru că discuţiile astea se pot purta oricând, oricum. Am crezut că am apăsat şi a doua oară butonul de REC, dar nu era cel de pe telefon, ci era doar cel din suflet. Rareş Florin Stoica e cu adevărat un actor tânăr cu picioarele pe pământ şi cu sufletul undeva acolo sus, în nori, în împărăţia fericiţilor pasionaţi de teatru. Iar din combinaţia asta de forţă şi cumpătare, cred că îi vor ieşi toate rolurile şi proiectele pe care şi le propune. E de urmărit, la TIFF 2013. Iar dacă îl întâlniţi, va fi cu siguranţă o întâlnire fericită.