Am auzit expresia asta pentru prima oară în engleză: "the business of being born", şi m-am gândit cum sună asta în română, având în vedere că noi, ca naţie, nu părem să ne pricepem prea bine la făcut afaceri, cel puţin nu din cele durabile. Dar se pare că şi la noi (în mod paradoxal, mai ales la noi), există această tendinţă, din ce în ce mai proeminentă, de a face primii paşi în viaţă în calitate de consumator. Şi asta nu pentru că am alege în mod deliberat anumite stiluri de viaţă, ci mai ales din cauza fricii de a nu pica victimă unui sistem inadmisibil de putred pentru o ţară care are pretenţia că face parte dintr-o uniune europeană.
După faptă şi răsplată (sic!)
Dar să nu cădem în clişee. Ideea de la care doream să pornesc iniţial (deşi mi-a fost greu să mă hotărăsc având în vedere autosuficienţa în care plutesc zilele astea, şi pe baze hormonale), era faptul că am remarcat faptul că fac alegeri mânate de frică. Frici de tot felul, dar mai ales frica de boală. Şi dacă tot am ajuns aici, adică la sistemul sanitar din România de care numai teamă poate să-ţi fie, atunci pot să încep prin a comenta legat de cum e să-ţi faci analize la spitale private, unde, se înţelege, se cotizează ridicol de mult, raportat la serviciile prestate. Dar acesta pare să fie paradoxul unei ţări sărace: plăteşti enorm pentru chestii care ar trebui să fie cel puţin gratuite. Şi măcar de ar fi serviciile pe măsura plăţii. Dar nu sunt. Pentru că românul pare să-şi pierdut seriozitatea ca angajat (nu că ar fi avut vreodată nativ talentul de angajat serios).
Donator universal
Deci şi dacă mergi la spitale private, s-ar putea să ai parte de acelaşi gen de tratament ca în spitalele de stat, singura diferenţă fiind banii grei pe care-i laşi în urmă, cu toate că plăteşti demult tot felul de impozite şi taxe. Urcând treptele sparte ale spitalului cu pretenţii ("nu spui cine"), te gândeşti că nu-i a bună: faptul că urci treptele spitalului cu frica-n sân că s-ar putea să pici cu tot cu treptele şi să nu mai ajungi niciodată la nici un fel de analize. Dar poate că e doar o scăpare. Sigur personalul e de treabă. Da şi nu: asistentele par depăşite de situaţie (deşi nu au decât câţiva solicitanţi), secretarele stresate ca nu cumva să uite să achite vreun pacient grăbit şi aşa mai departe. Doar medicii, aceşti monştri sacri ai instituţiilor de profil, par calmi şi stăpâni pe situaţie, deşi ei sunt cei pe care cade greul şi pe care aproape că nu-i înţeleg la ce sunt conectaţi pentru a face faţă unei zi obişnuite de lucru. Dar să nu generalizăm nici aici, pentru că nici o pădure nu e lipsită de uscături, după cum se ştie.
Baby boom
Ideea e, totuşi, că uite, vii pe lume şi începi prin a fi un produs: produsul unei maternităţi private, consumator de tot felul de gadgeturi de bebeluşi, viitor consumator de Apple-uri, textile, motoare, taxe universitare, cursuri particulare, lecţii de înot, etc. Nu-i de mirare, deci, că a te naşte e cu siguranţă o afacere, pentru cei ce-şi permit. Şi pentru cei ce nu-şi permit, dar ştiu că aşa se face, şi nu au de ales. Aşa că se dau peste cap pentru plătit o naştere la o maternitate privată, cumpărat biberoane de firmă, suzete fără paraben, cărucioare cu tot felul de sisteme SF de închidere şi deschidere, de nu mai ştii dacă e doar un cărucior sau o navă spaţială. Şi toate astea pentru că ţi se bagă în cap că aşa se face şi că altfel nu se poate.
Piaţa lucrurilor libere
De aceea apreciez enorm că se întâmplă la noi în urbe, o dată pe lună, Piaţa lucrurilor libere, un eveniment creat de voluntari frumoşi, prin care se promovează ideea de nonconsumerism. Adică: aduci chestii pe care le dai pe gratis, iei chestii pe gratis, împarţi o cântare şi un zâmbet, şi lumea pare iar frumoasă. Atunci poate simţi că: there is hope. Dar despre Piaţa lucrurilor libere, pe data viitoare. Sănătate!