Poate aţi văzut demult de tot The Science of Sleep. Drăguţ film. Nici nu mai ştiu cum e să te arunci cu totul într-o duminică pierdută în timp, undeva la capătul celălalt al existenţei, aşteptând într-o pasivitate dulceagă pierderea totală a timpului, a individualităţii, a conştiinţei de fi, a trebui, a face. Aşteptând liniştit trecerea, curgerea, pierderea într-o stare de deasupra. Ce mi-aş dori să pot activa starea asta când simt că-mi fuge pământul de sub picioare, după cum mă surprind că mi se întâmplă de când nu mai sunt de capul meu. Şi mai ales când mă trezesc la Urgenţe de ziua copilului pentru că bebeluşul şi-a spart nasul într-o baltă cu pietre. Şi de ce Urgenţe mai dai şi în România asta, de ţi se încreţeşte părul în cap, unde doctorii în loc să poată să-ţi facă ceva te dojenesc că n-ai avut grijă de copil. Să te ferească Allah să ajungi acolo, nu alta. Dar n-ai ce-i face. Scuipi în sân, te doftoriceşti la domiciliu şi vezi că în mod miraculos, se poate şi aşa. Cred că nici în Mongolia nu mai dai de asemenea infrastructură de preistorie.
To Freud or not to Freud
Ok. Să trec peste asta. Povesteam deci despre starea asta miraculoasă de adormire profundă, când începe creierul să defuleze la greu cam tot ce n-a avut voie să exprime în decurs de zile, luni, ani de zile. Ideea e că după o sesiune din aceasta de somn cu vise multe, mă simt ca nouă. Şi cred că abia acum am început să apreciez la maximum starea asta. Doar că mi se mai întâmplă să captez unele unde, care nu aş vrea să le zic simbolice, dar care ştiu sigur că-mi rămân în cap zile în şir după. Atunci îmi întreb o prietenă. Şi ea ştie să le lege, să le dezlege, de chiar mi se pare că am intrat în laboratorul unui savant. Atunci îmi dau seama de toate lucrurile interzise care cer atenţie, înţelegere, compasiune.
The science of TIFF
Aşa am început să arăt respect viselor, să le creez un templu al descifrării, altfel încât acolo să pot găsi răspunsuri la tot ce nu primesc altfel explicaţie. Lumea reală îmi pare deci de multe ori materia brută pentru ceea ce se procesează în somn. Şi poate şi o modalitate de a scăpa de unele frustrări de a nu putea fi peste tot, oriunde, oricum. Frustrarea de a nu fi de capul meu, de a nu mai avea un spaţiu pur personal, decât acolo, în vis. De aceea unii nu-şi revin niciodată din starea asta de visare. Şi nu de puţine ori mi se şi pare singura soluţie: să trăieşti printre simboluri, forme, umbre, culori, semne. Asta ca să nu mai pui la socoteală posibilităţile infinite. Nu-i de mirare că lumea virtuală a luat o aşa amploare. Şi cred că nici Facebook-ul nu e departe de asta. Acolo toată lumea pare fericită, trăindu-şi viaţa ideală, postată la infinit. Dar mai bine mă uit din nou la The Science of Sleep, în timp ce alţii sunt la TIFF. Ca să visez frumos după Urgenţe, nu de alta. Somn uşor!
