te-am întrebat într-o zi ce-ai să faci cînd n-am să mai scriu. privirea ţi-a alunecat peste zîmbetul meu, rugăciune-ncropită pentru morţi. ce-ai să faci cu mine, ţi-am rugat alunecoasa-ţi tăcere, cînd doar am să mă uit fără să mai împroşc cuvinte privindu-te, fără să te chem disperat dintr-o maree ce pleacă, fără gîtlejul de vorbe în bătaia vînturilor de primăvară.
hei, nu fii tristă! ţi-am zis şi-ai zîmbit uşurată. eu fără mine.
am capul greu cu înfrigurarea ce-mi primeşte mîna sub masa de faianţ-a cafenelei. zîmbetu-ţi înclinat. tocătorul de mărgean al unor vieţi uşor pierdute, cadoul nepreţuit al neputinţei în sine. cum să-mi îngrop foamea de miezul coapselor tale? mai apoi strigătul tău. "ce ştii tu despre mine". nici măcar nu întrebi cu întrebarea buzelor tale. mai amare ca tăcerea-mi încenuşie pe străzi.
eu lăsat fără mine, jupuit de îndepărtarea de lume, răstignit peste cuvinte, cărămizile sparte ale unui templu disecat de limba plugurilor. ai să pui sare.
se poate întîmpla ca să rămîn fără piele. aciditatea zilei de azi cînd pare să-mi fie lumea mult prea aproape şi tu ai putea să-mi fii pielea la care atîta visez. de după ceaţa de sticlă mă ascund de lume. aştepţi? ei bine, nici eu nu ştiu cum îmi vei fi după atîta amar de drum în care s-ar putea să te caut. şi cum ar fi atributul lumii, care mă cerne? nu voi să ştiu, dar ceea ce vine în picătura asta de vreme e iubirea copleşitoare sub care mă dorm întru naştere, de cînd eram, de cînd mă mai simt, iar cuvintele se strîngeau în cheaguri ca laptele prins, albe şi acre, lumea se despletea dincolo de ferestrele mele, nu-mi erau frig sau cald sau sunete scrijelind înţelegerea. nici nu ştiu dacă aş fi avut vreodată aşa ceva pentru nimeni. mîinile mele învelite în sticlă nu pot să te pipăie.
eu fără de mine, cel fără de ţară, ioan, regele tuturor singurătăţilor.