organele mi-s la fel, nici ochiul mai mare, nici cuţit altul decît vorba-mi spintecată la vîrf. lancea-i aţintită precum şarpele din cărare asupra-ţi. îţi caut gleznele linse de nisip şi pietre lăptoase. iarba s-a putrezit pe sine aşteptînd anotimpuri. mîna mea dreaptă uscatu-s-a de necunoşterea mîngîierii.
şi nu ţin minte nimic, doar miros aburind de femeie, doar locul din urechea mea dreaptă, căuş pentru sfîrcu-ţi violet, doar albastrul nisipos al mediteranei de la fereastra biroului, de-acolo de unde nu te-am privit niciodată răsfoită-n reviste. îmi spui de o veche fotografie, desigur sepia, galben brunul memoriei. refuzi ceva ce-o să vie sau nu tăind legături, frunze de-abia mijite pe gît, iscodeli atîrnînd de margini legale, istovitoare rugăminţi de-a nu însăila paravane. mîna ta petrecută pe sub pîntecul cenuşii, chipul tău întors dinspre noi. palma ta caldă ţinîndu-mi strîns palma mea fierbinte nu era... sepia.
eu n-am să-ţi mor plămădind din cutele cearşafului mîngîeri cu gust de omidă, nici cărarea nu ţi se va face spre-a te osteni pînă la colţii mei galeşi, nici otrava nu se va aduna în sine timp după timp spre-a te fulgera ca o iluminată dorinţă. doar am să cioplesc în alba ta carne piatră de pus ca amintire.
nimeni nu stă prea mult să privească. hoarde de gînduri îţi macină simetria de nedescris a feţei tăcute de sepia.