Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Carte minoră, bîrfă de provincie!


Cristian Teodorescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

03.06.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Cristian Teodorescu în 1984 (foto: Florin Iaru)

"Carte minoră, bîrfă de provincie!"
Cristian Teodorescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (1)

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Cristian Teodorescu, tocmai s-a încheiat ediţia 2013 a Tîrgului de Carte Bookfest, unde v-am văzut şi ascultat prezentînd scriitori români şi străini. În Supravieţuirile lui Radu Cosaşu e o scenă în care autorul-personaj îl observă pe temutul Reznicek (Leonte Răutu) studiind cu stupefacţie, după 1990, ziarele româneşti neruşinat de libere de pe o tarabă.
Fiind dvs. un tînăr prozator chinuit în anii '80, ca întreaga generaţie din care faceţi parte - pe cine aţi aduce, cu gîndul, în babilonia de la Bookfest 2013? Şi de ce?

Cristian Teodorescu: La Tîrg, a spus cineva despre mine, vrînd, cred, să-mi facă plăcere, că m-aş fi apucat de critică literară. Nu-i aşa. Eu scriu şi uneori vorbesc despre autorii care-mi plac. Români sau străini. Pe cei care nu-mi plac îi las pe seama criticilor. Şi chiar dacă scriu numai la cărţile despre care m-aş bucura să fie citite de cei care au încredere în gusturile mele, tot mă mai trezesc cu cîte o reacţie care mă face să mă scarpin în cap sau să mă enervez. La Bookfest, un autor despre care am scris de bine, dar şi cu cîteva obiecţii, mi-a spus, otrăvit, că i-am desfiinţat cartea. Mai demult, alt autor, cu care eram în relaţii amicale şi pe care l-am apărat în Cotidianul de acuzaţii prosteşti de prostie şi de plagiat, m-a reclamat conducerii ziarului, fiindcă i s-a părut că i-aş fi ciobit imaginea scriind despre o povestire de-a lui. Aşa ceva nu se face. Te poţi folosi ca autor supărat de dreptul la replică. Dar cînd, ca scriitor, te ţii de asemenea chestii, deşi îţi spun şi alţii că n-ai dreptate, ar trebui să fiu nebun ca să nu te scot de pe lista cu prieteni, chiar dacă vii după aia să-mi spui să ne împăcăm. Îmi poate plăcea în continuare ce scrii, dar nu şi cum eşti, mai ales cînd, în public, vrei să pari cu totul altfel. Nu sînt ranchiunos, cel puţin aşa îmi place să cred, dar nu pot trece peste anumite lucruri.
Mai ales că în privinţa reclamaţiilor la conducerea foii la care scriam am avut pe vremea lui Ceauşescu cîteva experienţe la România literară care m-au scîrbit de cei care vor să ţi-o facă astfel. Deosebirea e că atunci eram reclamat de cîte o slugă de partid, care era şi scriitor, fiindcă nu voiam să scriu despre cuplul conducător, iar mai nou m-am văzut reclamat de cineva căruia nu i-a plăcut ce am scris despre persoana sa. Şi, vă daţi seama, dacă eu, care nu sînt critic, m-am putut trezi lucrat astfel de un amic, cît de expus e criticul literar atunci cînd scrie de rău despre un autor cu relaţii. Şi ştiţi care e culmea, că autorul cu relaţii se plîngea altminteri de porcăriile pe care le făcea un Adrian Năstase şi apăra sfînta libertate de opinie a jurnalistului. Cu condiţia ca această libertate să nu i se aplice şi lui însuşi. Vreţi să vă reamintesc de cazurile unor critici literari, mai ales tineri, care au fost trimişi la plimbare pentru că nu le plăcea cum scriau anumiţi autori contemporani? Şi că unii dintre cei care i-au dat afară sau i-au făcut să plece de la foile pe la care colaborau au avut de tras în tinereţile lor critice fiindcă au scris de rău despre autorii cu relaţii ai vremii?
Îmi aduc aminte că în primii ani ai democraţiei autohtone, la România literară colabora din Germania Paul Miron sub pseudonimul Calistrat Cutzara. Avea nişte texte de un umor cu care ar fi făcut să rîdă şi morţii. Şi primesc eu misia să mă ocup de amintirile expatriatului. Nu-l cunoşteam. Îi primeam memoriile în tranşe săptămînale, dactilografiate pe o hîrtie care apucase să se îngălbenească. Erau, se vedea, scrise mai demult de cineva care nu trăgea nădejdea să le publice vreodată în România. Vreo cîteva numere, toată lumea fericită. E tare! Ce satiră!! Cît umor!!! Asta pînă cînd ajunge Paul Miron la scriitorii români care fugiseră la Paris. Şi-i ia peste picior pe cîţiva, printre ei şi pe Dumitru Ţepeneag despre care memorialistul scria că apărea la cafenelele unde se întîlneau românii de la Paris să deplîngă soarta ţărişoarei şi să discute despre viitorul ei. Ţepeneag, scria Cutzara, venea totdeauna cu o pungă de plastic în mînă, în care îşi ducea manuscrisele şi părea că-şi transportă şi talentul. Apare revista şi conducerea de atunci a redacţiei îmi spune că am stricat-o cu Ţepeneag, care nu gusta asemenea remarce. Textul ar fi trebuit croşetat! Am ridicat din umeri. Era insultă? Era calomnie? Şi-atunci ce era de croşetat acolo? De atunci plicurile lui Paul Miron n-au mai ajuns la mine şi la puţin timp după aceea memoriile lui n-au mai apărut în România literară: Calistrat Cutzara s-a mutat la Academia Caţavencu, unde nu-i croşeta nimeni amintirile. După cîteva luni apare Dumitru Ţepeneag în ţară şi ne întîlnim într-un loc public. Nu ştiam cît era de supărat pe România literară, dar ca să-i treacă eventualul parapon pe conducerea revistei, i-am spus că de la mine i se trăgea apariţia textului necroşetat al lui Paul Miron. Ţepeneag, gînditor: Mda! Nu mi-a plăcut bancul lui Miron! Dar ai încercat să negociezi textul cu el? Ce-i drept, n-o făcusem. Trecuseră vreo doi ani de la abolirea cenzurii, dar aveam încă proaspete în minte bucăţile de text sau articolele care trebuiau eliminate, după ce revista se întorcea de la Secţia de presă a Consiliului Culturii. Uneori ca să nu stîrnească iritarea vreunui autor cu relaţii sus. Cînd l-am întrebat cum i se pare chestia asta, Ţepeneag, cavaler, a admis că nici el nu s-ar fi apucat nici de croşetări - Doamne, fereşte! - şi nici de negocieri. Nu ştiu însă ce-o fi spus el conducerii revistei, imediat după apariţia textului necroşetat.
Spun asta pentru că, şi atunci, şi acum, oameni care par a se fi integrat democraţiilor occidentale pe unde au ajuns, încît ai zice despre ei că le-a pătruns democraţia în măduvă, cînd e vorba de România, adică de Românica, vorba Gabrielei Adameşteanu, odată-şi ridică poalele în cap. La noi, îl auzi pe cîte unul, nu-i acelaşi lucru. Aici Democraţia trebuie asistată şi înţeleasă în manifestările ei de la faţa locului. Responsabili cu democraţia sînt numai cei care ne plac nouă, ceilalţi nu fac altceva decît să pună la cale restrîngerea ei. Chestia asta, de tip noi şi ai noştri, o vezi şi cînd e vorba de cărţi. Aşa că pînă să convoci pe nu ştiu cine dintre cei care hotărau înainte de 1989 ce cărţi pot apărea şi care ar fi trebuit puse la index, să ne aducem aminte de lucruri mai din zilele noastre. Sînt edituri la noi care au respins autori români din prostie sau din cauză că n-aveau recomandări de la persoane de încredere. Or, ca unul care a publicat în reviste şi a recomandat editurilor diverşi autori nedebutaţi, asupra cărora nu m-am înşelat, pot să vă spun că regula numărul unu e şi cea mai simplă: să citeşti manuscrisul. Dacă te iei după unul şi altul, care-şi dau cu părerea pe necitite sau pe răsfoitelea, despre cîte un autor - Ai auzit de cutare? - poţi să dai peste cîte un bou cu pretenţii care să te sfătuiască să nu te încurci cu nu ştiu cine.
Pe Radu Aldulescu l-am debutat în România literară fără să-l cunosc. I-am citit un text şi asta mi-a ajuns. Mult mai tîrziu aveam să aflu de la el că ne întîlniserăm înainte de asta la bufetul tipografiei Informaţia, el, tipograf, eu, corector. Pe atunci mi se întîmpla, în schimb, să refuz texte ale unor persoane cît se poate de cunoscute, care aveau şi nimbul unei vagi disidenţe sau al unei persecuţii care li se trăgea de la relaţia cu vreun disident cunoscut. Un domn căruia i-am refuzat un text în 1990, dar căruia îi publicasem altul în 1989, cînd se ştia că avea o anumită relaţie de familie cu un disident notoriu, m-a acuzat că i-am respins eseul fiindcă aş fi fost antisemit. - Şi anul trecut nu eram? l-am întrebat. Eseistul îşi dă pălăria pe ceafă şi-mi spune că poate atunci m-oi fi gîndit că vine revoluţia. - Păi n-am vorbit amîndoi că nu mai ţine mult şandramaua? - Am vorbit, dar poate că acum vă, cum se spune?... dezvăluiţi adevăratele sentimente! Mă îndoiesc că l-am convins atunci pe bătrînul eseist asupra naturii sentimentelor mele de factură etnică. Ulterior însă nu mi-a mai reproşat aşa ceva. S-o fi convins singur, l-or fi convins cei de-acasă? Iar nu ştiu.
Asta ca să nu mai spun de autorii care veneau după '90 cu un aer revoluţionar să le public eu ce le fusese refuzat înainte, din motive politice. Pe cîţiva îi ştiam din vedere, pe alţii, nu. Cîtorva le-am publicat memoriile, în serial în România literară. Altora nu le-am publicat proza de ficţiune, fiindcă mi se părea proastă.
Dacă v-aş spune că aş fi curios să aud ce zic cenzorii dinainte despre literatura care apare acum şi mi-aş imagina că ăştia ar cădea pe spate văzînd ce literatură apare acum, asta ar însemna să cred că în ultima ei perioadă cenzura de la noi acţiona în numele unor principii, care or fi fost ele, şi în numele unei ideologii. Rahat. Cenzorul român - pe unul îl cunosc - te rădea pe tine la cuvinte, la fraze şi la scene, în timp ce el semna traduceri din autori occidentali, care erau altceva. Aşa că în timp ce, de exemplu, cenzorul autohton dădea drumul unor scene erotice din autori străini, cu condiţia ca ei să fie de stînga prin ţările lor, ţie, ca autor român, îţi tăia orice tentativă de erotism literar. Privilegiul ăsta nu-l aveau decît cîţiva scriitori verificaţi, la fel cum privilegiul de a-ţi pune întrebări despre socialism, comunism şi despre viitorul lor nu-l aveau decît aceiaşi scriitori, care puteau fi întrebuinţaţi la o adică drept probe că în România nu e cenzură. Am văzut, întîmplător, ce scria cenzorul care s-a ocupat de primul meu roman ca o concluzie de lectură scrisă cu creionul: "Carte minoră, bîrfă de provincie!". I-am ţinut minte numele. Şerban Velescu. După revoluţie ne-am întîlnit. El mi s-a lăudat că a dat drumul romanului meu, care, mi-a spus, poate că n-ar fi trecut altfel! - Cum aşa?, zic. - Pentru că în afară de cenzorul oficial, mai era unul, la fiecare carte. Şi dacă la o carte, primul cenzor spunea că nu-i primejdioasă, cel de-al doilea nu se mai obosea cu ea. Or, el, Şerban Velescu, n-a vrut să atragă atenţia asupra romanului meu, din motive pe care le ştim amîndoi, nu? Redactorul cărţii, doamna Magdalena Bedrosian, mi-a explicat mai tîrziu ce voiau să însemne cuvintele scrise de cenzor cu creionul, cuvinte care i se adresau ei, dar care ar fi trebuit să-l ajute şi pe el la un caz de ceva. "Eu nu l-aş publica. Poate da bătaie de cap." Altfel, cenzorul meu era autor de traduceri din autori de limbă franceză şi se considera un artist al cuvîntului care, ce să facă, mai cîştiga un ban discret într-o instituţie care nu mai exista - oficial, cenzura fusese desfiinţată - dar de care mai era nevoie.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer