Ultima scrisoare de la Crohmălniceanu

Daniel Cristea-Enache: Aţi vorbit despre doamna Magdalena Bedrosian, redactorul primul roman semnat de Cristian Teodorescu. Ştiţi că memoria unor autori fluctuează în funcţie de context, reţine unele lucruri şi "scapă" altele, se pliază pe interese de moment şi selectează numai ceea ce este convenabil din punctul de vedere personal.
Cine au fost sprijinitorii "optzecistului" Cristian Teodorescu şi ai literaturii sale publicate în ultimul deceniu ceauşist? În ce fel vă raportaţi azi la ei?
Sfertul de secol scurs de la tinereţea dvs. scriitoricească dinainte de 1990 a schimbat ceva în acest raport? Dacă da, ce anume? Dacă nu, de ce nu?

Cristian Teodorescu: Dacă mă întrebaţi despre oamenii care m-au sprijinit la debut, nu pot decît să le mulţumesc separat şi fiecăruia în parte. Aşa mi se pare drept.

Cîteodată visez că sînt acasă la profesorul Crohmălniceanu, în apartamentul lui de pe Dionisie Lupu, şi că vorbim despre lumea literară de azi şi despre politicieni, într-un amestec plauzibil, în logica visului, cu ceea ce vorbeam despre ciudaţii ani optzeci, cînd erau în plină desfăşurare. Crohmălniceanu avea un umor special. Dacă nu erai atent, nu te prindeai de ironiile lui. În frazele oralităţii sale, în care fiecare cuvînt era folosit impecabil, apărea cîte un un cuvînt care se abătea de la regulă şi care însemna de fapt inversul a ceea ce semnifica în mod obişnuit. La cenaclul Junimea, unde apărea destins şi aproape neprotocolar, profesorul era mai uşor de citit. El care n-avea copii, ci doar un cîine cocker, Rontz, se purta cu noi cu o căldură pe care mai tîrziu a explicat-o într-o convorbire cu o persoană apropiată.
Nu trebuie să vă închipuiţi de-aici că la Junimea era o atmosferă idilică, de familie literară, în care Crohmălniceanu juca rolul de pater. Ne vedea crescînd sub ochii lui şi uneori nu-şi putea ascunde încîntarea cînd vreunul dintre noi venea cu vreo povestire izbutită cap-coadă. El vorbea ultimul, după ce ne smotoceam noi între noi, criticîndu-ne unii pe alţii, la sînge, fiindcă oricît de bun ar fi fost un text, tot îi găseam, fiecare, cîte o bubă sau vreo zgaibă. Cei mai vechi, Nedelciu, Costi Stan, Sorin Preda, Iova şi Crăciun aveau codul lor, dar asta nu însemna că se menajau unul pe altul, iar cei mai noi nu se lăsau nici ei mai prejos: rîcîiau pînă descopereau vreun păduche prin povestirile bătrînilor pe care Croh îi întîmpina ca pe primii mohicani ai cenaclului.
Profesorul, jucîndu-se cu pipa lui de fost fumător, spunea la sfîrşit ce credea el despre povestirea sau povestirile citite, mai îndulcind cîte o acreală, mai diminuînd vreun ditiramb, şi încheia cu o evaluare. Acela era momentul culminant al şedinţei. Dacă nu-i plăcea ceva, Croh n-o trîntea ca noi, ci îşi exprima obiecţiile ca despre o chestie insuficient izbutită, dar care avea şanse de îmbunătăţire, iar despre ceea ce-i plăcea avea grijă să vorbească lejer, ca să nu-l blocheze pe autor în succesul acelei povestiri. Spunea că aşteaptă şi altceva de la autorul pe care-l lăuda. Cînd trebuia să vorbească despre texte proaste, pe care noi le desfiinţam pe întrecute, profesorul le executa politicos şi cu oarecare părere de rău, astfel încît cei care le scriau să nu plece răniţi de moarte de la cenaclu.
Crohul a avut ideea Desantului, în care am debutat în volum şi care e şi azi cartea maximei mele nostalgii. Cu două nume în plus, de care habar n-aveam şi care au fost strecurate în antologia noastră fără să ştim - ceea ce l-a iritat pe Crohmălniceanu mai mult decît pe noi -, acolo sînt aproape toţi prozatorii optzecişti, fiindcă aproape toţi au trecut pe la Junimea. Iar nucleul dur, al adevăraţilor textualişti, în Desant se află. Aşa că, pentru cei care-şi dau azi cu părerea, din afară, despre prozatorii optzecişti, dacă nu ştiu cît de mult a însemnat Crohmălniceanu pentru această generaţie, ar face bine să întrebe, iar dacă nu-l amintesc fiindcă li se pare că n-ar fi cazul să amestece un fost critic proletcultist cu optzecismul, ar trebui cu atît mai mult să întrebe cum s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat.
Crohmălniceanu, cel pe care l-am cunoscut, ştia ce păcate are şi nu voia să le ascundă. Într-o seară, cînd eram mai mulţi la el acasă, ne-a întrebat dacă cineva care a greşit grav în tinereţe, crezînd iniţial în ceea ce a făcut, poate ispăşi acele păcate. Atunci, Croh a aşteptat judecata noastră şi îmi amintesc că toţi am spus că acel cineva are dreptul la redempţiune. Nu mai ţin minte care dintre noi a adus vorba despre Dostoievski. Asta l-a făcut pe Croh să zîmbească. El, fostul ateu, se ducea de cîţiva ani la sinagogă şi discuta despre Cabala cu evreii care se întîlneau la sediul comunităţii de pe strada Popa Soare.
În convingeri, Croh rămăsese un om de stînga. La cîteva luni după revoluţie - cînd îl sunam, să vorbim despre diverse chestii, fără să ne temem de cei care ascultau telefoanele - l-am întrebat încotro credea că se îndrepta România. Ceea ce urmează nu e un citat, ci aproximarea lui: "Vom avea o democraţie de faţadă, coruptă pînă în măduva oaselor, în care va reapărea sărăcia lucie, fiindcă la noi nu există solidaritate socială, şi politicienii care-şi spun de stînga nu sînt decît nişte harpii care vor să se îmbogăţească, aşa cum se întîmplă cu stînga din America de Sud. Cît despre cei de dreapta, nu vor decît să-şi ia înapoi ce au pierdut. Între bărcile lor se vor îneca mulţi." Atunci nu l-am crezut.
În ultimii ani ai ceauşismului, cînd ne întrebam noaptea pe stradă cum s-ar putea termina cu Ceauşescu, Croh era de părere că pentru asta ar trebui să pună piciorul în prag Comitetul Central al partidului. Dar cum CC-ul era populat de slugi ale lui Ceauşescu, singura nădejde ar fi fost ca unii dintre ei să capete curaj de la Moscova lui Gorbaciov. Nu credea în ideea că ar fi putut ieşi lumea în stradă, din cauza atomizării societăţii, dar şi pentru că la noi disidenţa nu făcuse pui. Aşa că după decembrie 1989 mă gîndeam că nici anticipările lui post-revoluţionare nu vor fi mai adevărate. Pe atunci era bolnav, dar îşi controla boala cu medicamente. Doamna lui, femeia aceea de neuitat, subţire şi cu părul alb, strălucitor, se îmbolnăvise şi ea de ceva despre care evita să vorbească.
De un timp, profesorul pe care-l ştiam, impecabil îmbrăcat şi perfect bărbierit, cu mustaţa lui ca o umbră deasupra buzei, începuse să iasă neras din casă şi cu haine care nu rimau una cu alta. Rontz, cockerul său murise, dar Croh continua să iasă la plimbare ca şi cum şi-ar fi scos cîinele pe-afară. Apoi a plecat în Germania unde avea o rudă apropiată. Nu ştiu dacă din cauza bolii sau pentru că nu se mai simţea bine în România. Ne scriam - el cu o caligrafie grijuliu rotunjită, eu la Olivetta mea portabilă.
La Berlin, Croh îşi regăsise şi dorinţa de viaţă şi plăcerea de a scrie. Şi, deodată, nu mi-a răspuns la ultima scrisoare. Să se fi supărat pe mine? Nu vedeam de ce. Să nu fi primit scrisoarea? Mai degrabă. Şi cînd începusem să-i scriu, cu această întrebare în primul rînd al scrisorii, sună poştaşul la uşă. Aveam o scrisoare recomandată din Germania. Am semnat de primire, am luat plicul şi i-am dat poştaşului răsplata că urcase pînă la etajul patru.
Cînd am deschis scrisoarea: "Dragă Cristi, Îţi răspund cu oarecare întîrziere, deoarece afecţiunea care mă sîcîie m-a obligat să mă internez în spital. Cum un ghinion nu vine niciodată singur, soţia mea s-a internat şi ea pentru unele investigaţii. Sper să nu aibă nimic. Pe mine s-ar putea, în cel mai rău caz, să mă aştepte o operaţie. O idee cu care m-am consolat. Între a-i permite unui chirurg să umble cu bisturiul în mine şi neplăcerile curente pe care le am, despre care presupun că ţi-a vorbit soţia ta, am preferat bisturiul. Cum sînt în aşteptarea operaţiei, prefer să-ţi scriu pe îndelete în calitate de convalescent."
În plic mai era o pagină, cu alt scris: "Domnule Cristian Teodorescu, Moni s-a prăpădit în spital. În aceeaşi noapte a murit şi soţia lui în altă rezervă. Vă trimit scrisoarea care vă era adresată, pe care am găsit-o în sertarul noptierei lui. Moni îmi spunea că sînteţi unul dintre copiii lui."