Ciocanul de critic. Plus Dumnezeu şi infirmiera

Daniel Cristea-Enache: După acest extraordinar portret al regretatului Ovid S. Crohmălniceanu (un portret care e o adevărată pagină de proză), v-aş propune ca următorul să fie însoţit de o reflecţie metatextuală asupra lui.
Fiindcă dvs., de obicei, schimbaţi încadrarea textelor publicistice, folosind instrumente de expresie scriitoricească, dar ştiţi, ca "optzecist" de calibru ce sînteţi, să şi desfaceţi analitic pagina pe care o scrieţi. De ce o veţi scrie într-un anumit fel (unicul, din evantaiul de opţiuni) şi în nici unul din toate celelalte?

Cristian Teodorescu: Cînd profesorul Crohmălniceanu a murit în spital, la Berlin, mi s-a părut că-mi pică cerul în cap. În tot balamucul din ţară, care ne făcea de ne certam şi noi între noi, optzeciştii, nici pe Croh nu te mai poţi bizui?!
Ioana Pârvulescu apăruse mai tîrziu la cenaclu, dar, spre deosebire de noi, băieţii lui, se apropiase mai mult de el şi de soţia lui. Ioana stătea în apartamentul lui, de cînd Croh plecase la Berlin.
Profesorul îmi scria atîtea despre ea, încît, deşi ne cunoşteam de la cenaclu, unde nu ne apropiaserăm unul de altul, m-am împrietenit cu ea, fără să-i spun. Şi, dacă stau să mă gîndesc mai bine, fără să-mi fi dat seama de asta. Ioana e tot ce poate fi mai opusul meu. Protocolară, distantă şi cu un refuz al vulgului, care pe mine mă interesează.
Ea a devenit legatara morală a lui Crohmălniceanu după moartea lui şi dacă de biblioteca lui nu s-a ales praful, ăsta e meritul Ioanei. Moştenitorii apartamentului său din blocul de pe Dionisie Lupu n-aveau ce face cu biblioteca lui, dar, spre deosebire de alţi moştenitori de biblioteci, mai expeditivi, n-au spart-o pe la anticariate. Dintre lucrurile pe care moştenitorii lui Croh şi ai doamnei sale i le-au dăruit Ioanei, fiindcă n-aveau ce face cu ele, ea la rîndul ei mi-a dăruit un CIOCAN DE CRITIC, pe care Nina Cassian i-l adusese lui Moni, cîndva. Ciocanul ăsta de lemn cu cap cilindric, în care e vîrîtă o coadă tot din lemn, are două feţe, ca şi cum ar fi fost destinate iniţial lovirii şniţelelor. Pe faţa netedă Nina Cassian a desenat o inimă (roşie) străbătută de o săgeată (neagră), iar pe cealaltă, cu cercuri săpate concentric în ea, a colorat-o cu acelaşi roşu aprins ca al inimii străbătute de săgeată. Profesorul îmi povestise, într-o noapte, că fusese îndrăgostit de Nina, cu care se certa cît au fost împreună pe tema relaţiei criticului literar cu prietenii săi apropiaţi, şi că atunci cînd se despărţiseră ea îi adusese un cadou simbolic, care lui nu-i plăcuse. Ioana mi-a spus, cînd mi-a dat acest obiect, că era faimosul ciocan de critic pe care Nina Cassian i-l adusese cîndva, de ziua lui, lui Crohmălniceanu. De ce mi-l dăduse mie Ioana? Din cauză că profesorului nostru îi plăcuse romanul meu, "Tainele inimei".
Acum, cînd scriu, am scos din sertarul mesei mele acest ciocan de critic, ca să mă inspire.
Crohmălniceanu era inginer şi în această calitate a făcut parte, în tinereţe, din echipa de specialişti din jurul lui Gheorghiu-Dej care ar fi trebuit să dovedească rapid superioritatea comunismului asupra vechii orînduiri. Să facem, să dregem! Chiar dacă mai tîrziu Croh a scris proză S.F., s-a retras din această trupă, căreia nu-i vedea nici utilitatea, nici viitorul. Să facem, de acord! Să dregem, şi mai bine! Dar cu ce? Şi el se aflase printre cei care visau că noua Românie putea lua naştere cu ajutorul puterii geniului necunoscut şi ignorat al poporului. Dar a fost printre primii care au spus că e mai bine ca România să recurgă la specialiştii ei recunoscuţi, în loc să caute prospături geniale. Drept care s-a retras sau a fost retras din echipa care urma să facă minuni pentru România.
Asta nu l-a împiedicat să mai creadă un timp în realismul socialist, care din punctul lui de vedere însemna că dacă am făcut o revoluţie populară, atunci să mergem de partea ei! În perioada aceea Crohmălniceanu a făcut marile lui greşeli, atacînd literatura burgheză şi susţinînd realismul socialist, ca soluţie politică, socială şi mai ales literară care ar fi putut împinge România înainte.
Acelaşi Crohmălniceanu însă cade în dizgraţia puterii cînd ajunge la concluzia că realismul socialist e o prostie şi că literatura burgheză trebuie recondiţionată. N-a făcut-o însă ca disident, ci ca om din sistem, încercînd să împace varza burgheză cu capra comunistă. Efectul a fost că dintr-un stîlp al regimului lui Dej, Croh a devenit un tovarăş care a început să calce alăturea cu drumul. Iar dinspre adversarii regimului şi puţin mai tîrziu, dinspre amicii naţionalişti ai ceauşismului incipient, Crohmălniceanu a ajuns o paradoxală oaie neagră. Pentru unii era un comunist reşapat, pentru alţii un fost stalinist care trăda cauza actuală. Crohmălniceanu era, sigur, un om de stînga. Dar era dezamăgit de comunismul lui Stalin şi, la noi, al lui Dej, şi ajunsese la exasperare din cauza comunismului lui Ceauşescu. Devenise, treptat, un social-democrat care se despărţise de ateismul tinereţii sale, în urma unei recente şi inexplicabile chemări a lui Dumnezeu. Nu se transformase într-un edec al sinagogii. Era un comentator al Torei şi, de cîtva timp, unul dintre avizaţii Cabalei. Dar asta fără să-şi piardă umorul. Îi spusesem într-o noapte că în spital, la reanimare, unde ajunsesem după o hemoragie digestivă, mă simţeam atît de slăbit, încît ajunsesem la concluzia că numai Dumnezeu mă mai putea ajuta. "Cu vreo infirmieră mai arătoasă n-ai încercat?" El începuse să fie sîcîit de prostată, ceea ce-l făcea să sară de pe scaun ca să se ducă la closet, de unde se întorcea cu un aer contrariat. Pe atunci, amîndoi ne tratam cu medicamente nemţeşti, uneori de pe aceeaşi reţetă scrisă şi parafată de soţia mea. Cu reţetele astea se ducea la farmaciile din Berlin sora profesorului. Aşa că la întrebarea lui despre eventuala mea infirmieră mai arătoasă, i-am răspuns tot cu o întrebare: "S-au călugărit studentele de la Litere?".
Pe atunci prostata mi se părea un soi de impotenţă a bărbaţilor care nu se mai duc la femei. Croh m-a asigurat că, înainte de a se călugări studentele lui, doamna lui nici nu se gîndea la aşa ceva. Erau un cuplu minunat. Ea, cu un obraz de femeie tînără şi cu o coamă splendidă de păr alb, el cu privirea lui calmă şi cu mişcări iuţi, de adolescent care făcea gimnastică. Singurul personaj bătrîn din casa lor era cîinele. Aproape orb, Ronţ (sau Rontz?!) nu te lătra decît în mod special cînd intrai în casă. Cockerul venea să te adulmece şi dacă-i plăcea de tine, îşi ridica niţel urechile. Dacă nu, politicos, se retrăgea lîngă Croh, de unde îi urmărea atent tot timpul cu nasul pe cei care nu meritau încrederea lui şi-i lătra încet la plecare. Eu îl contrariam fiindcă miroseam a pisică, aşa că mă lătra curios de la intrare. După ce mă recunoştea, se lipea jenat de mine, apoi lîngă Croh, mai lătra puţin, intrigat că pe teritoriul lui apăruse o pisică invizibilă. Asta se întîmpla în sufragerie. Cînd profesorul mă invita în camera lui cu cărţi, unde pe scaunul pe care mă aşezam stătuseră ca musafiri Ion Barbu şi Geo Bogza şi Nichita Stănescu, iar ca prieteni apropiaţi Nina (Cassian), Marin (Preda), doamna sa apărea ca o nălucă, cu o cafea pentru mine. Pe la două noaptea, Ronţ venea să zgîrie la uşă. Ieşeam toţi trei pe străzile din jur. O dată, tot vorbind despre avangardişti şi despre revista P..., ne-a apucat geana dimineţii pe la Ateneu. De unde Croh a tras concluzia că el era de vină. Îl trăsese aţa către Bogza, care locuia ceva mai jos şi care fusese unul dintre cei care puseseră la cale această revistă a priapismului literar. Şi tocmai cînd mi-a zis că n-ar fi fost exclus ca Bogza să iasă şi el din casă, vedem un fel de fantomă a dimineţii, înaltă, semeaţă şi tăcută, din adîncurile căreia se aude: Salut! şi intră pe o străduţă, lăsîndu-ne să-i ghicim identitatea doar de la spate.