Jurnalismul a ajuns, pentru unii, o boală ruşinoasă

Daniel Cristea-Enache: Ciocanul de critic v-a inspirat, pot certifica asta. Evocările pe care le faceţi sînt impresionante, dar nu lacrimogene. Căutaţi şi găsiţi tot felul de cîrlige pentru a capta şi a menţine interesul cititorului; şi nu altfel proceda Crohmălniceanu în ale lui Amintiri deghizate.
V-aţi obişnuit să gîndiţi simultan literar şi publicistic orice posibil subiect? Care ar fi linia de demarcaţie între un registru şi celălalt? Cine v-a învăţat meseria scrisului?
E firesc ca scrisul unui autor român care s-a afirmat înainte de 1990 să se schimbe, într-o anumită măsură, după acest reper temporal?

Cristian Teodorescu: Ştiţi cum e cu cîrligele astea - cînd le cauţi nu le găseşti! După un timp, însă, nu mai trebuie să umbli după ele. Vin singure la tine. Dar în zilele cînd întîrzie îmi aduc aminte că asta e meserie pe picior, chiar dacă îţi consumă tot timpul. Pot să scriu şi-n asemenea zile, dar simt că-mi lipseşte ceva. Acel ceva care îmi aduce şi bucuria scrisului. Nu-mi dau seama cum e cu simultaneitatea asta, dar ceea ce observ şi iau la despicat în patru ca jurnalist îmi ajută şi la proză. Uneori însă încep cîte un text cu gîndul să scriu un articol şi constat, pe măsură ce scriu, că textul acela vrea să devină o povestire. Îl las să iasă cum vrea el şi scriu alt articol. Sînt însă subiecte, mai ales cele din realitatea imediată, pe care şi să vreau nu le-aş putea duce către povestire. Ce povestire poate ieşi dintr-un comentariu al unui discurs prezidenţial sau al premierului? Ar fi pierdere de vreme, ca să nu mai spun că mi se pare jenant să încerc să îmbălsămez literar vorbele politicienilor. Dacă, azi, îmi place ce-a zis sau a făcut cutare politician, scriu într-un articol ce mi-a plăcut. Dacă mîine sau, pe termen lung, acelaşi politician nu-mi place, pentru că minte sau încearcă să prostească lumea, n-o să mă apuc să inventez motive pentru care ar trebui să-mi placă în continuare. Însă, după cum bine ştiţi, mulţi dintre consumatorii autohtoni de presă aşteaptă de la jurnalişti să scrie sau să spună ceea ce vor ei să citească ori să audă. Dacă ai scris sau ai vorbit de bine un timp despre un politician, vor să-ţi legi tastatura la gardul lui. Ceea ce îi încurajează şi pe politicieni să-ţi scoată ochii că i-ai trădat sau că te-a cumpărat, după caz, puterea sau opoziţia. Odată, într-o discuţie particulară cu mesagerul unei personalităţi politice despre care am scris un timp mai mult de bine, după care mai mult de rău, ce-i vine mesagerului să-mi transmită? Că de ce am schimbat direcţia! Nu, drăguţule, voi aţi schimbat direcţia, eu am rămas pe acelaşi drum! Niciodată însă, vă asigur, n-o să-l convingi raţional pe un politician de la noi că a început să mănînce rahat. Imediat te mîrîie, ca un cîine dintr-o haită, chiar dacă pînă ieri ai avut relaţii amicale cu el. Dacă pierde alegerile şi te vezi din nou cu el, în loc să admită că ai avut dreptate, te acuză că şi din cauza ta nu mai e la putere! Or, în proză, nu te mai enervezi cu asemenea prostii.
Că la noi se poartă un soi dezgustător de encomioane de presă, care pot fi cu atît mai lucrative, cu cît intră şi în categoria portretului literar, executat în stil înalt, asta nu mai e treaba mea, decît ca observator. Îmi aduc aminte de o reporteriţă de la TVR din anii '90. Părea, poate şi era, îndrăgostită de Ion Iliescu. Pe atunci un reporter din categoria îndrăgostiţilor de vreun personaj al Puterii intra în direct cînd avea chef şi nu se oprea din vorbit decît după cel puţin zece minute. Pomenita doamnă vorbea pe un ton normal atîta timp cît nu rostea numele lui Ion Iliescu. De îndată însă ce ajungea la subiectul adulaţiei sale reportericeşti începea să toarcă. Ceea ce i-a folosit un timp în cariera de la TVR, de nu mai sufla nimeni în faţa ei. Nu era deloc amuzantă. Mie cel puţin mi se părea chiar dizgraţioasă în rol de reporteriţă înamorată de cel despre care povestea. În schimb cînd vedeam cîte un prezentator TV cum torcea ca motanii, în stilul lui Ilie Ciurescu, cînd relata de la vizitele de lucru ale lui Ceauşescu - şi erau vreo trei care voiau să devină Ciureştii lui Iliescu -, ăştia măcar mă făceau să rîd. Specia a supravieţuit şi după anii '90. Ba chiar s-a înmulţit. Fiecare preşedinte al României a avut îndrăgostiţii lui şi toţi premierii au fost ţuţăriţi de cel puţin un asemenea cotoşman de presă. Vă amintiţi cu ce încîntător orgoliu spuneau pînă prin anul 2004 jurnaliştii de la noi că sînt oameni de presă, uneori fără să aştepte să-i întrebi? Acum multora nu le mai vine nici măcar să-şi aducă aminte că ar fi jurnalişti. Asta, şi din cauza mogulilor, şi din cauza lui Adrian Năstase şi a lui Traian Băsescu, dar şi din cauza cotoşmanilor din mass media. Mă calcă pe nervi cînd jurnalişti de televiziune mă întreabă de fiecare dată ce să scrie pe ecran în dreptul numelui meu. Scriitor? Scriitor şi analist? Sau jurnalist şi atît?
Aşa că la ce să mai vorbim despre linia mea de demarcaţie interioară dintre jurnalist şi scriitor, cînd trebuie să le aduc aminte colegilor mei de breaslă mai tineri că nu mă cheamă la televiziunile lor ca scriitor, ci fiindcă mă ştiu ca jurnalist?
Cînd e vorba de subiecte de cultură sau despre cărţi, atunci, da - sînt în primul rînd scriitor! Altfel, îmi zic: cine ţi-a citit cărţile ştie că eşti şi scriitor, dar cui n-a citit decît articolele tale de presă de ce să-i bagi pe gît o titulatură care poate că nu-l interesează?

Mă întrebaţi cine m-a învăţat meseria scrisului. Nimeni. Şcoala de literatură era de mult desfiinţată cînd mi-a venit ideea să mă fac scriitor. Iar cursurile de creative writing au apărut la noi de vreun an, poate nici atît. Cînd aveam vreo 13 ani am început să scriu poezii. Proaste şi chinuite. Pînă atunci nu citisem decît, în ordine, Alecsandri, Coşbuc şi Eminescu. Mi l-am luat ca model pe Eminescu. Partea bună, de aici, a fost că i-am citit poeziile, într-o ediţie populară. Atunci am învăţat pe dinafară din Eminescu toate poeziile pe care cred că le-aş putea recita şi azi. Habar n-aveam că le ţinusem minte, am descoperit asta la liceu, cînd am dat o lucrare de control în care, după părerea profesoarei de română, am citat suspect de multe versuri din Eminescu. Ca să nu-mi dea doi pentru copiat, i le-am recitat şi ei, după ore. Apoi, fiindcă citeam revista Vînătorul şi pescarul sportiv unde apăreau şi povestiri cu vînători şi pescari, am luat un caiet studenţesc şi am scris două povestiri despre pescarii din Medgidia cu care mă duceam pe baltă. Şi cum redacţia revistei era pe Moşilor, iar eu locuiam pe Popa Soare, m-am dus pe jos la sediul revistei. Am avut baftă. Portarul nu mi-a rîs în nas, mi-a spus pe unde s-o iau ca să ajung la etaj, pe o scară în melc, unde era revista. Şi cînd am întrebat într-un birou unde erau mai mulţi tipi dacă aş putea vorbi cu redactorul-şef, unul dintre ei, nas lung şi ochi de bufniţă, mă invită să iau loc. Era secretarul general de redacţie, Nicolae Rădulescu. În loc să-mi ia textele din mînă şi să-mi spună: Mai treci pe la noi! le-a citit pe amîndouă şi mi-a spus: Asta cu Moş Ţuiculiţă apare în numărul viitor. Cu cealaltă ne mai gîndim.
Nu mai ştiu cum am ajuns acasă, de fericire. Însă pe atunci maşinile erau rare. Domnule Rădulescu, aşa i-am spus în prima zi şi tot aşa pînă a murit, s-a ţinut de cuvînt, iar după aceea a început să-mi dea cărţi cu împrumut, mai întîi altele decît cele pe care le găseam la bibliotecile din cartier şi la cea de la liceu, autori americani de azi! O rafală pe care o voi ţine minte toată viaţa: Salinger, Capote, Saroyan, Steinbeck.
A venit rîndul francezilor. Am început cu Străinul şi Ciuma lui Camus şi la un moment dat am ajuns la nerefişti cu noul lor roman francez. Poeţii erau, aşa, ca să aflu ce se mai scrie pe afară. Şi prin ţară. Cînd am terminat liceul, aveam o hibă. Nu citisem la proză decît vreo cinci români contemporani, Preda, Barbu, Bănulescu, Eliade şi Fănuş, iar la poezie, autori care erau în programă, dar nu cu versurile pe care le citeam din ei. Domnule Rădulescu nu mi-a spus cum să scriu, dar o lectură la vremea ei.... Mai tîrziu, la facultate, nici Crohmălniceanu n-ar fi făcut, pentru nimic în lume, pe profesorul de cum să scrii, la Junimea. Aşa că atunci cînd Mircea Nedelciu a scos Aventuri într-o curte interioară m-am plimbat vreo săptămînă cu cartea pe la toţi prietenii mei şi le-am citit din ea. Chiar dacă scriam altfel, cînd au apărut Aventurile lui, m-am simţit pe malul unei mări deschise de el.

"E firesc ca scrisul unui autor român care s-a afimat înainte de 1990 să se schimbe, într-o anumită măsură, după acest reper temporal?" M-am tot gîndit la asta imediat după decembrie '89, cînd se spuneau tot soiul de vorbe ultimativ-oportunisto-prosteşti în timpul marii zăpăceli euforice provocate de dispariţia cenzurii. Îmi aduc aminte, printre altele: Tot ce s-a scris sub cenzura comunistă e fals. Avem nevoie de o nouă literatură. Sau: Trebuie să facem o mare revizuire, ca să se termine cu impostura şi cu autorii comunişti care s-au cocoţaţ pe vîrfurile ierarhiei. Sau (asta mi s-a părut cea mai tare): Avem nevoie de un nou canon literar, ca să purificăm literatura română de spectrul totalitarismului! Toate chestiile astea care voiau să revoluţioneze literatura română de pe o zi pe alta semănau izbitor cu tezele literare ale anilor '50, doar că trebuia schimbată literatura burgheză, de atunci, cu literatura comunistă, de după aceea.
Ce s-a ales din energia revoluţionară de atunci? Mai nimic, în afară de tot soiul de reacţii şi mai oportuniste: Trebuie să recuperăm anii pierduţi sub cenzura comunistă, pentru a scrie o nouă literatură. Dar, dacă vă amintiţi, au fost atunci editori în devenire care pilduiau cu cărţi care apăruseră pe vremea ticăloasei cenzuri, dar care explicau de ce nu trebuiau judecate cu aceeaşi unitate de măsură ca şi celelalte.
Ele erau nucleul schimbării la faţă a literaturii române! Asta în timp ce la alte edituri mai puţin agresive apăreau cărţi care chiar au schimbat ierarhiile în literatura română: a se vedea Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid. Sau cenzuratul Levant al lui Cărtărescu ori la fel de cenzuratul roman scris în trei Femeia în roşu, semnat de Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Ce vreau să zic cu asta? Că scrisul unui autor evoluează oricum, cu sau fără cenzură. Dar că, după ce a scăpat de cenzură, un scriitor care a trecut prin aşa ceva poate rămîne ce a fost, fără să devină mai prost din cauza asta, sau îşi întinde aripile cu totul altfel decît ar fi făcut-o înainte. Cu condiţia să le aibă.


Cînd eram mic, pînă să învăţ zilele sfinţilor, şi înainte de a începe să mă intereseze zilele săptămînii, îmi spunea bunica mea, doamna Verginica, la două zile după Crăciun: "Du-te şi pupă-l pe tactu-mare, că e Sfîntul Ştefan." Nea Fănică avea pe-atunci vreo cincizeci şi ceva de ani. Nu-şi mai serba de cîţiva ani ziua numelui fiindcă nu mai avea cu ce. Rămăsese fără cîrciumă, îi muriseră şi caii, la stat nu-l angaja nimeni în Medgidia, aşa că, oricît era el de optimist, începuse să vorbească singur prin curte. Vechii lui parteneri de pocher şi de titireze erau lefteri ca şi el. Nea Fănică mai făcea cîte o afacere, în contul şi speranţa apropiatei veniri a americanilor, avea găini ouătoare şi creştea patru porci în fiecare an. Altfel ar fi murit de foame.
Un porc îl tăia pentru noi, pe ceilalţi trei îi vindea. Miliţienii care ne făceau percheziţii acasă îl întrebau: "Ce-ţi trebuie matane patru porci? Vrei să faci speculă cu ei?" Nu se mai lua în gură cu ei, după ce-l băgase la puşcărie miliţianul Popescu pentru insultarea autorităţii. Le zicea: "Pe unu-l tai pentru noi, uite pe-ăsta. P-ăsta îl cresc pentru fii-mea, că stă în Bucureşti la bloc şi n-are posibilitatea. P-ăsta îl ţin pentru proprietăreasa casei, în preţul chiriei, şi p-ăsta, dacă moare vreunul dintre ăştilalţi pînă la Crăciun."
Nea Fănică nu era pupăcios. Dacă-l prindeam stînd pe scaun, mă suiam repede pe-un picior de-al lui şi-l pupam pe obraz. Mirosea a săpun de bărbierit. Se căuta prin buzunare şi scotea un leu, să am de-o halviţă de la Negeati, turcul cu toneta. După ce mă dădea jos se ridica de pe scaun: "I-n cur pe mă-sa!"
Vînduse cei trei porci, făcuse cîrnaţii, caltaboşii, toba şi pusese slănina la afumat. Se plimba prin casă, se ducea să dea de mîncare la cîini, şi-l lua urîtul. Dădea o raită pe peronul gării, la trenul care venea de la Bucureşti, să audă ce mai zicea lumea şi se întorcea acasă fără chef. Ciorile speriate de sirena acceleratului fîlfîiau pe deasupra casei. Iar ultima ştire din oraş era că veniseră nişte bucureşteni în control.
Negeati tonetarul, care vara vindea îngheţată, n-avea cine ştie ce vînzare iarna cu halviţa şi cu turta dulce. I-am întins hîrtia chinuită de un leu, în timp ce mă uitam la faţa lui înnegrită de frig. Nu i-am spus bună-ziua, să nu i se facă şi mai frig dacă ar fi deschis gura. I-am arătat cu degetul spre halviţe. Negeati, clănţănind din dinţi, mi-a întins halviţa: "Să-i zici la dom Fănică la mulţi ani! Să nu uiţi!" Şi ca să fie sigur că nu uit, mi-a mai dat o haviţă, gratis. Peste drum, la intrarea în gară, un tătar de pe capra trăsurii lui negre: "Bre nepot alu dom Fănică, vino, bre!" Era Şukuri care mă lua lîngă el şi-mi dădea biciul să i-l ţin în timp ce-şi transporta pasagerii cu bagaje spre centru. M-am dus la el în fugă: credeam că mă ia la plimbare. Avea ochii atît de înguşti, încît ai fi zis că doarme: "Multă sănătate, lu dom Fănică, de la Şukuri!"
Nea Fănică era în casă. Îşi scosese din şifonier costumul de ginere şi-l examina. Erau ultimele lui haine mai de Doamne ajută, dar nu-l mai încăpeau. Umbla cu nişte pantaloni decoloraţi de doc şi cu o haină tocită la coate. Mi-a ascultat mesajele în timp ce i se urca un zîmbet dinspre gură către ochi. M-a trimis să văd ce face mă-ta mare, da nu-i spune că eu te-am pus! Doamna Verginica era în bucătărie. Inspectase cuibarele găinilor, luase ouăle şi le scria pe coajă ziua cînd fuseseră ouate, cu un creion chimic. I-am dat o halviţă. Pe cealaltă o mîncasem pe drum. A pus halviţa în dulap, la păstrare.
Nea Fănică îşi găsise în şifonier o haină cenuşie cu dungi mai cît de cît şi o cămaşă care-l încăpea. Cravate mai avea. Se îmbracă şi iese pe poartă: "Spune-i lu mă-ta mare că m-am dus încolo." Cînd aude doamna Verginica, se duce la şifonier unde ştia că sînt banii de pe cei trei porci. Îi numără, îi pune la loc mai liniştită şi se apucă să dea în cărţi.
Cînd a început să se întunece m-a trimis la cîrciuma lui Virgil să văd dacă nu-i acolo. Nu era. După ce s-a întunecat ne-am dus amîndoi în centru, la "11 Iunie". Nu era nici acolo. Mai era o cîrciumă pe deal, nu departe de cimitir, pe unde se strîngeau tătarii la băutură dar tot nu l-am găsit.
Acasă, în bucătărie, scoate doamna Verginica romul pentru ceai şi-şi toarnă într-un păhărel. Iar întinde cărţile şi cînd termină de interpretat şi cea de-a treia înfăţişare a lor o apucă niţeluş plînsul. Se şterge la nas, îşi mai toarnă un păhărel de rom şi-mi dă şi mie halviţa de la păstrare.
A doua zi, după ce a plecat trenul de Negru Vodă de la ora 10 - mersul trenurilor îl ştiam pe de rost -, încep să latre cîinii din curte. Nea Fănică se dădea jos din trăsura lui Şukuri. Doamna Verginica sare din patul din bucătărie. Adormise îmbrăcată.
Nea Fănică, obosit şi băut, intră în bucătărie, în timp ce ea îi dădea ocol: "Acu să-mi spui unde-ai fost!" Şi începe el să scoată din buzunare bani cu chipul lui Bălcescu şi cu cel al lui Tudor Vladimirescu, hîrtii de zece şi de cinci şi leii de un leu.
Negeati şi Şukuri aranjaseră o partidă de pocher cu cei trei bucureşteni care veniseră în control pe la magazinele şi cîrciumile din oraş. Partida avusese loc acasă la Negeati tonetarul. Eu fusesem cel care-i dăduse semnalul lui nea Fănică din partea lor, ca să nu bată la ochi dacă ar fi apărut vreunul dintre ei la poartă.
Nea Fănică a scos din buzunarul de la piept al hainei lui cenuşii două pachete de cărţi în ţiplă, pe care nu trebuise să le folosească. Astea erau cărţile lui cîştigătoare, înţepate cu acul, dar cei trei bucureşteni erau atît de porniţi să-şi ia banii unul altuia, încît domnul Fănică n-avusese nevoie să-şi ajute norocul cu ele. Peste o săptămînă însă iar ne-am trezit cu miliţia la poartă pentru o percheziţie. Miliţienii nu ştiau ce trebuie să găsească, dar căutau cu atîta înverşunare încît ne-a trebuit două zile ca să punem lucrurile la loc. Dacă m-ar fi percheziţionat şi pe mine ar fi găsit cele două pachete de cărţi în ţiplă.