România n-are nevoie de un nou Mesia, ci de un alt Ioan Gură de Aur

 
În decembrie, 10, 1954, noaptea, doamna doctor Leu din Medgidia a asistat-o pe mama să mă nască, în casa bunicilor mei. Tata era în închisoare de şase luni şi opt zile. Fusese luat de pe stradă în timp ce se ducea la serviciu la IMUM unde era şeful laboratorului chimic. Mama s-a chinuit mult pînă să mă nască. Aveam patru kilograme şi o sută de grame şi cordonul ombilical legat de gît, încît doctoriţa nu mai ştia de care dintre noi să aibă grijă mai întîi. Bunica o sfătuia să vadă de mama. Copilul, dacă are zile, trăieşte. Mama nu era de aceeaşi părere. Ea a supravieţuit şi eu am avut zile, după ce doctoriţa mi-a făcut respiraţie artificială. Bunicul Ştefan s-a dus de dimineaţă la primărie după certificatul de naştere. Mama n-a vrut să mă boteze pînă nu ieşea tata din puşcărie. A încercat un şantaj cu Dumnezeu, care i-a reuşit după mai bine de un an. Tata era din Bucureşti. Se dusese la Medgidia să i se piardă urmele de fost şef al TUNŢ-ului la Politehnică. După ce a fost eliberat n-a mai călcat prin Medgidia. Aşa a devenit mama bucureşteancă. Pînă la cinci ani am stat mai mult la Medgidia. În garsoniera din Bucureşti, aveam un pat de lemn cu zăbrele. Nu puteam să-l sufăr. Mama pe-atunci era casnică şi din cînd în cînd mă lua cîte o lună, două, să stau cu ei. Mi-a citit de cîteva ori Scufiţa Roşie, dintr-o carte cu ilustraţii, cartonată, încît am învăţat-o pe de rost. La Medgidia bunicii mei invitau vecinii să mă vadă citind, la patru ani. Întorceam paginile exact cînd trebuia, aşa că nu se îndoia nimeni că ştiam să citesc. Cînd aveam cinci ani, ai mei s-au despărţit, din vina ambelor părţi. Nu mi-a părut rău. Tata mă bătea la fund cînd nu-l ascultam. Şi în cele cîteva luni pe an cît stăteam la Bucureşti asta mi se întîmpla des. Apoi mama s-a măritat cu Aristide.
Bunicii mei ar fi vrut să mă dea la şcoală la Medgidia. Mama şi Aristide nici n-au vrut să audă. Aşa că de la şase ani eram bucureştean, la şcoală, şi mă întorceam la Medgidia, în vacanţă. Primii doi ani i-am făcut la Şcoala 56, din parcul Tolbuhin, iar din clasa a treia pînă într-a opta am învăţat la şcoala de pe Mântuleasa, cea care a fost dărîmată după revoluţie. În Bucureşti mi-am făcut abonament la cele două biblioteci din cartier. Amîndouă au dispărut. Una a devenit cîrciumă, iar cealaltă locuinţă. La Medgidia luam cărţi cu împrumut de la biblioteca din centru, care există şi azi. Nu mă omoram cu învăţatul. Mai exact nu învăţam deloc. Mă descurcam cu ce ţineam minte din clasă, la unele materii mai bine, la altele aproape riscant. Îmi făceam lecţiile cît puteam de repede, ca să-mi văd de cărţile luate cu împrumut şi să mă duc să joc fotbal. Mă mai duceam la filme, de unul singur, şi la teatru cu clasa. Cînd aveam cu ce îmi cumpăram cîte un volum din Biblioteca pentru toţi, încă de pe vremea cînd toate copertele colecţiei erau albastre. O carte costa cinci lei, iar o pîine intermediară cu cartofi era 3 lei şi 25 de bani.
Fotbalul îmi mînca mult timp. Şi pe maidan, şi la cluburi. Mai întîi la Palatul Pionierilor - care era atunci la Cotroceni, apoi la Progresul, pe Doctor Staicovici. În clasa a VIII-a mă duceam mai des la antrenamente decît la şcoală. După primul trimestru rămăsesem corigent la toate materiile. Diriginta, pictoriţa Eliza Popovici, ţinea la mine, aşa că a vrut s-o cheme pe mama la şcoală. Am căzut la înţelegere cu ea: să mai aibă răbdare două săptămâni, fiindcă, oricum, nu mama s-ar fi apucat de învăţat în locul meu. În privinţa absenţelor, a fost de acord să mai închidă ochii. Grija dirigintei era că n-o să iau admiterea la liceu. Pe atunci, dacă nu intrai la liceu, te mînca vreo şcoală profesională. Aşa că am rărit-o cu fotbalul şi am intrat la liceu, la Coşbuc. După admitere, m-am dus la Medgidia, în vacanţă. Înainte pescuiam pe canal de distracţie. În vara aceea m-am profesionalizat, fiindcă n-aveam bani de buzunar. Adică o parte din peştele pe care-l prindeam îl vindeam pînă să ajung acasă şi cum crapul era cel mai scump, am devenit o autoritate în materie. În acel an însă a murit bunicul meu, Ştefan. A murit la Bucureşti, de la un blocaj renal. Nea Fănică Teodorescu nu era o persoană atît de importantă încît să i se facă dializă la Fundeni.
În anul următor casa din Medgidia parcă se micşorase, iar bunica, deşi era în toate minţile, se trezea vorbind cu Fănică al ei prin curte. A mai rezistat acolo cîţiva ani, dar venea tot mai des să stea la noi în Bucureşti, mai întîi cîte o săptămînă, apoi cîte o lună, două, pînă cînd mi-a spus că nu mai avea de ce să se întoarcă la ea acasă.
La liceu mi-a mers mai bine ca la gimnaziu. În clasa a noua m-am îndrăgostit de o tipă cu sprîncenele îmbinate, zîmbitoare, dar retrasă, care a ieşit prima în clasamentul pe care l-au făcut băieţii. În clasamentul fetelor, eu am ocupat un loc de asemenea onorant, ultimul. Într-a zecea tipa cea zîmbitoare s-a dus la clasa specială de matematică, iar eu la uman. Scriam piese de teatru într-un act - pe una am pus-o în scenă, împreună cu cîţiva colegi. După aceea am jucat într-o piesă de teatru adevărată, care exista şi în repertoriul unui teatru şi mi s-a dat pe mînă revista liceului, Atque nos. Nu mai erau bani să fie publicată pe hîrtie, aşa că o scoteam pe două panouri mari pe hol, în clădirea nouă a liceului, de pe Olari. La sfîrşit de an, pe un al treilea panou, cel cu anunţuri de tot felul, apărea lista cu promovaţi, corigenţi şi repetenţi. Pe primul loc, la promovaţi, tipa de care eram îndrăgostit, Daniela Georgescu, pe ultimul Cristian Teodorescu. Ea datorită mediei generale, eu din cauza mediei de la purtare. Dintr-a zecea, aveam 4 la purtare într-un trimestru, de obicei în primul, un 7 cu insistenţe din partea cîtorva profesori, în cel de-al doilea, iar într-al treilea directorul liceului, profesorul Eugen Popescu, mă scăpa de grija exmatriculării, cu un 10 pe care-l scria el însuşi în catalog. Nu eram vreo fiară a liceului, doar că la ore făceam bancuri care nu le plăceau profesorilor şi fumam. Dirigintele meu, profesor de atelier, apucase să-mi promită în clasa a zecea că mă exmatriculează şi voia să se ţină de cuvînt.
Într-a XII-a, după primul trimestru - fumat, tulburarea orelor, atitudine recalcitrantă faţă de cadrele didactice! - bunul meu diriginte voia să-mi mai scrie un patru la purtare în catalog. Şi se lăuda cu asta şi în cancelarie. Nu ştiu cît era de adevărat, dar pe atunci ni se spunea - dacă într-a XII-a rămîneai corigent într-un trimestru la purtare, adio examen la facultate. M-am dus în audienţă la director, care ştia şi el acelaşi lucru.
Toată şcoala tremura de frica Ariciului, cum îi spuneau şi profesorii directorului, iar asta nu numai pentru că se tundea perie. Bat la uşă, aud - Intră! Cînd am pătruns în biroul lui, am rămas cu ochii la două dintre cele cinci lansete ale lui, înşirate pe birou. Le-am recunoscut după inele şi după matisaje - două capodopere franţuzeşti! Am uitat şi de ce mă dusesem la el şi că era directorul liceului - era proprietarul nu al uneia, ci a două asemenea bijuterii, în faţa cărora nu puteam decît să mă închin. L-am rugat să mă lase să le ating mînerele de plută şi să le privesc de aproape inelele. Ariciul mi-a îngăduit chiar să le încerc elasticitatea. Ştia că scriu la Vînătorul şi pescarul sportiv, ştia că pentru o povestire primisem cu cîteva luni în urmă un premiu din care îmi luasem două lansete cehoslovace Tokosz şi două mulinete Rulex, la magazinul AGVPS de la parterul clădirii boiereşti de pe Moşilor, în care era şi sediul revistei. Cînd să ies, după vreo jumătate de oră de discuţii despre lansete, mulinete, bălţi, ştiuci, crapi, dar nu şi despre nota mea la purtare, directorul îmi spune că nu trebuia să mai vin în altă audienţă.
A fost singurul an, în toţi cei patru de liceu, cînd am avut media 9,66 la purtare. La banchetul de adio, printre profesorii care n-au venit a fost şi el. Eram doi care am fi vrut să-i mulţumim de faţă cu toată lumea - eu ca eu, dar mai ales prietena mea, Daniela Georgescu, fata cu sprîncenele îmbinate. Ne-am dus amîndoi, după bacalaureat, la el în audienţă. Directorul avea un vechi Fiat 600 care începuse să sufere de diverse boli de care-l trata cînd avea cîte o oră liberă. L-am găsit în curte, încruntat, ascultînd motorul Fiatului. Cînd ne-a văzut, mie mi-a cerut să intru în maşină şi să apăs pe acceleraţie, iar el şi Daniela ascultau motorul. Cum ni se părea? Apoi ne-a spus, zîmbind pentru prima oară de cînd îl ştiam, că-şi dăduse seama că eram împreună, încă de cînd eram în clasa a noua, şi a bătut aproape mîngîietor cu mîna pe acoperişul Fiatului său, cu care mergea încet prin Bucureşti, după ore.
În facultate de-abia toate cărţile pe care le citisem pînă atunci - despre cele pe care mi le împrumuta Nicolae Rădulescu v-am povestit - m-au ajutat să am o viaţă liniştită. Aşa că atunci cînd asistentul nostru Petrică Nicolau, nepotul lui Blaga, m-a provocat să ţin în locul lui două ore de seminar despre Rilke, fiindcă atunci cînd nu întîrziam îl tot întrerupeam cu întrebări, l-am întrebat despre ce din Rilke. Putea să mă înfunde şi chiar să mă facă de rîs. Fiindcă o parte din Rilke o citisem într-o traducere proastă, de-a dreptul ridicolă. Petrică Nicolau, fie-i bine pe unde se află, mi-a zis că ce ştiam din Rilke în franceză era Rilke. Ce citisem din el pe româneşte, nu! Mi-a dat, în particular, nişte traduceri literale, scrise de mînă, adică de mîna lui, cu care m-a făcut să-i ofer scuze la seminarul ţinut de mine pentru întrebarea "Ce din Rilke?". Cu cine m-am mai înţeles bine, la carte, în facultate: cu, pe atunci, asistentul Coman Lupu, un erudit lingvist şi un mare traducător din spaniolă. Cu Gabriela Pană-Dindelegan, care m-a ajutat să-mi fac ordine în gramatica pe care o ştiam şi care atunci cînd la repartiţie a auzit că vreau să iau comuna Vizureşti, în locul Ploieştiului, s-a ridicat şi a cerut să nu-mi fie luată în serios această alegere. Cînd i-am spus din nou că vreau la Vizureşti, pentru că e în Ilfov, şi nu la Ploieşti, care e în judeţul Prahova, fiindcă în anul următor viitoarea mea soţie, Daniela, urma să-şi ia repartiţia la medicină, şi dacă ar fi fost un post în Ilfov, l-ar fi putut alege înaintea altora, mi-a spus în şoaptă - Să vă ajute Dumnezeu! După care în microfonul amfiteatrului de la Drept s-a auzit din nou: - Cristian Teodorescu, şcoala Vizureşti, comuna Ciocăneşti, judeţul Ilfov. Ce presentiment o fi avut doamna Dindelegan? La un an după ce am devenit profesor de română la Vizureşti, s-a făcut o reorganizare a judeţelor şi comuna Ciocăneşti a intrat în judeţul Dîmboviţa.
Cu Gelu Ionescu aveam în facultate o simpatie reciprocă, transformată mai tîrziu în prietenie nedezminţită.
Despre Crohmălniceanu v-am spus înainte, dar un amănunt în plus: cînd a aflat ce am ales la repartiţie, mi-a zis: Dacă nu vrei să ajungi un apostol al şcolii gimnaziale de la ţară va trebui să scrii nişte cărţi cu care să rupi gura tîrgului. Altfel nu te văd bine!
În 1985, cînd mi-a apărut Maestrul de lumini, cartea de debut, trece o săptămînă şi nu scrisese nimeni despre ea, mai trece una şi tot nimic. Să mi se taie picioarele. O trimisesem la critici, chiar şi la scriitori care mai comentau cărţi. Mă duc la Croh, să-l întreb ce părere are. - Cristi, stai liniştit, nu ştii cît de bine îi va merge cărţii tale. Apoi au început să apară cronicile, după cronici premiile literare, şi după cîteva luni, mă sună Laurenţiu Ulici. Nu ne cunoşteam, dar mă ia direct: Bătrîne, am auzit că eşti profesor la ţară. N-ai vrea să vii redactor la Contemporanul? Şi ce-mi vine, ca să nu par că mă gîdilă foamea de Bucureşti în gît: - Să mă gîndesc două zile! După prima zi, se strică telefonul. În ziua următoare îl caut pe Laurenţiu Ulici de la un telefon public, cît pot mai degajat: Ce-ar fi însemnat chestia asta? - Nimic compromiţător, mă asigură Laurenţiu. Atunci de-abia i-am mulţumit, în timp ce de pe stradă se auzea uruitul autobuzelor şi un tip îmi arăta insistent o fisă cu care mai şi bătea în geamul cabinei. După încă două zile mă duc să mă văd cu Ulici, apoi cu D.R. Popescu - redactorul-şef al Contemporanului şi preşedintele Uniunii Scriitorilor. Drept care Contemporanul trimite o scrisoare cu antet la primăria comunei Ciocăneşti prin care îmi cere transferul de la Vizureşti la revista cu acelaşi nume. Pînă să primesc transferul trebuia să mă descarc de gestiunea bibilotecii de la Vizureşti. Adică să mă despart oficial de toate cărţile "casate" şi dispărute, cu sau fără proces verbal. Despărţirea asta ar fi însemnat să pun pe foc, de faţă cu martori, toate cărţile rupte şi să le declar distruse pe cele furate. Primarul comunei, un tip de vreo 45 de ani, fost tractorist în prima tinereţe, şi absolvent al unui curs pentru primari la "Ştefan Gheorghiu", mă înţelege cînd i-am spus că eu nu pun nici o carte pe foc. În definitiv, spune primarul, hîrtia trebuie reciclată, nu arsă. Şi a încărcat în Trabantul lui toate cărţile rupte de la Vizureşti, laolaltă cu o listă de cărţi dispărute de-a lungul timpului. Îmi place să cred că le-a dus la un centru de preluat hîrtia. Cînd am ajuns la Contemporanul, cu transfer, şi cu postul meu de la Vizureşti ocupat imediat de un suplinitor, vine şi răspunsul de la Consiliul Culturii, formalitatea, cum îmi spuseseră Ulici şi D.R.P. Litere de tipar scrise cu creionul: Nu poate fi angajat la o revistă din Capitală, deoarece vine din provincie! Semnat, Petru Enache. Fostul cazangiu aplica riguros indicaţia de partid că nici o persoană din provincie nu se putea angaja în Bucureşti. Or, eu, chiar dacă locuiam în Bucureşti, aveam serviciul în provincie. Deci nu puteam fi angajat redactor la o revistă din Capitală. Încearcă DRP şi altfel - să mă pună corector - adică un fel de muncitor al literelor. Nimic. Cazul e închis! După ce-am stat în şomaj vreo şase luni, unul dintre redactorii de la Contemporanul descoperă soluţia. Dacă mă angajam corector la o tipografie nu aveam nevoie de aprobarea nici unui Petru Enache. Aşa că trei luni am muncit la tipografia "Informaţia", după care D.R.P., fără să mai întrebe, m-a transferat la corectura României literare. Postul de la Contemporanul rămăsese liber, dar D.R.-ul nu mai voia să aibă de-a face cu literele de tipar ale fostului cazangiu de la Consiliul Culturii care cică, altfel, era un om cumsecade. După aproape şase ani, mă întorsesem în Bucureşti şi cu locul de muncă.  
   
Daniel Cristea-Enache: Vă mulţumesc mult pentru acest dialog şi pentru răspunsurile (prozastice şi publicistice) pe care le-aţi dat.
În prima rundă, făceam referire la o scenă din Supravieţuirile lui Cosaşu, în care Reznicek (Leonte Răutu) e văzut, după 1990, în faţa unei tarabe cu ziare libere: ziare pe care nu mai poate să le controleze şi să le dirijeze.
Cum va arăta, după alţi douăzeci de ani, presa românească? Şi cum credeţi că va arăta România din paginile ei tipărite ori online?

Cristian Teodorescu: Dacă tot aţi adus vorba de Leonte Răutu, mă întreb ce-ar spune azi unul ca el. Vă imaginaţi cum le-ar mai da cu tifla celor care în '90 vorbeau de presă liberă? Ar putea deschide o şcoală la care să-i perfecţioneze pe mogulii de presă. Ce lecţii le-ar da ăstora care vor să controleze presa! Şi cum i-ar lumina un Răutu pe cei care vor să-i intimideze pe ziarişti!
Nu-mi vine să mă gîndesc la ce se va întîmpla peste 20 de ani cu presa de la noi şi cu presa în general. Am din cînd în cînd cîte o viziune - pentru mine, neagră! - că ziarele de hîrtie vor dispărea. Şi că ştirile vor putea fi citite sau mai degrabă auzite pe echivalentul de atunci al telefonului mobil. Dar, atîta timp cît puterea va emite mesaje, omul obişnuit va încerca să înţeleagă ce vrea puterea de la el. Şi să afle ştiri pe care puterea încearcă să i le ascundă sau să le deformeze. Încît chiar dacă nu va mai citi ziare, omul obişnuit va căuta pe mobil informaţii pentru a afla de ce i se întîmplă ceea ce i se întîmplă şi ca să afle ce vrea, de fapt, puterea de la el.
Partea cea mai bună a netului, cu care bate formele tradiţionale de presă, e că o ştire pe care ziarele n-o dau, tot apare. Aşa că, aviz amatorilor, în următorii ani viaţa jurnalistului profesionist va depinde şi de felul în care va şti să facă faţă onest concurenţei omului de pe stradă care postează pe reţelele de socializare. Văd însă profilîndu-se un tot mai mare pericol în calea gazetăriei oneste. Armatele tot mai bine organizate de postaci ai partidelor care acţionează în haită, insultă la ordin şi au un mesaj unitar, care poate părea cantitativ credibil. Dacă vezi o sută de postări care spun acelaşi lucru, în cuvinte diferite, e foarte greu să nu intri la idei. Totuşi, între băgarea pumnului în gură şi riscuri de acest fel prefer riscurile. Dar iar mă întorc la pomenitul de Cosaşu, Leonte Răutu: asemenea inşi sînt utili în regimuri totalitare şi în regimuri corupte în care politicienii au relaţii cu mafioţii, iar mafioţii au protectori în justiţie. Mă tem că acest cerc vicios, care seamănă cu acela din Cetatea ideală imaginată de Zacharias Lichter, personajul lui Matei Călinescu - o cetate populată numai de hoţi şi cerşetori, în care hoţii îi fură pe cerşetori, iar cerşetorii întind mîna la hoţi! - nu se va rupe prea curînd în România. Şi dacă chiar vrem să vedem rupt acest cerc al nenorocirilor şi al sărăcirii, atunci va trebui să întărim societatea civilă. Dacă aşteptăm asta de la politicieni, peste 20 de ani corupţia şi mafiotismul vor fi atît de puternice, că vor părea fireşti şi, mai ales, implacabile. Cînd auzi că politicianul cutare şi cîţiva ţuţări de-ai lui vor să mişte societatea civilă, ca pe urmă să facă un partid din această mişcare, trebuie să fii ori de o naivitate soră cu prostia, ori să fii prizonierul electoral al acelui politician, încît să accepţi orice vine din partea lui. România n-are nevoie de încă un Mesia, care să vrea puterea, ci de un Ioan Gură de Aur care s-o critice şi care să ţină lumea trează. Politicianul care nu se ştie supravegheat de societatea civilă şi care nu se teme de viteza ei de reacţie face tot ce-i trăsneşte prin cap şi încearcă să se eternizeze la putere. Nu neapărat în persoana lui, ci folosindu-se de oameni şantajabili sau manevrabili, pe care să-i instaleze, în locul său, la butoanele puterii.
La peste 20 de ani de la Revoluţie, România a rămas ţara lui "Nu se vrea!" cînd e vorba de aplicarea legii. Or, o democraţie ceţoasă în privinţa exercitării puterii şi a puterii legii nu e decît o parodie periculoasă în care nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru nimic şi în care corupţia, hoţia şi starea de cerşetorie a tot mai multora dintre alegători pot duce la falimentul statului de drept. O ţară nu se schimbă prin intermediul miracolelor. Cei care promit miracole şi împrăştie fum propagandistic în jurul lor, în contul unor asemenea promisiuni, nu fac altceva decît să anemieze democraţia pînă la a o face inoperantă. Democraţie de camarilă nu există! La fel cum nu există o democraţie a legii aplicate discreţionar! Astea sînt democraturi care, mai devreme sau mai tîrziu, stîrnesc revolte. Cînd autoritatea statului e construită, ca la noi, pe şpagă, pile şi relaţii, asta duce la disoluţia autorităţii şi la haos. Peste 20 de ani România va fi aşa cum o pregătim acum. Spun asta ca unul care a văzut şi efectele celor două decenii şi ceva de ceauşism, cumulate cu efectele tentativei, în mare parte reuşite, de a instaura aici o democraţie originală. Ne-am ales cu o oligarhie securistico-politrucistică ai cărei fii şi nepoţi se află în toate partidele şi care aplică tactica pămîntului pîrjolit pentru a-şi face uitate originile şi metodele prin care au ajuns la putere. Dacă nu vom fi în stare, acum, să-i obligăm să respecte legea şi democraţia, cu ajutorul protestului civil, peste douăzeci de ani România va fi atît de cangrenată, încît oricine va avea chef să ia o parte din ea, va fi privit ca, azi, cei care cumpără cîte o firmă falimentară a statului. S-o ia, numai să nu rămînem pe drumuri! Iar după cîtva timp, vedem că cei care ne-au cumpărat ne vînd altora, care ne lasă de izbelişte!