Nu era nimic care să mă facă să cred că va cădea Ceauşescu

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Ovidiu Şimonca, aveaţi 21 de ani în 1989, fiind aproape de absolvirea Facultăţii. Cum aţi trăit evenimentele din decembrie 1989? Şi în ce fel v-au marcat?
Într-o versiune contrafactuală, cum credeţi că ar fi arătat traiectoria dvs. intelectuală, dacă socialismul real al epocii Nicolae Ceauşescu s-ar fi prelungit? Care erau perspectivele?

Ovidiu Şimonca: Am să fiu nostalgic, cred că mi se permite, după ce mi s-a dus buhul prin tîrg că aş fi "negru în cerul gurii", resentimentar, plin de venin şi de ură. Eu, stimate domnule Daniel Cristea-Enache, am vrut să dau la Filologie. Dar mama, care era profesoară de limba română (!), şi tatăl, care lucra în domeniul tehnic, au zis: mai bine Drept, mai bine Politehnică... Pînă la urmă, a fost, din 1987, Facultatea de Istorie şi de Filozofie, la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi.
Nu ştiu cum s-a făcut, dar în liceu eram un asiduu cititor de presă. Tata avea o cunoştinţă la un chioşc de ziare, care îmi păstra exemplare din revistele Flacăra, Săptămîna, Fotbal - suplimentul ziarului Sportul, şi mai cumpăram, la liber, erau expuse, că nu se înghesuiau cititorii, România literară, Viaţa studenţească şi Luceafărul. Aduceam un braţ de ziare acasă, vineri seară sau sîmbătă după-amiază. Boala asta cu cititul ziarelor o aveam şi în vacanţă. Bunica mea dinspre mamă era din Câmpulung Moldovenesc şi îmi petreceam săptămîni bune, vara, în acel orăşel de munte. Dar trebuia să citesc şi ziare, nu se putea altfel. Aşa că-mi făcusem, şi acolo, o relaţie la un chioşc, era o fată foarte de treabă, care îmi ţinea ziarele mai sus menţionate. Bunicul meu (vitreg) - bunica se recăsătorise - era un tenace ascultător de Europa Liberă. Iar boala, dacă e să se instaleze... Aşa că am devenit şi eu ascultător de Europa Liberă. Am pus cuvîntul în italice, pentru că nu eram combatanţi, nu eram revoltaţi, nu eram contra regimului, eram ascultători de Europa Liberă. Şi comentatori, da, asta am fost tot timpul... Ca să fie peisajul complet, mai adaug un element: aveam o colegă de liceu, frumoasă, dulcică, cu sîni care se ghiceau prin oribilul sarafan al elevelor. Şi această fată era "combinată" cu un student de la Filologie, care citea Dialog şi Opinia studenţească, reviste în vogă, care se distribuiau doar în facultăţi. Şi îmi aducea şi mie cîte un exemplar din Dialog şi Opinia studenţească, pe care le citeam cu nesaţ.
Intru eu la facultate şi în loc să-mi procur cărţile pentru seminariile de "Socialism ştiinţific" (disciplină obligatorie la toate facultăţile, iar la Istorie şi Filozofie se făceau trei ani), mă apuc să scriu o recenzie la volumul Epistolar, alcătuit de Gabriel Liiceanu, şi mă duc sfios la redacţie la Opinia studenţească. Recenzia nu mai ştiu dacă era rea sau bună, n-a fost publicată, dar am rămas în redacţie, încercînd să scriu şi alte articole. Pur şi simplu, am rămas acolo, am scris şi n-a apărut, am scris şi primul articol a apărut tîrziu, după vreo şase luni. Am avut o ucenicie îndelungată, mă bucur că oamenii care diriguiau Opinia studenţească au avut răbdare cu mine (erau Daniel Condurache, care se ocupa de "Actualitate", şi Valeriu Gherghel, care realiza paginile de "Cultură"; da, da, e vorba de Valeriu Gherghel, excelentul eseist, care a publicat anul trecut volumul Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate).
În anii de facultate, primăvara anului 1988-vara anului 1989, am publicat mai mult în paginile de "Cultură", mici recenzii. Trebuie să spun că tatăl meu (care s-a prăpădit în 2002) îmi cumpărase şi o maşină de scris (cu toată corvoada declarării acesteia la Miliţie, anual; tatăl meu se ocupa să ducă acele pagini de identificare a maşinii de scris la Miliţie) şi am luat şi cîteva cursuri de stenodactilografie, la Clubul CFR din Iaşi. De atunci, n-am nici o problemă să scriu la maşini de scris sau la calculator.
Să mai spun că, la facultate, profesorii care predau discipline filozofice aveau cursuri politizate, în mare parte. Dar existau şi excepţii; astfel, am făcut un curs de "Psihologie socială" cu regretatul Adrian Neculau, am făcut un curs (opţional) de greacă veche cu Mihaela Paraschiv. Şi mai erau şi practicile sociologice, cu profesorul Vasile Miftode, care ne-a dus într-un an la Mărginimea Sibiului, să vedem că se poate şi fără cooperativizarea agriculturii. Despre cursurile istoricilor, păstrez şi astăzi o caldă amintire profesorului Ioan Caproşu, care preda "Istoria medievală universală" şi pe care îl mai vizitez şi astăzi, cînd ajung în Iaşi (un profesionist al documentelor şi al acribiei interpretative). Cum îmi amintesc de seminariile, tot de la "Istoria medievală universală", pe care le ţinea Alexandru-Florin Platon, care folosea surse occidentale.
Pînă aici, stimate domnule Daniel Cristea-Enache, o biografie de student obişnuit, care scria şi el (ca mulţi alţii) în revistele studenţeşti. Dar Iaşiul era, la acea vreme, un punct nodal al unor proteste anticeauşiste. Exista Dan Petrescu, exista Luca Piţu, exista Liviu Antonesei, exista Alexandru Călinescu, exista Liviu Cangeopol, exista Dan Alexe. Valeriu Gherghel ne povestea, în şedinţele de sumar, dificultăţile pe care le avea, cu Securitatea şi cu colegele de la catedră, Luca Piţu. Eram un student informat, un bun ascultător. Nimeni nu se ferea să amintească, la şedinţele noastre de sumar, faptul că unele numere ale revistei Opinia studenţească erau comentate elogios la Europa Liberă (Neculai Constantin Munteanu, la prima lui venire în România, în 1990, va face un drum la Iaşi şi va produce, cu oameni de la Opinia studenţească - revista a continuat să apară şi după decembrie 1989 -, o întreagă emisiune "Actualitatea românească", înregistrată în redacţie; i-am luat atunci un interviu de care şi astăzi sînt mîndru că l-am publicat).
Dar simţeam oare că sfîrşitul ceauşismului va veni în decembrie 1989? Nu, nu simţeam, nu presimţeam, nu era nimic care să mă facă să cred că va cădea Ceauşescu. În toamna anului 1989, eram deja student în anul al III-lea. Aveam un profesor de "Socialism ştiinţific" care, în timpul Congresului al XIV-lea PCR, ne dădea lungi pauze - spre 30 de minute, pauza fiind doar de 10 minute. El cobora la catedră, unde era un televizor, şi se uita la intervenţiile de la Congresul al XIV-lea. Nu se uita ca un politruc, ci, dimpotrivă, aştepta să se întîmple ceva, o intervenţie care să dea peste cap Congresul, aşa cum făcuse Constantin Pîrvulescu la Congresul al XII-lea, în 1979, cînd protestase, de la tribună, împotriva unanimităţii, declarînd, cu Ceauşescu de faţă, că PCR are alte probleme decît să-l laude necontenit pe Secretarul General (acea secvenţă apare în filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu; din păcate, PCR era, şi în 1989, tot o masă amorfă şi umilă). La Congresul al XIV-lea PCR nu s-a întîmplat nimic. Acel profesor de "Socialism ştiinţific" avea curajul (să-i spunem curaj?) să discute cu noi, la seminarii, despre perestroika şi glasnosti, despre schimbarea de putere din Germania de Est, despre Polonia. Pronunţa nume de politicieni şi de disidenţi care nu apăreau în presa oficială de partid, din România. Părea că ne face o revistă a presei după emisiunile de la Europa Liberă. Iar, noi, studenţii, intram în acest "joc", al comentării aluzive a programelor de la Europa Liberă.
Cu un an în urmă, cîţiva studenţi care locuiau în cămin, după o seară cu vin adus de acasă (mulţi erau din satele din jurul Iaşiului sau Vasluiului şi veneau, toamna, cu vin), spuseseră bancuri politice şi imitaseră emisiunile de la Europa Liberă, vocile şi semnalele sonore. Ofiţerul de Securitate din Universitate îi chemase la scurte interogatorii, dar decanul de atunci a pus o vorbă bună pentru studenţi şi nu s-a lăsat cu nici un fel de repercusiuni (probabil că nu se dorea ca situaţia să ia amploare, o excludere din facultate sau o sancţiune ar fi fost în defavoarea facultăţii şi a Securităţii din Iaşi, care avea destul de "muncă").
În decembrie 1989, circulaseră şi în cămine manifeste pentru o adunare în Piaţa Unirii. Unul dintre colegii mei adusese la un curs un asemenea manifest şi-l întrebase pe un profesor dacă nu merge acolo. Profesorul a citit petecul de hîrtie, care îndemna la adunare, dar a spus că nu merge, că trebuie să ajungă acasă. Am trecut, în acea zi de 14 decembrie, prin Piaţa Unirii. Erau maşini de pompieri, de Miliţie, şi cine staţiona era invitat "să circule". Se spune că revoluţia română trebuia să înceapă la Iaşi, dar nu s-a putut. Iniţiatorii, repede dibuiţi, au stat în arestul Securităţii pînă pe 22 decembrie.
Pe urmă a venit vacanţa. În acel an s-a luat vacanţă pe 16 decembrie, cu o zi înainte de începerea revoltelor de la Timişoara. Numerele din Opinia studenţească erau deja apărute, era vacanţă şi la revistă, Europa Liberă îşi începuse programele speciale. Eram, din nou, ascultător. Şi telespectator. Am văzut acasă, în direct, intervenţia lui Nicolae Ceauşescu de miercuri, 20 decembrie, după întoarcerea din Iran. Am remarcat figurile cadaverice din jurul său (Manea Mănescu şi Emil Bobu, în primul rînd). Am văzut şi mitingul întrerupt de a doua zi din Piaţa Palatului din Bucureşti. Părinţii mei erau sceptici, credeau că nu se va întîmpla nimic. Iaşiul părea un oraş amorţit, pustiu, studenţii plecaseră acasă, pe Copou - în drumul spre Universitate - se întuneca parcă mai repede decît în alte zone ale oraşului, biblioteca universitară nu mai dădea cărţi pentru vacanţă, sălile de lectură erau închise. Nu aveai unde să te duci, nu aveai pe cine să întîlneşti. Din cauza raţionalizării consumului de curent, librăriile, dar şi alte magazine închideau repede. Rămăsesem claustrat în apartamentul părinţilor mei, fără să înţeleg că trăiesc o săptămînă "istorică".
Apoi a căzut Ceauşescu. Fără să ne vorbim, ne-am adunat, în acea seară de vineri, 22 decembrie 1989, în redacţie la Opinia studenţească. Şi am scos un număr dedicat Revoluţiei. Iar eu am scris un articol patetic, despre prăbuşirea unui regim. Şi pe urmă am tot făcut presă, la Opinia studenţească, la Monitorul de Iaşi, la Radio Nord-Est din Iaşi, la BBC, redacţia în limba română (mai întîi, corespondent, pe urmă, angajat în redacţia de la Bucureşti, din 1999), la Evenimentul zilei şi la Observator cultural. Dacă nu făceam presă, dacă nu cădea Ceauşescu, deveneam profesor departe de casă (eventual în Harghita şi Covasna, unde mulţi colegi din promoţiile apropiate primiseră repartiţie, ca să echilibreze elementul românesc din zonă) sau prin satele Moldovei. Nu mă gîndeam la ce am să fac după terminarea facultăţii, eram abia în anul al III-lea, mai aveam (îmi ziceam) destul timp pînă la absolvire. Dar mă aştepta această "mirifică" perspectivă: profesor de istorie într-un sat al României.
Sigur, mai era o alternativă: activist PCR sau chiar racolat de Securitate. Eu eram, din primăvara anului 1989, membru PCR, cîţiva studenţi cu rezultate bune la învăţătură erau făcuţi automat membri. Puteam să refuz, n-am făcut-o. Dar nici n-am trăit o frenezie a activismului politic. Am participat la cîteva şedinţe PCR, ale Facultăţii de Istorie şi Filozofie, unde erau adunaţi profesori şi studenţi, împreună. Erau şedinţe făcute în silă, se vocifera mult, era un zumzet perpetuu, se citeau materiale propagandistice pe care nimeni nu le asculta, se vota repede, la foc automat.
De securişti nu am avut parte. Nu m-a căutat nimeni să-mi propună vreo colaborare sau să mă tragă de limbă. Nu ştiu cum aş fi reacţionat, nu ştii niciodată ce resurse de ticăloşie sau de compromis zac în tine. Într-un sistem totalitar, victima e importantă, prin asumarea suferinţei, prin "ieşirea din rînd". Dar, la fel de important este cum un om obişnuit şi normal devine un "rinocer". N-avusesem timp şi poate nici structură să devin un "rinocer". Dar, cine ştie, dacă la terminarea facultăţii, dacă nu cădea Ceauşescu, mi s-ar fi propus să intru în structurile de partid, ca să rămîn la Iaşi, şi să nu plec într-un sat prăpădit, oare aş fi refuzat oferta?
Nu vreau să dau un răspuns mincinos, dar nici nu vreau să cad în autoflagelare. Probabil că, pînă la urmă, m-aş fi dus în acel sat unde ar fi trebuit să ridic nivelul de civilizaţie şi de cultură al poporului. Şi, mai departe? Cîţi nu s-au blazat, cîţi nu şi-au distrus sănătatea şi viitorul într-o navetă istovitoare? Citeai, da, şi? Încingeai băute prelungite în noapte? Da, şi? Erai căsătorit sau divorţat, sau singur şi depresiv, aşteptînd marea iubire? Da, şi? Ce viaţă e asta cînd sistemul influenţează destinul tău şi-ţi dă la cap?
Nostalgia intervine imediat, privind de pe umărul meu la ce scriu: hai, mă, era mişto, erai tînăr, vesel, citeai pe navetă, găseai resurse de prietenie în orice văgăună... Nu, nu cred că era mişto, dacă apăreau şi copiii nu era mişto deloc, în camere îngheţate, fără lapte pentru copii, prudent să nu-ţi laşi nevasta însărcinată, că avorturile nu erau permise, fără să poţi iubi cît ai fi dorit şi cît ţi-ar fi cerut-o tinereţea. Dar dacă pîrdalnica de nostalgie zice că era mişto, poţi să o contrazici?
Pentru mine, căderea lui Ceauşescu a fost un noroc. Am putut să fac presă, am putut să fac ce-mi place, să scriu ce-mi place, să trăiesc aşa cum vreau, dar respectuos şi îndatorat faţă de cei care au fost curajoşi, îndurînd puşcăriile comuniste. Nu m-am îmbăţoşat cu libertatea. Sînt liber să nu-mi falsific trecutul, sînt liber să-mi recunosc limitele şi sînt liber să nu vreau să devin anticomunist post festum. Dar despre libertate sper că vom mai avea prilejul să vorbim.