Uite aşa, comunismul nu mai este obiect de studiu, ci teren de confruntare politică

Daniel Cristea-Enache: Spuneaţi că nu vreţi să deveniţi un anticomunist post festum. Această categorie a fost bogat ilustrată în anii '90 de cei care se acomodaseră relativ bine cu regimul totalitar, subit (în libertate) descoperit ca totalitar. Între timp lucrurile s-au mai aşezat, s-au decantat şi discuţia asupra comunismului a ieşit din sfera pasionalului şi a curajului tardiv.
Într-o analiză rece, depasionalizată, cum vedeţi şi cum caracterizaţi socialismul real românesc? Ce vi se pare a-l defini cel mai bine?
Există şi elemente pozitive datorate regimului politic care v-ar fi dus într-un sat să ridicaţi, ca profesor de Istorie, nivelul de civilizaţie şi de cultură al poporului?

Ovidiu Şimonca: Mai uşor cu pianul pe scări, cum ar fi spus Marin Sorescu! N-aş fi atît de optimist ca dumneavoastră, stimate domnule Daniel Cristea-Enache... Precizaţi că discuţia a ieşit din "sfera pasionalului şi a curajului tardiv" şi că "lucrurile s-au mai aşezat". Să vedem un pic cum stau lucrurile, în realitate. Pînă în 2000, la alegerile prezidenţiale, istoria comunismului românesc a însemnat publicarea unor volume de istorie sau de memorialistică. Volume de autor. Şi s-a constituit Memorialul Sighet, dar nu dintr-o voinţă de clarificare a Statului român, ci din iniţiativa personală a Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, susţinută îndeosebi de fundaţii şi institute din Germania (ţară care s-a delimitat exemplar atît de nazism, cît şi de comunism, deschizînd arhivele STASI şi blocînd drumul spre politică al foştilor granguri comunişti), dar şi din Franţa, Polonia, Cehia.
Statul român a făcut prea puţin sau deloc pentru cercetarea acelei perioade. De fapt, a existat o continuitate de evoluţie între PCR şi FSN, dacă ar fi să ne amintim doar despre prima declaraţie a lui Ion Iliescu, în 22 decembrie 1989, despre Ceauşescu care "a întinat nobilele idealuri ale socialismului" şi pînă la mineriade, cînd formaţiuni paramilitare au fost chemate de conducătorii de atunci să facă "ordine" în Bucureşti. Un comportament tipic totalitar!
Istoria preşedinţiei lui Emil Constantinescu - diferită semnificativ de primii ani de după 1989 - n-a fost îndreptată spre o clarificare a trecutului comunist. Scandalurile din coaliţia CDR-PD, desele schimbări de guvern, o criză economică acccentuată (cu tulburări sociale) şi situaţia externă (Serbia) au lăsat suspendat trecutul comunist. Ceea ce a fost grav pentru echilibrul politic de dinainte de alegerile prezidenţiale din 2000 şi poate pentru destinul nostru ulterior: Emil Constantinescu a anunţat, în iulie 2000, cu patru luni înainte de alegeri, că nu mai candidează.
Anterior, se formase CNSAS, un organism care trebuia să studieze arhivele Securităţii şi să pună oprelişti celor ce urmau să participe în alegeri, dar CNSAS n-a spus cine a fost colaborator al Securităţii, n-a clarificat nimic în privinţa turnătorilor, a ofiţerilor şi a celor care au dirijat Securitatea pe linie de partid. Astfel, în 2000, Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor au primit, de la CNSAS, adeverinţe că n-au colaborat cu Securitatea şi s-au putut prezenta la alegerile prezidenţiale, deşi se ştie că unui prim-secretar PCR (cum a fost Ion Iliescu) îi era subordonată Securitatea, iar Corneliu Vadim Tudor primea la Săptămîna file din dosarele de Securitate (aşa a apărut cazul Caraion, un dosar publicat in extenso pentru a da peste nas Europei Libere că susţin un turnător).
În 2000, retragerea lui Emil Constantinescu din cursa prezidenţială a lăsat CDR fără un candidat credibil. De fapt, au fost mai mulţi candidaţi, care şi-au furat "voturile" şi s-au mursecat reciproc. Aşa că, în finală, în 2000, au ajuns Ion Iliescu (comunist, cu funcţii mari în PCR) şi Corneliu Vadim Tudor (colaboratorul Săptămînii, revistă cu legături în Securitate, publicaţie care ajunsese, la un moment dat, să susţină dărîmarea Bucureştiului, şi care avea şi accente antisemite, a se vedea editorialul Idealuri, din 1981). Corneliu Vadim Tudor era un mare lăudător al cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu, ultimei dedicîndu-i cel puţin o duzină de poezii. Deci: în 2000, am fost puşi să alegem între un comunist şi... un comunist. Au fost atunci cîteva poziţii publice de susţinere a lui Ion Iliescu; îmi amintesc că Alina Mungiu Pippidi organiza mitinguri pentru apărarea democraţiei prin alegerea lui Ion Iliescu. Şi Ion Iliescu a redevenit preşedinte, numindu-l pe Adrian Năstase premier. Cu un an înainte, în 1999, Tony Blair, premierul de atunci al Marii Britanii, susţinuse integrarea României în UE şi ţinuse la Bucureşti, în Parlament, un discurs favorabil României. Asta şi pentru că România, prin Emil Constantinescu, fusese susţinătoare a coaliţiei americano-britanice de intervenţie în fosta Iugoslavie. România a intrat şi în NATO, în 2002, iar în timpul guvernului Năstase s-a anunţat că România va adera la UE la 1 ianuarie 2007. Aparent, guvernul îşi făcea temele. Dar, să nu uităm că tot în acea vreme exista un ambasador al Statelor Unite, Michael Guest, care atrăgea răspicat atenţia asupra corupţiei din România. În perioada 2001-2004, guvernul PSD condus de Adrian Năstase părea să guverneze fără opoziţie. Ideea genială din acele vremuri a fost constituirea Alianţei DA (PNL-PD), cu Theodor Stolojan, Valeriu Stoica, Călin Popescu Tăriceanu şi Traian Băsescu vîrfuri de lance.
Vin alegerile din 2004, ajung în finala pentru prezidenţiale Adrian Năstase şi Traian Băsescu, iar actualul preşedinte, în ultima dezbatere televizată, face o declaraţie foarte interesantă: "Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns pînă la urmă să aleagă între doi foşti comunişti? Între Adrian Năstase şi Traian Băsescu. În 15 ani, nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost tarat de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic. Ce blestem o fi? Pe cuvîntul meu, îmi pare rău". (TVR, 8 decembrie 2004). Aşadar, din nou, în 2004 am votat între un comunist şi... un comunist. Cîteva luni mai tîrziu, într-un interviu acordat revistei 22, Traian Băsescu declara cu privire la condamnarea comunismului: "Eu pot să o fac, dar o fac superficial şi va fi contestată oricînd. Cred că la fel cum s-a făcut pentru Holocaust, sub egida Preşedinţiei, se poate face o comisie care să constate crimele comunismului, comisie care să fie validată ştiinţific şi care să aibă o concluzie, la fel cum a avut şi raportul despre Holocaust. În baza acelei concluzii, preşedintele României se poate duce în faţa Parlamentului. Altfel, cu tot respectul pe care îl am pentru Vladimir Tismăneanu, pentru Ticu Dumitrescu, pentru mulţi oameni care au scris despre ororile comunismului - care şi eu sînt convins că au existat, aşa cum sînt şi ei convinşi -, toate acestea rămîn totuşi o literatură. O astfel de condamnare se face în baza unui document ştiinţific, care nu poate fi decît raportul unei comisii. Şi de aici nu vreau să înţelegeţi că birocratizez un astfel de gest politic, dar el trebuie susţinut ştiinţific, să reziste oricărei critici". (Traian Băsescu într-un interviu cu Rodica Palade, revista 22, 13 iulie 2005).
Şi au mai fost, nu trebuie să uităm, puternice huiduieli împotriva preşedintelui Băsescu, în faţa sediului CNSAS, după ce a fost ales Corneliu Turianu în funcţia de preşedinte al acelei instituţii, în defavoarea lui Constantin Ticu Dumitrescu, care a declarat atunci: "Nu va mai avea loc o deconspirare a Securităţii aşa cum am gîndit-o eu. [...] Se vor arunca mici firimituri ici colo. [...] Mă tem că nici astăzi nu există voinţa politică pentru deconspirarea foştilor securişti." (Hotnews, 28 martie 2006). Huiduit în faţa sediului CNSAS, Traian Băsescu a înţeles că perioada comunistă a devenit o miză politică.
Şi s-a făcut Comisia, condusă de Vladimir Tismăneanu, şi Traian Băsescu a prezentat Raportul de condamnare a comunismului în decembrie 2006, şi s-a format Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, creat de Marius Oprea, sub egida Guvernului României, condus, la acea vreme, de Călin Popescu Tăriceanu, şi au început să apară Manuale despre comunism pentru liceele patriei, şi s-au deschis părţi din arhive, şi s-au publicat o serie de documente despre istoria comunismului. Şi a urmat dezonoranta înlocuire a lui Marius Oprea de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Iar lumea culturală a fost "ocupată" să dezbată pretinse sau reale cazuri de colaborare cu Securitatea. Vă rog să vă amintiţi ce energii am depus (noi, ăştia, "culturalii", "elitele") în discutarea cazului Adrian Marino, sfîrtecat post-mortem, cît de mult ne-am implicat să discutăm despre cazurile Alexandru Paleologu, Sorin Antohi, Nicolae Breban, Ioan Es. Pop, Mihai Botez. Asta în condiţiile în care fostul şef al Securităţii Externe, generalul Nicolae Pleşiţă, spunea în 2009, la OTV, că, de la Europa Liberă, el "i-ar fi omorît pe toţi". Şi asta în condiţiile în care dosarul complet despre Europa Liberă nu se găseşte la SIE, iar din ceea ce "am primit", putem vedea că "boierul" Constantin Bălăceanu-Stolnici întocmea schiţe cu apartamentul fostului director, istoricul Vlad Georgescu (surse: arhiva SRI, nota informativă a sursei "Laurenţiu", 31 octombrie 1984; volumul Operaţiunea Meliţa şi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate de Mihai Pelin, Editura Compania, 2007; declaraţii ale foştilor redactori ai Europei Libere, printre care şi Neculai Constantin Munteanu, care afirma despre Bălăceanu-Stolnici: "A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, director al secţiei româneşti de la Europa Liberă. Vizita s-a soldat cu o schiţă detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele Securităţii. În schimbul serviciilor făcute Securităţii a cerut avansare profesională şi ştiinţifică. Nu din arivism, ci pentru a-şi spori credibilitatea în străinătate. Cot la cot cu Securitatea, a combinat datoria patriotică cu plăcerea turnătoriei" - Neculai Constantin Munteanu, Radio Europa Liberă, 11 octombrie 2011).
Şi vor veni alţii care vor spune despre Constantin Bălăceanu-Stolnici că a fost un "patriot", Traian Băsescu va fi considerat cînd "comunist", cînd "anticomunist", în funcţie de poziţionările politice şi de avantajele "colaborării" cu actualul preşedinte. Uite aşa, comunismul nu mai este obiect de studiu, ci teren de confruntare politică. Şi uite aşa, pe urmele lui Adam Michnik, ne vom sătura de această dispută şi vom spune, asemenea disidentului polonez, că destinele noastre din comunism nu pot fi citite doar din dosarele Securităţii. Cred că astăzi sîntem tot mai încurcaţi să ne raportăm firesc şi precis la comunism şi sîntem tot mai sastisiţi să tot vorbim de turnători, uitînd esenţa regimului şi lăsîndu-i pe ofiţeri să-şi mănînce liniştit pensiile babane. Cred că astăzi n-avem "anticomunişti", comunismul fiind un excelent pretext pentru răfuială politică. Nu studiul comunismului primează, ci diverse formule de parvenitism politic, de poziţionare "simbolică" prin o tot mai aprigă reconstrucţie biografică, din care nu trebuie să lipsească imaginea de anticomunist, pe care unii o repetă pînă la saţietate.
Dar sînt şi excepţii, semne exemplare de raportare onestă (fără băţoşenie şi fără trucarea biografiilor) la comunism. M-aţi întrebat, stimate domnule Daniel Cristea-Enache, cum aş caracteriza cel mai bine "socialismul real"? Păi, pentru răspuns, să facem împreună un drum la Memorialul Sighet, care chiar în aceste zile îşi ţine "Şcoala de Vară". Să citim cărţile celor care au fost acolo, la Sighet, să conferenţieze, precum Stéphane Courtois, Vladimir Bukovski, Dennis Deletant, Pierre Hassner, Anneli Ute-Gabanyi, vorbind nu unor politicieni, ci unor tineri curioşi, care chiar vor să afle, nu doar să lege comunismul românesc de biruinţa în alegeri. Să citim un extraordinar roman politic despre comunismul românesc, precum Plicul negru de Norman Manea. Să nu uităm de istoria disidenţilor noştri; pe cîţiva aş vrea să-i amintesc: Paul Goma, Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu. Întrebaţi de "elemente pozitive" în "socialismul real"? Mai uşor cu pianul pe scări, stimate domnule Daniel Cristea-Enache!