Era tocmai emisiunea pe care tata aştepta s-o asculte

Daniel Cristea-Enache: Aţi făcut un remarcabil desfăşurător analitic al ultimelor două decenii, prin prisma istoriei comunismului românesc şi a asumării ei. Privită în oglinda democraţiei noastre - fie ea şi originală, în primii ani -, această istorie a totalitarismului din epoca anterioară se conturează totuşi, dacă este făcută cu bună credinţă şi în spiritul adevărului. Mai devreme sau mai tîrziu, toate faptele ies la iveală şi ele pot fi cîntărite, interpretate şi judecate.
Dar cum s-ar vedea democraţia noastră postrevoluţionară din perspectiva epocii Ceauşescu, căreia ea i-a pus capăt? Cum aţi înţeles-o şi cum aţi asimilat-o, la o vîrstă în care eraţi deja format ca intelectual? Ce constante structurează, din punctul dvs. de vedere, această nouă epocă pe care aţi trăit-o în integralitatea ei?

Ovidiu Şimonca: Cînd primeşti laude - "remarcabil desfăşurător analitic" - şi cînd întrebarea următoare este plină de sens, ai două posibilităţi: fie te aşezi într-o postură "analitică" şi comiţi un eseu, fie încerci să fandezi o perspectivă riguros academică şi încerci să fii mai relaxat, dar nu detaşat. Asta pentru că viaţa noastră, în aceşti 23 de ani, n-a curs pe lîngă noi ca un rîu pe care îl priveşti cum îşi iese din matcă sau cum se micşorează în ani secetoşi, făcînd fotografii pentru expoziţii. Noi n-am fost simpli observatori, paraşutaţi aici. Viaţa noastră a depins şi de "istoria mare", de ce se întîmpla la guvernare, de cine era preşedinte. Iar noi am avut şi "mica noastră istorie", în care am iubit, am suferit, am plîns, ne-am bucurat la zilele de naştere ale celor dragi, am pierdut părinţi, rude, colegi.
Gîndindu-mă la moartea celor dragi, scriu că îmi este tot mai dor de tatăl meu, care s-a prăpădit în decembrie 2002, la 65 de ani, în urma unui infarct, şi, de asemenea, mă tot gîndesc la doi colegi tineri de la BBC, doi profesionişti, jurnalişti "pînă în vîrful unghiilor", Nae Bădulescu şi Stelian Dorobanţu (nume de microfon: Victor Bratu), care au murit, primul, după o lungă suferinţă, al doilea, într-un accident lîngă Braşov.
Legat de moartea tatălui meu, vreau să-ţi povestesc, dragă Daniel (vezi, trec pe nesimţite de la "stimate domnule Daniel Cristea-Enache" la "dragă Daniel", dar sper că nu te vei supăra), o întîmplare. În săptămîna în care a murit tatăl meu, eram în decembrie 2002, Gabriel Liiceanu a primit din partea revistei România literară Premiul pentru "Cartea anului", acordat volumului Uşa interzisă. Îmi amintesc, ca azi, zilele acelei săptămîni. Premiul a fost acordat miercuri seara. Joi, am vorbit cu Gabriel Liiceanu la telefon şi l-am invitat la o emisiune BBC intitulată "Discuţia săptămînii". Emisiunea ţinea 25 de minute şi se difuza duminica, de la ora 18.05. Emisiunile se înregistrau şi am convenit cu Gabriel Liiceanu să facem înregistrarea sîmbătă, la ora 11.00, în studioul BBC de la Bucureşti, aflat pe strada Maria Rosetti. Sîmbătă dimineaţă, în jurul orei 7.00, am primit un telefon de la Iaşi: murise tatăl meu, prin somn, infarct. La ora 11.00, aveam înregistrarea cu Gabriel Liiceanu. Tu ce crezi, dragă Daniel, am mai făcut înregistrarea sau nu? Îţi mai dau un amănunt: începînd de vineri, în programele BBC, se făcea un promo la emisiunile de la sfîrşit de săptămînă, printre care şi "Discuţia săptămînii". Vineri, în emisiunea de la ora 14.00, tatăl meu ascultase la radioul din maşină (a şofat pînă în ultima zi) acel promo - cu vocea mea - despre emisiunea cu Gabriel Liiceanu şi se bucurase că îl am invitat pe Gabriel Liiceanu.
Sîmbătă dimineaţă, mama, la telefon, mi-a spus că tata aştepta să asculte emisiunea de duminică. În amintirea tatălui meu, m-am dus să fac înregistrarea. Am făcut-o. Domnului Liiceanu nu i-am spus nimic despre moartea tatălui meu. După înregistrare, am editat, am făcut intro şi am transmis emisiunea la Londra, pentru difuzarea de a doua zi, care a intrat în programul BBC la ora ştiută de ascultători. După ce am editat emisiunea, am plecat spre Iaşi, ajungînd duminică dimineaţă acasă. Tot duminică am intrat în capela unde era depus tatăl meu, la Cimitirul Eternitatea. Deja, se lăsase ger, la Iaşi, iar marţi, cînd l-am îngropat, cred că erau minus 20 de grade. Poate că dacă era o emisiune cu un subiect politic, aş fi rugat un coleg să mă înlocuiască. Dar era tocmai emisiunea pe care tata aştepta s-o asculte.
Nu vreau să tragi nici o concluzie din ce ţi-am povestit, dragă Daniel. Şi nici nu vreau să faci vreo conexiune între acea emisiune şi alte articole pe care le-am publicat în Observator cultural, despre Gabriel Liiceanu, articole mai degrabă tăioase. Aş vrea un singur lucru să se reţină: astăzi, cînd se rostogolesc către mine şi către alţi colegi de la Observator cultural tot felul de adjective despre cum urîm noi, şi eu, cum nu suportăm anumiţi oameni de cultură, cum sîntem resentimentari şi ţîfnoşi, eu vreau să spun, în amintirea tatălui meu, că n-am folosit niciodată adjective infamante: despre nimeni din lumea culturală, despre nimeni din lumea politică. N-am scris niciodată despre preşedintele României "chioru'", "marinarul împleticit", "securistul naibii", n-am scris despre Crin Antonescu "Rică Căcărău", iar despre Victor Ponta "Che Mangleală" sau "arendaş". Poţi să fii la fel de critic, de aspru în judecăţi, de vehement, folosind argumente şi analizînd fapte. Ajungem, de fapt, la esenţa problemei. Iar aceasta, din punctul meu de vedere, ca jurnalist, înseamnă să fii la fel de critic, de sceptic, de detaşat faţă de orice fel de putere. Şi să poţi face, da, o emisiune cu Gabriel Liiceanu, după Uşa interzisă, dar să ai dreptul şi datoria să fii în răspăr cu anumite judecăţi publice exprimate ulterior de directorul Editurii Humanitas.
Şi, de asemenea, să fii aspru cu preşedintele Băsescu (preşedintele care, acum cîţiva ani, se arăta surprins că sîntem o naţie de "bebeluşi" şi de "mămicuţe", iar acum este îngrijorat că scade populaţia României şi că, în ritmul acesta, populaţia activă împuţinîndu-se, nu va avea cine să acopere plata pensiilor prin taxe şi impozite), dar şi cu reprezentanţii USL-ului. Ai dreptul şi datoria să reacţionezi cînd preşedintele Băsescu îl consideră pe Regele Mihai "trădător" şi "sluga ruşilor", în timp ce alţi intelectuali tac sau au rezerve doar faţă de "stilistica exprimării". Ai dreptul şi datoria să comentezi public, fără rezerve, cum am făcut-o, decizia unei comisii convocate de Senatul Universităţii din Bucureşti, cu experţi în Drept de la Universitatea din Bucureşti, Universitatea din Strasbourg şi Universitatea Sorbona Paris XII, care au scris într-un Raport înaintat Rectorului instituţiei: "Lectura tezei domnului Victor Ponta, supusă expertizei noastre, a făcut să apară, de o manieră clară şi indiscutabilă, numeroase încălcări ale eticii universitare, constituind un plagiat vădit".
Ai dreptul şi datoria să sancţionezi maniera catastrofală în care Andrei Marga a condus ICR-ul, dar nu poţi să uiţi că Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş, după ce au pus pe picioare o instituţie remarcabilă, s-au implicat politic de o anumită parte. Orice diplomat cultural - şi avem nenumărate exemple chiar la Bucureşti, la Institutul Cervantes, la Institutul Francez, la Institutul Polonez, la British Council, la Centrul Cultural Ceh - susţine cultura din ţara de origine, fără să se implice în disputele politice interne, ale ţării pe care o reprezintă. Aşa cum orice jurnalist trebuie să se poziţioneze neutru faţă de orice putere. Din păcate, la noi, destui jurnalişti şi lideri de opinie au făcut politica unui anumit partid sau om politic şi au primit - pentru poziţionarea partizană - diverse recompense, în bani şi în funcţii. Mie îmi place să fac presă, mă simt foarte bine la Observator cultural, ţin mult la independenţa şi libertatea de care dispun. Fac o echipă foarte bună cu Carmen Muşat, care îmi încurajează libertatea şi creativitatea. În plus, ca părere personală, nu am încredere în instituţiile Statului român. Sînt instituţii greoaie, birocratice, dependente de politic şi la cheremul unor şefi - nu întotdeauna de cea mai bună calitate. Ce se întîmplă în aceste luni la revista Tribuna, care are un şef numit politic şi care este sprijinit - în pofida manierei abuzive şi închistate în care conduce publicaţia - de preşedintele Consiliului Judeţean Cluj arată cît se poate de clar interferenţa nocivă a politicului într-o zonă culturală, care ar trebui reprezentată de o pluralitate de opinii, de dezbateri acute, dar cinstite şi argumentate, de voci care să se confrunte în ceea ce Octavian Paler numea "polemici cordiale".
Marea problemă a României, în sectoarele bugetare, este că nu are "oameni potriviţi la locul potrivit". Este o Românie guvernată neprofesionist, o Românie în care se risipesc bani, o Românie din care dispar bani, o Românie care nu şi-a trecut pînă la capăt examenul cu trecutul, întregul trecut totalitar (şi astăzi frisonăm cînd ni se reaminteşte că Mircea Eliade a avut simpatii legionare; Ceauşescu mai este privit şi astăzi ca "strateg mondial", aflat în opoziţie cu Moscova, neglijîndu-se restalinizarea României de după Tezele din iulie 1971), o Românie în care ministrul Educaţiei spune "nu a existat subiecte pe pagina de Internet, a existat decît un mesaj care nu a fost postat la 8.30" (veţi spune că e un detaliu nesemnificativ să apară două greşeli de gramatică într-o aceeaşi frază; bine, atunci să discutăm cum au ajuns profesori, elevi şi părinţi să falsifice bacalaureatul, să dea şi să primească bani, luînd în derîdere un examen pe care un elev mediu n-ar trebui să aibă probleme să-l promoveze).
Dragă Daniel, ne-am întîlnit cîndva, cu vreo 10 ani în urmă, la Biserica Visarion din Bucureşti. Nu contează împrejurările acelei întîlniri, ceea ce vreau să spun este că la acea biserică, în acei ani, slujea un preot, Nicolai Buga. N-o să-ţi vină să crezi, dar despre acel preot (de vreo şase ani aflat în Statele Unite, slujind la o parohie a românilor de acolo) scrie şi Mihaela Miroiu, în cartea R'Estul şi Vestul (Polirom, 2005), un jurnal "pe două voci", realizat împreună cu Mircea Miclea. Şi scrie că l-a căutat pe preotul Nicolai Buga - într-un moment de cumpănă -, iar acesta a ascultat-o, a ajutat-o, a avut un cuvînt bun, o alinare. E foarte important să ai cu cine să te alini, dragă Daniel.
Astăzi, sînt privit chiorîş sau circumspect dacă vreau să judec un fapt politic sau cultural, refuzînd etichetările previzibile; astăzi, se uită tot ce nu este convenabil (de exemplu, propaganda probăsesciană întinsă pe ani buni, la care au contribuit intelectuali de frunte). Astăzi, văicăreala a luat locul frumuseţii unui dialog cu puncte de vedere contrare. Nu mai ştim să polemizăm, ne jeluim şi ne înfuriem. Acum cîteva săptămîni, în iunie 2012, scriitorul Mircea Cărtărescu declara revistei 22: "Mă consider deja un expatriat. Am fost eliminat din viaţa publică de la noi cu o brutalitate securistică, şi nu mi-a luat nimeni apărarea. Cei din lumea culturală m-au tratat la fel". Sînt mulţi "cei din lumea culturală" care îl preţuiesc şi i-au luat apărarea lui Mircea Cărtărescu. Dar, vezi tu, dragă Daniel, nu doar o apărare instituţională, la gazetă, în luări de poziţii publice e importantă, mai trebuie să simţi şi că omul de lîngă tine (în cazul lui Cărtărescu, Măria Sa Cititorul, în primul rînd) nu te-a uitat. Mă mir că scriitorul Mircea Cărtărescu nu se gîndeşte la cititori, pe care îi are alături. Eu mă gîndesc tot timpul la ei, ştiu că dacă fac erori, cititorul vede şi te sancţionează. Mai devreme sau mai tîrziu, totul se află şi totul se pune pe răboj.
Din acest motiv, mă ţin departe de tentaţiile politice şi de gustul sălciu al puterii. Fac asta pentru a avea cu cine să mă alin. Dacă rămîi prizonierul unui "grup", al unui unic mod de gîndire, al unor frustrări, eşti pierdut. Mi-aş dori ca acest dialog să aducă, cititorilor noştri şi nouă, un dram de alinare. DEX-ul scrie că alinarea înseamnă "calmare, domolire, liniştire, potolire, temperare, uşurare, (rar) potoleală". E ceea ce urez şi celor atît de înfipţi în funcţii şi scaune, atît de porniţi, atît de năzuroşi, atît de turbionari.