A găsi recurenţa în zecimalele lui Pi

Pentru toţi cei care suferă din Univers. Singurul care are dreptul să cânte Ne me quitte pas e pianul! Jaques doar poate s-o spună. Pianul nu a iubit niciodată, pianul poate să cânte, pianul e singurul actant obiectiv, el nu face floricele, el nu e melodramatic, el nu exagerează, el e sincer. Pam-pam-pam, PAM-PAM. Mi-mi-fa mi-mi. Atât. Să nu mai prind pe nimeni că fredonează asta. Lăsaţi pianul să vă facă să plângeţi.

Am scris poezii ca Rimbaud. Toată opera mea până la 19 ani. După aceea s-a dezvoltat în mine organul prozofil, organul maturofil, organul care a început să elimine anticorpi pentru bacteriile unui romantism, care îmi afecta de mult timp muşchii cardiaci, sau aşa credeam, sau aşa am scris acum pentru că sună al naibii de frumos şi pentru că mi-e dor să scriu poezii. Dar nu mai pot.

M-am săturat să scriu poezii cu hai
Nimeni n-o să le asculte vreodată

Hai să ne privim cum ninge
Fulg peste fulg
Până ce devenim troiene
Hai să ne privim cum plouă
Pic cu pic
cum devenim polei,
alunecând pe noi.
Hai să ne privim cum soare
şi ne topim
şi ne evaporăm.

Ultima poezie scrisă la 19 ani şi câteva zile, din ultimele rămăşiţă de iubire adolescentină stoarsă până la ultima consoană de suferinţă pură şi de subtilitate voită, îndreptată ca un strigăt către sursa suferinţei mele. A scrie poezii înseamnă să înjuri în şoaptă. Să înjuri de mame, de cele mai obscure şi mai detestabile lucruri de pe pământ, cu o înverşunare atât de mare încât să poată fi doar şoptită, pentru că altfel ar sparge timpane sau pur şi simplu ar fi a dracului de penibilă. A scrie poezii înseamnă a iubi atât de mult încât să-ţi vină să înjuri, să spurci, să strigi. Poftim, nu a iubi, a te desprinde din cotidianul eului tău şi a constata cu stupoare că atunci când eşti gata să faci asta, persoana cu care voiai să te lipeşti e o loază. A te da. Şi a te lua înapoi. Asta înseamnă a scrie poezii. A te pune pe hârtie, ca într-o ultimă bătălie cu confortul tău afectiv, pentru ca mai apoi să te retragi în metafore-pastel şi alte figuri de stil, pe care, cu cât le meşteşugăreşti mai mult, cu atât te ascunzi mai abitir. Şi, în timpul ăsta înjuri de plăcere şi de drag, în speranţa că cineva te va auzi, va da metaforele la o parte şi te va descoperi pe tine, ca pe o fecioară mironosiţă ieşită la scăldat în miez de noapte. Şi, vorba aia, ce fecioară iese la scăldat în miez de noapte şi-şi imaginează că nu va fi văzută?! Doar că, al dracului sentiment al fiinţei care nu are nicio legătură cu lumea basmelor, chiar nu trece nimeni pe acolo. Chiar nu te vede nimeni. Chiar te ascunzi degeaba. Cam aşa am scris eu poezii. Repet, ca Rimbaud.

Toate astea până într-o zi, când am început să alerg goală şi dezbrăcată de metafore pe malul lacului cu proză, nuferi galbeni îl descarcă. Nici acum nu cred că mă vede nimeni. Exhibiţionismul afectiv e o cruce greu de purtat, mai ales pentru cei care vor să scoată romantism din asta. Îţi îngheaţă curu' de frig.