Bienala de la Veneţia 2013 (2). De la obiect la spectacol? (post-scriptum la Pavilionul României)

Aş fi putut să scriu ceea ce vreau să spun azi încă din articolul de săptămîna trecută. Dar am vrut să nu amestec lucrurile: O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Venaţia, proiectul din Pavilionul României, merită laudat, apreciat şi analizat separat, în sine, fără rest, ca să nu încapă nicio îndoială. O eventuală interogaţie critică, de felul celei pe care o voi formula azi, nu priveşte acest proiect în sine, marea lui actualitate, ci porneşte de la el; e mai mult o speculaţie, umbra unui posibil pericol.
 
Căci dacă, printr-un extraordinar simţ politic al momentului (postcomunist-neoliberal globalizant) şi al locului (Estul european recuperat, realipit post-imperial), acest proiect dez-obiectualizează (adică, mai exact, subiectivează şi corporalizează, transpune şi preia, redă, redistribuie omului) pînă şi ultimele resturi de obiectualitate (mort-apropriabilă, nu viu-"existenţializabilă") din însăşi ideea de artă contemporană, el riscă să cadă în altă fundătură, e bîntuit de alt spectru: acela al spectacolului, al spectacularizării. Din obiect, arta riscă să devină spectacol. Adică să cadă dintr-un estetism în altul - fie şi printr-o revoluţie, printr-un spectacol în sine politic.
 
Veţi spune că e normal să fie aşa, din moment ce autorii proiectului sînt doi coregrafi (Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş) (ceea ce doveşte, în treacăt fie spus, extraordinara fabrică de înnoire, adevărata schimbare de epocă, dacă nu de paradigmă, în special pentru cultura noastră încă foarte puternic logocentrică - inclusiv în artele vizuale aservite, prin iconismul predominant al schemelor de percepţie şi concepţie, tot Logosului - pe care a reprezentat-o - şi pe care sper să continue s-o reprezinte, s-o efectueze - Centrul Naţional al Dansului, ca loc, ca scenă de transformare a artei şi a ideilor).
 
Da, e normal ca doi coregrafi să propună o "coregrafizare", o corporalizare a artei contemporane, şi, mai mult decît atît, este adevărat că adevarăta mutaţie din cîmpul ideii de artă trece, azi, tocmai pe aici, prin reaproprierea-democratizarea  dematerializant-coporalizantă a artei: "coregrafismul" e reprezentativ azi pentru mutaţiile politice ale artei. Corporalizare â politizare. Dar ceea ce spun nu mi se pare tautologic.
 
"Performativizarea" artei nu e deloc nouă, dar a fost una specifică, mai exact imanentă. Există un val de "performativism" care a trecut prin toate artele, reunindu-le sub stindardul aceleiaşi revoluţii. Dar performance-ul coregrafic nu este totuna cu cel teatral sau cu cel din artele vizuale. În artele vizuale, performance­-ul a fost mai ales acţionism şi a presupus dispariţia separaţiei artist-performer-spectator. La fel şi în teatru. Or, în toate aceste cazuri, performarea însemna anti-artă şi extra-artă: ieşire din artă, extindere a domeniului artei, într-un sens încă puternic impregnant de "provocaţionismul" avangardist.
 
În cazul proiectului nostru, o artă (în curs de a deveni simbolic reprezentativă - adică, să nu ne ferim de vorbe, dominantă) reprezintă şi preia altă artă. Ieşim dintr-o artă pentru a intra în alta, aşa cum patrimoniul este, astăzi, digitalizat. Preluare prin repetare-transformare. Proiectul românesc este, în Bienală, o tentativă (sugestie) de sustragere şi de apropriere a artei, un spectacol-îndemn al mutării în altă artă.
 
Pericolul ambivalenţei, deci al ambiguităţii, pîndeşte însă şi aici, pare inevitabil: ceea ce, din obiect, devine, prin corp, "teritoriu existenţial" şi "valoare de întrebuinţare" (Guattari), altfel spus corp propriu, reapropriat, riscă să fie realienat şi recomodificat altfel, ca spectacol, refăcînd dualismele şi "separaţiile incluse" (Debord) ale morţii metafizice.
 
De la obiect la spectacol, o fatalitate?
 
Să luăm însă totul ca pe cea mai inspirată fabulă a momentului politic: arta ca perpetuă iminenţă a acţiunii, a trecerii la act.
 
Arta, într-adevăr, trebuie să treacă şi mai ales să figureze, să întruchipeze, să incite la această trecere. În ce trece, după propria ideea de performance şi după re-preformarea de către artele performative, arta azi, mîine? Ce ne arată că ar fi cazul, momentul să facem (arta figurînd epoca)?
 
De la obiect la spectacol, dar un spectacol transformat căci transformator, la alt spectacol deci, sau la spectacolul a altceva: din estetismul separator al obiectului în estetismul reapropriat, democratizat al acţiunii comune.
 
Artele se ajută unele pe altele, se scot unele pe altele din fundăturile recuperărilor istorice, se salvează eliberîndu-se unele pe altele şi meta-figurînd astfel (antica horă a artelor condusă, ca supremă meta-formă sau trans-formă, de dans) necesitatea eliberării împreună a oamenilor prin munca împărtăşită ca frumos.