Ei bine, ceea ce m-a chemat acum a fost Norman Foster, mai exact clădirea care adăposteşte, alături de mediateca municipală, un muzeu de artă contemporană în care, acum, ca omagiu adus marelui arhitect, acesta a fost invitat, la exact douăzeci de ani de la inaugurarea muzeului, să curatorieze pentru prima dată o expoziţie de artă contemporană, expunînd public o parte din propria colecţie: Moving Norman Foster on Art.
Ei bine, eu pentru asta m-am deplasat, exact acum, de la Arles la Nîmes. Cu o floare, dacă e adevărată, se poate face primăvară. Numai că, aşa cum, în taină, speram, floarea nu a fost unică, nu a fost singură.
Nîmes este celebru pentru arenele sale romane. Dar vestigiile, chiar impresionante, nu sînt niciodată de-ajuns. Nu te poţi baza doar pe trecut (aşa cum se întîmplă la Arles, de pildă, dar care este declarat în întregime, ca aşezare, comoară de patrimoniu mondial UNESCO). Trebuie să pui şi tu, la prezent, ceva de la tine, să arăţi că te interesează să continui şi să faci parte dintr-o tradiţie, trebuie să adaugi ceva contemporan, trebuie să "înrămezi", să marchezi valoarea de patrimoniu ca s-o faci re-marcată adăugînd la rîndul tău valoare patrimonială vie, "pe viu", la care publicul consumator de turişti să fie invitat şi să se simtă chemat nu doar să acorde, pasiv, recunoaştere, ci să "patrimonializeze" activ, să constituie pe viu, în act, valoarea contemporană.
Aşa se face politică urbană, turism, investiţie sigură, deci avuţie publică: cu nume mari, sigure, planetare, indiferent că e vorba de cîntăreţi de operă sau de arhitecţi. Cu artă şi cultură de top, cum îi spuneţi chiar voi, tovarăşi politici de mizerie intelectuală care pretindeţi să modernizaţi urbanistic-arhitectural Bucureştiul, de pildă, cu proiecte anonime, de agenţie, reciclate, la mînă a doua. Zgîrie-nori să fie, dacă vreţi să speculaţi spaţiul şi nu ştiţi altfel, dar prin concurs internaţional, să atragă şi prin nume, adică pentru avuţia publică, nu doar pentru constipatele buzunare private.
Site-ul în care Norman Foster a fost invitat să construiască muzeul de artă este unul special, unic, care se creează, de fapt, tocmai prin această "completare" contemporană, prin această "replică" actuală: Carré d'Art al lui Foster se află vizavi şi dialoghează în acelaşi timp frontal şi discret cu aşa numita "Casă Pătrată", Maison Carrée, un templu roman perfect conservat, chiar prea bine spălat, care pur şi simplu străluceşte. Romanitatea, din care Nîmes face, pe bună dreptate, un "predicat" de comunicare fundamental, se bazează pe construcţii, se construieşte şi trebuie, în continuare, construită, confirmată prin construcţii. După Norman Foster, un viitor "Muzeu al Romanităţii", care se va afla lîngă celebrele şi, din fericire, nu la fel de perfect spălatele, deocamdată, arene, se construeşte după planurile altui arhitect celebru, Christan de Portzamparc. Două nume, două atracţii: valoare sigură, patrimoniu în act. Investiţii perfect ţintite, fără risipă.
Construcţia lui Norman Foster, deşi destul de amplă, nu domină locul, ci îl ia în grijă, sub aripa, la propriu, a copertinei uşoare. Extraordinar, senzaţional însă abia este interiorul, nu doar larg, vast, amplu, ci accesibil în mod nedominator cu privirea, pe diagonale şi transversale în acelaşi timp secrete şi vertiginoase, din orice punct, interior structurat, construit, la propriu, de o scară care poate fi considerată o capodoperă. La exterior, muzeul e tot pătrat, dialogînd cu clasicitatea minimală de peste drum a templului roman nu doar prin culoarea albă şi prin angularitate (care, din compactă la "Casa pătrată", devine amplă, umbroasă, uşoară, mai curînd beduină la "Pătratul de artă"), ci şi reuşind să uşureze, să aereze piatra, s-o facă, în oglindă, prin replică, să respire, confirmîndu-i altfel, prin alt atribut, mai curînd oriental-nordafrican, de filtrare a luminii, mediteraneitatea. Romanitatea este învăluită, înglobată, completată, învăluită meditarenean.
Dar dialogul clădirii lui Foster - Carré d'art - cu templul roman de vizavi e semnalată, deci perceptibilă, ca un omagiu, abia la interior, la fel de minimal: prin angularitatea acoperişului-luminator, care o preia pe aceea, de exterior, a templului roman. Ca şi cum clădirea cea nouă, contemporană, ar putea să adăpostească, sau chiar ar adăposti, ar conţine, marcîndu-l în gol, în negativ, ca interior, templul roman (şi, mai departe, romanitatea, clasicitatea). Cele două construcţii nu doar se completează, ci, prin trăsătura de geniu a lui Norman Foster, se contopesc, se îmbracă şi se locuiesc una pe alta. Arhitectul construieşte, înscenează însăşi tradiţia. Arhitectura sa, total nespectaculară, fără agitaţii inutile, devine metafizic performativă. Faţă de templul roman, construcţia lui Foster se comportă ca şi cum ar fi doar o haină uşoară, un înveliş, un voal, un strat destinat să-l protejeze, fără nimic paternalist, arogant însă, ci ca şi cum mai degrabă l-ar îmbrăca, menţinîndu-l în formă, nu conservîndu-l muzeal: muzeul imaginat de arhitectul britanic nu se comportă deloc muzeal faţă de tradiţie, pe care înţelege s-o performeze aerian printr-un balet mediteranean.
Arheologia se construieşte adăugînd, tocmai, permanent, noi straturi. Arheologia e operă de arhitectură: nu arhe-Nîmes, ci arhi-Nîmes.
Asupra "cazului" urbanistic Nîmes voi reveni însă.
