Arhi-Nîmes (2). So(c)lul şi statuia (un post-scriptum)

Abia după ce am postat articolul de săptămîna trecută despre Nîmes, privind din nou fotografiile "Casei pătrate", templul roman, şi ale "Pătratului de artă" construit, vizavi, după planurile lui Norman Foster, mi-am dat seama de un lucru prim, pe care ar fi trebuit să-l văd de la început, cu care totul, de fapt, începe: Foster a respectat întru totul, a replicat, a preluat ca atare structura templului roman, aşa-zisa copertină a construcţiei sale preluînd, fiind, de fapt, pronaosul templului, pridvorul lui.
 
Şi, pe de altă parte, raportul dintre cele două construcţii nu e de frontalitate, de vizavi, ci de perpendicularitate: Foster "atacă", la propriu, "prin învăluire", din coastă.
 
Antichitatea se uită în altă parte, nu ştim încotro. Noi o privim (vedem) doar din profil. Iar ceea ce e prim ("planul") se observă abia la urmă, ulterior, tîrziu.
 
Arhitectura mare, adevărată, arhi-arhitectura sau arhe-arhitectura, arhitectura pur şi simplu ("reconstrucţie" permanentă de sine, luare mereu de la capăt: fiecare construcţie reia arhitectura, este toată arhitectura - "tradiţie la care se raportează lăuntric, în ea însăşi, ca reflex: a construi prin "dialog interior" - sau nu este deloc), adică arhitectura care îşi propune nu doar, punctual, obiectual, "artistic" şi mărunt, imediat estetic, estetizant adică secund, minor, tîrziu, adăugat, structural-parazitar chiar, cu o ucigătoare conştiinţă încărcată a acestei condiţii ancilar-epigonale deloc impuse, doar să se vadă, să impresioneze şi să ia ochii, creează locuri, raporturi cuprinzătoare, tensiuni constituante, instalaţii" înglobante subtile. Altfel spus transcendenţe active şi, mai ales, responsabile, în act, deloc "oţioase", care "ţin" permanent locul, îl fac.
 
Construcţiile marii arhitecturi sînt machete ontologic-existenţiale, propuneri de rezolvări etice. Restul sînt ornamente, clădiri-podoabă ale locului, cînd nu de-a dreptul arhitectură-gablonţ, statut şi nivel arhitectural spre care împinge, ca o fatalitate, orice sub-considerare (de sine) obiectual-estetizantă a arhitecturii. Există o puternică gravitaţie a mediocrităţii, tocmai pentru că ea e jos, dedesubt, sub picioare, solul pe care trebuie să (ne) ridicăm în primul rînd soclul.
 
Arhitectura e soclul (adică solul), nu statuia. Statuia e omul. Adică zeul.