Într-o noapte, într-un pian

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de aprilie, anul patruzeci si patru, când patru domni burtoşi făceau o zarvă nemaipomenită, încercând să scoată bătrânul scrin prăfuit din sufragerie. De când murise doamna cu baston şi şoşoni verzi nu mai avusesem oaspeţi şi întreaga întâmplare a stârnit curiozitatea locatarilor din casă. Din ascunzătoarea mea secretă îl vedeam pe prietenul meu Picioruş, băiatul neastâmpărat al familiei de păianjeni, care locuia în cufărul cu fotografii îngălbenite, legănându-se îndrăzneţ de candelabru, chiar deasupra cheliei strălucitoare a unuia dintre oaspeţi. Pe unul din ochiurile ferestrei, nevasta puţin surdă a Porumbelului privea cu un ochi iscoditor la opinteala dinăuntru, iar singurele care lipseau erau cele două molii bătrâne şi arţăgoase, care nu se trezeau niciodată în zilele ploioase.

Scrinul cel mare şi greu nu se lăsa scos atât de uşor. Cei patru îl apucaseră de picioarele sculptate şi se încordau cu putere ca să îl ridice, strigând în cor: Hopa Sus, la trei spre patru! Nici nu îl ridicau bine, că se găsea câte unul care să urle în gura mare: Aoleu, pune-l jos, mă taie spatele! A doua oară, urma altul: Lasă-l jos, Doamne iartă-mă, că mi se înmoaie popicele! Parcă e de piatră de munte. Al treilea, care mirosea a ouă prăjite cu jumări, striga că el are nişte furnici pe şira spinării. Până la urmă, trăgându-şi pantalonii peste burtă, unul dintre ei veni cu o idee: Ce tontălăi suntem! Haida să îi golim mai întâi nesuferitele astea de sertare! Ilustrate de la băile Herculane, linguriţe înnegrite, ghemotoace de praf, eşarfe cu ciucurei, foarfeci tocite, balerine cu nasul ciobit, toate au sfârşit împrăştiate pe carpeta din lână pufoasă. Când a venit rândul gulerelor de vizon să aterizeze pe podea, un norişor de praf s-a ridicat în dreptul lor şi a început să ţipe, pe o voce piţigăiată:
- Dar ce se întâmplă, tu cumătră?
- Ajutor, să ne ajute careva, ne atacă americanii!

După ce norişorul de praf s-a împrăştiat, le-am recunoscut pe cele două molii ursuze, bătând furioase din aripi către cei patru intruşi:
- Dumneata, musieu, cu ce drept ne deranjezi în timpul siestei? Suntem molii în vârstă şi avem nevoie de odihnă. Uite ce ai făcut din dormitorul nostru!

Cealaltă s-a apropiat de ea, împrăştiind supărată firişoare de praf argintiu cu aripile ei:
- Rămâi calmă tu, îţi face rău la presiune. Ţi-am zis, soro, că aici nu mai avem trăi. Mergem la nepoată-mea, Mitzura, are o întreagă haină de vulpe unde ne poate caza.
- Să ies din casă pe umezeala asta, o să mă omoare reumatismul!
- Luăm la clasa întâi, parol, găsim noi o cucoană mai dichisită, cu guler de blană.
- Şi cu toata vrajba de afară ce ne facem? Daca o păţim şi noi ca bieţii chiţorani?
- Nu o să păţim nimic, ai să vezi. Am trecut noi şi prin mai rele. Acum ce o fi, o fi. Hai să facem bagajele, până nu ne prinde noaptea aici.

În tot acest timp, Picioruş dăduse fuga până sus şi îi chemase pe doamna şi domnul Şase-Picioare, care veniseră fuga fuga pe tavanul plin de crăpături să asiste la noutatea care se abătuse asupra casei noastre.
- Dar ce se petrece aici, doamnele mele, întrebă cu sufletul la gura, doamna Şase-Picioare?
- E o nenorocire, vecină! Ne fură lucrurile din casă. Asta ne mai lipsea acum, parcă suntem blestemate, zău!
- Propun să ne liniştim, dragele mele. Nu e un capăt de lume. Doamna Şase-Picioare fusese întotdeauna foarte manierată. Vorbea îngrijit, avea gusturi aristocratice şi nu se supăra niciodată.
- Chiar aşa, interveni domnul Şase-Picioare, sfătos ca întotdeauna. Situaţiile grele cer mult sânge rece. Îmi aduc aminte şi acum de îngheţul din '38, când era atât de frig că Picioruş plângea cu lacrimi de gheaţă. În lada noastră, sub un maldăr de poze cu bătrâna doamna când era tânăra doamna, am ţesut 3 zile şi 3 nopţi, fără somn şi fără hrană, o plapumă groasă...
- Nu ne priveşte pe noi, vecine, ce ai făcut dumneata în iarna lui '38, se răţoi la el molia necăjită. Noi o pornim degrabă, nu vrem să mai păţim şi alte nenorociri.
- Prea bine, spuse cu jumătate de gura domnul Şase-Picioare. Poate ar trebui să plecăm cu toţii. Oricum, casa asta nu mai e ca înainte, fără bătrâna doamnă şi cu urgia de afară.
- Trebuie să fim chibzuiţi, spuse doamna Şase-Picioare. E totuşi casa noastră. Şi pe lângă asta, e periculos să ieşi din casă, acum că a venit marele război peste noi şi lumea e pe sfârşite.

Avea dreptate mama lui Picioruş. De câteva zile, deasupra oraşului păsările de metal zburau ziua şi noaptea şi aruncau din burţile lor negre nişte bomboane de metal care făceau un zgomot înspăimântător atunci când cădeau pe pământ. Nu aveau să se oprească până nu puneau la pământ toate casele din marele oraş, aşa îmi spusese Picioruş, care îl auzise într-o noapte pe Porumbel vorbind cam tare cu nevasta lui slabă de urechi.

Cei patru burtoşi reuşiseră să scoată scrinul din sufragerie şi se mutaseră în bucătărie, de unde se opinteau să scoată plita de fontă. Nu mai rămăsese în cameră decât pianul, pe care m-am căţărat de graba, ca să asist mai bine la discuţia dintre vecinii mei.
- Săru-mâna, am zis eu cu o voce mica.
- Bună ziua, şoricelule, m-a alintat doamna Şase-Picioare. Cum eşti în dimineaţa asta?
- Nu aş vrea să plecaţi, am izbucnit eu în plâns. V-am auzit cum vorbeaţi când stăteam ascuns în cutia mea de sardine.
- Dar nu plecăm nicăieri fără tine, dragul de el, spuse doamna Şase-Picioare. Nu te lăsăm noi singurel aici.
- Dar mama şi tata? Dacă se întorc şi nu mă mai găsesc aici?
- Băiete, interveni domnul Şase-Picioare, pe un ton hotărât: e posibil ca mama şi tata să nu se mai întoarcă. Ai auzit ce a spus şi unchiul tău, bibliotecarul: nenorocirea aia de proiectil a căzut chiar peste hotel, ştii tu ce vreau să spun...

Cuvintele lor m-au întristat, fiindcă îmi aduseseră aminte încă o dată de nefericirea care se abătuse asupra mea. De la moartea bătrânei doamne, părinţii mei fuseseră nevoiţi să lucreze de dimineaţa până seara în magazia unui hotel din preajma gării cu coloane. Plecau dimineaţa, înainte de trezitul soarelui, când pisicile de pe strada noastră încă moţăiau pe la pervazele ferestrelor şi se întorceau seara târziu, aducându-mi bucăţi aromate de caşcaval elveţian şi floricele de porumb trase în unt. Cât lipseau de acasă, mă jucam de-a v-aţi ascunselea cu Picioruş sau mă plimbam pe clapele albe ale pianului, scoţând sunete care îl enervau peste măsură pe domnul Porumbescu, singurul porumbel voiajor de pe strada noastră, angajat la Poştă. Însă, cu câteva seri înainte, unchiul Maus, care lucra la un anticariat lângă hotel, a venit la mine într-un suflet şi mi-a spus că o nenorocire se abătuse asupra hotelului, care se transformase într-o grămadă de praf şi cenuşă. Nu ştia nimic de ei. Atunci am început să plâng şi nu m-am oprit timp de două zile şi două nopţi. Numai doamna Şase-Picioare venea în cutia mea de sardine şi îmi spunea: Nu mai plânge, dragul meu şoricel, poate că se vor întoarce, nu îţi pierde speranţa, totul o să fie bine.
- Noi suntem gata de plecare, au strigat cele două molii!
- Nu pot să îmi pierd speranţa tocmai acum, am sărit eu în sus!
- Porumbelul ne-a promis că ne duce până la gară! Tu faci cum vrei, şoricelule! Rămâi aici cu speranţa ta, mi-a strigat arţăgoasă molia. Noi plecăm!
- Numai puţin, dragele mele! Nu îl putem lăsa aici!
- Nu vreau să vin, m-am răstit eu bosumflat!
- N-ai decât, mi-a strigat iar molia. Ce atâtea mofturi!?
- Staţi, dragele mele. Vreau să vorbesc eu cu el. Daţi-mi un mic răgaz.

Doamna Şase-Picioare m-a tras deoparte, pe clapele negre ale pianului. Era cu adevărat o doamnă.
- Dragul meu, a început ea pe un ton puţin trist. Tu eşti prea mic şi neajutorat ca să rămâi singur aici.
- Dar, am insistat eu...
- Niciun dar. Acum mă asculţi pe mine, te rog. Nu ştim sigur unde sunt mami şi cu tati acum, iar afară e prăpăd. În casă nu mai e pic de mâncare şi toamna e încă departe. Ca să nu mai spun câte pisici flămânde umblă zilele astea prin casele părăsite. Nu poţi să rămâi singur aici, te rog să fii înţelegător.
- Nici nu pot să plec! Îmi pare rău, doamnă, îmi pare rău, şi am izbucnit din nou în plâns. Nu vreau să vă supăr, însă dacă mami şi tati se întorc şi nu mă mai găsesc aici vor fi morţi de supărare.

Domnul Şase-Picioare s-a apropiat de noi. Era serios şi avea un ton grav.
- Draga mea, trebuie să plecăm. Porumbelul ne aşteaptă afară. Nu vrea sa îl prindă noaptea, se teme de păsările de metal. Îmi pare nespus de rău.
- Te rog, m-a implorat scumpa doamnă.
- Îmi pare rău, nu pot! am sughiţat eu, înecându-mă cu lacrimile mele. Apoi am fugit de pe clapele pianului direct sub ascunzătoarea mea de sub pardoseala scârţâitoare. Îmi părea rău pentru biata doamnă Şase-Picioare, nu aş fi vrut să o supăr. Era cea mai mare doamnă pe care o cunoscusem vreodată.

Am rămas ascuns acolo până când s-a lăsat seara şi toată lumea a plecat. Casa era acum pustie. Am ieşit tiptil din ascunzătoarea mea. În cameră nu rămăsese decât pianul imens. M-am uitat la el ca la un monstru de pe vremea mamuţilor. M-am căţărat pe unul dintre picioarele lui şi m-am strecurat în burta lui întunecoasă. Înăuntru mirosea a clei şi a lemn proaspăt. Era ascunzătoarea perfectă să îi aştept pe mami şi pe tati. M-am cuibărit pe plasa de corzi, unde mă simţeam ca într-un hamac. Eram, pentru prima dată în viaţa mea, singur, aşa cum nu mai fusesem niciodată.

Odată cu întunericul, ploaia de bomboane metalice a început din nou să cadă. Păsările făceau un zgomot asurzitor, ca nişte vulturi furioşi şi la fiecare bomboană căzută, pământul se zgâlţâia din toate încheieturile. Din interiorul pianului, totul se auzea diferit. Fiecare zguduitură a casei făcea corzile să vibreze, pianul cântând de unul singur. Mă simţeam ca un copil în burta mamei lui. În muzica marelui război, am reuşit să adorm. Curând după aceea, am început să visez.


Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs şi autor al textului de mai sus, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.