Mimez / simulez defecţiunea: tremură, îşi roade unghiile, ţipă la providerul de internet. Angry-Girl89 este stăpâna mea, păr de culoarea gemului de caise şi zâmbet moale, de copil timid, priviri aspre ca piatra ponce. Torc încet, ca o pisică, ventilatorul îmi răcoreşte sursa... mmmmmmm.
Uaaaaau, cafea vărsată pe tastatură. Măcar dacă n-ar fi avut zahăr brun... O să ardă cipul, aiurita. Cred că mi se prăjeşte placa, va fi tot atât de bine prăjită ca şi cafeaua aceasta din Costa Rica, sau de unde-o fi: duduia învaţă geografie călătorind printre rafturile supermarketurilor. De Wikipedia încă n-a auzit. În Atlasul geografic păstrează şuviţe de păr, un soi de scalpuri ale fostelor iubiri. Aş putea să o las astăzi fără mail, fără doza de Facebook, să nu mai tragă cu ochiul peste gard, în ograda vecinului. Impudic site. Aş putea...
El: Te rog, spune-mi, care este culoarea ta favorită?
Ea: Culoarea verde a ochilor tăi. Ştiu că sună comun ceea ce am zis, dar suntem nişte oameni comuuuni, nuuuuu?, mieună ea. Sau mugi uşor, aş putea spune dacă aş respecta aidoma vocalele tastaturii iluminate, wireless. O tastatură neagră şi elegantă pe care o consider, de departe, acea Little Black Dress, un "must-have" al oricărui calculator care se respectă.
Sau comunali. De parcă acum ne-am întâlnit în poarta C.A.P.-ului d'antan. E întocmai răspunsul caligrafiat în "oracolul" primit spre completare în clasa a VIII-a: culoarea mea preferată este verdele broaştelor şi a ochilor tăi. Aşa am scris, copiind ad hoc două dintre răspunsurile celor de dinaintea mea fiindcă îmi plăcuseră, la ora aceea tânără, cel puţin. Nu mai ţin minte dacă, pe deasupra plagiatului, mă mai credeam şi amuzant.
O muscă zbură preocupată spre tasta "Backspace", lingând fericită o picătură de zahăr întărit. Un calculator nu poate fi deranjat de fleacuri, aşa că nu le băgăm în seamă. Oricum, astfel de acadele din zahăr ars sunt utile site-urilor deocheate şi posesorii lor ar trebui aspru pedepsiţi de lege. Pentru că acadelele şi ursuleţii de pluş aparţin emblematic unui univers paralel, ar trebui măcar plătite drepturi de autor locuitorilor acestuia, chiar dacă, în cele mai multe cazuri, merg încă de-a buşilea şi nu ştiu prea bine să vorbească.
- Eşti snob, ar trebui să mergi la preot, jobul lui e să te ierte, la normă poate încapi şi tu, înghesuit cu râvnă ca în metrourile japoneze... Ce ai cu defunctul C.A.P.?
AngryGirl89 îşi trecu cu gravitate mâna lipicioasă prin părul tuns scurt şi uşor tapat, gen Liza Minnelli, cât să îşi supere mai mult coafura hipnotică, o şuviţă răzleaţă, mişcătoare ca pendulul lui Chevreul, rămânând ciufulită, în poziţia firului de plumb.
- Blasfemie... nu, îmi place să trăiesc rustic, starea de spirit pe care o au cei de acolo, dar niciodată n-am reuşit să trăiesc, cot la cot, braţ la braţ, cap la cap, cu oamenii locului... Recunosc, viaţa la ţară este grea pentru mulţi, printre care mă enumăr şi eu, cunoştinţele mele reale despre sat se reduc la o carte poştală, sunt vizuale, mai adăugând câteva prejudecăţi, metafore, vorbe celebre, cum că "eternitatea s-a născut la ţară", câteva romane, emisiuni tv, deci nimic... În genere, plagiez viaţa la ţară, ori de câte ori fug de oraş. Rămân citadin, orice aş face.
AngryGirl89 îşi încruntă sprâncenele tatuate şi trase încurcată, adânc din ţigară, îndeajuns ca fumul slobozit să bage total în ceaţă mentolată şi alburie, biata muscă; drept urmare, pierzându-şi subit simţul orientării, ameţita insectă nu mai nimeri tasta "Home", unde mai zărise o picătură de zahăr caramelizat. Calculatorul se gândi pe el însu;i. Se mai gândi poate şi la alte lucruri, şi se mai gândi să îi dea muştei porecla "homeless".
- Viaţa la ţară trăită ca o chestie vintage, o chestie hippy, aşaaa... mda.
Unii se îngroapă mai mult în viaţă decât ar face-o pământul. Uitarea de sine este indusă de atâtea lucruri din jur! Învaţă în fiecare zi să se uite pe ei înşişi, şi, Doamne, au atât de multe la îndemână să facă lucrul acesta! Fiecare uită cine a fost, cum poate. Ei, cei reali, au fost astfel la vârsta cea fragedă şi nevinovată, cum ar spune un poet, cu condiţia să fi avut îndeajuns de deştepţi părinţi să nu le interzică prin educaţie, acest lucru. Be yourself, vorba cântecului celebru al formaţiei Audioslave.
După cum aliniaţi îi conducea la baie doamna educatoare, doi câte doi, tot astfel intră în rândul lumii; chiar şi rebeliunea se defineşte în funcţie de abaterea faţă de acest loc fix pe care îl prind într-un final din urmă.
Nu ştiu de unde îmi vin atâtea gânduri, ar trebui să mai şterg din site-urile de filosofie... Parcă aş fi bufonul unei piese de Shakespeare, eu, calculatorul... mă înclin în faţa dumneavoastră... Aplauze, aplauze din toate perifericele şi încheieturile! Cine e maşina şi cine e omul? Oare cine pe cine creează?
Calculatorul bâzâia întocmai ca un bondar obosit, generaţia lui apusese demult, devenise candidat la târgul de vechituri. Noile laptopuri şi tablete îl complexau al naibii de tare. Însă pensionarea este un lucru pe care ţi-l impune societatea consumistă, aşa că nu considera deocamdată că era cazul să se retragă în cimitirul elefanţilor, ori la vreun depozit pentru reciclarea deşeurilor. Hard-ului, mai bine zis.
- Te iubesc, te iubesc, ştii asta, nu? Nu cred că iubirea e o stare continuă, aş asemăna-o mai degrabă cu un curent alternativ. Dimineaţa uneori mă întreb ce cauţi lângă mine. Şi cu toate astea nu aş putea trăi fără tine.
AngryGirl89 îşi întinse talpa afară din aşternut şi o legănă în sus şi în jos. Prinse uşor vârful cearşafului cu degetele de la piciorul drept şi continuă balansarea.
- Vezi? Sunt o fantomă. Sunt Fata Morgana. Ai putea iubi o himeră?
Ochiul webcamerei clipea cu poftă. Pleoapele fetei se lăsară în jos, ca ruşinate. Răspunsul lui tremură luminos şi nerăbdător:
- În mare parte asta suntem. Trăim în virtual. Totdeauna am fost aşa, cu piciorul în două lumi, ca în peştera lui Platon. Facebook nu a făcut decât să speculeze această a doua noastră natură.
În faţa ferestrei, un plop făcea semne cu mii de evantaie, ca o uriaşă dansatoare chinezoaică, sau poate ca un miriapod. Vântul clătina perdeaua, deopotrivă, misterios. Poate chiar Agatha Christie clătina perdeaua... Cuvintele zvâcneau în continuare pe desktopul strălucitor. Fata se uită speriată prin cameră. Ce imaginaţie! Nu mă întrebaţi acum prin care cameră se uita, căci nu m-am dat niciodată în vânt după omonime iar efectul stilistic aferent utilizării lor este neglijabil, dar nu într-atât încât să nu fie enervant.
- Conversaţiile serioase nu îmi plac. Nu e frumos din partea ta! Boticul ei sugeră pe loc de ce îşi alesese un astfel de nickname deloc prietenos.
- Vrei să fiu neserios? Cât de neserios vrei să fiu? Îi venea să o ia în braţe şi să o sărute ca pe o păpuşă.
- Nu am nevoie să fiu confirmată pe Facebook, nu caut să atârn fiecare clipă-clipită pe site-ul acesta. Nu îmi autentific dragostea "conform cu originalul"... nu o să încarc nicio poză cu mine! Nici cu ce am mâncat azi, nici a hotelului în care am schiat astă iarnă... poate doar o poză, două, cu pisici abandonate care îşi caută stăpân, iată şi dimensiunea socială şi umană a celebrului site, alta nu văd. E o mare disperare în Facebook-ul ăsta, pricepi, simţi? Nu eşti aici? Nu exişti. E ca teama de neant.
- Chestia asta o ştiu şi companiile de marketing.
- Da, eu vând mărţişoare celor din lista "friends". Pe bune, chiar vând. Sunt prieteni pe care nu i-am văzut de ani de zile dar îi am atârnaţi acolo, ca într-un soi de insectar. Un simplu "add", un dublu "click" şi mă plimb prin vieţile lor. Oribil. Exhibiţionism.
Răspunsul lui se ivi instantaneu, derulă încă o dată banda din dreapta ferestrei de lucru, să înţeleagă ce voia să spună:
- Mă întreb care e mai dureroasă, moartea socială sau cea fizică. Gangsterii ar trebui să ne ameninţe cu ştergerea adresei de e-mail. Să nu mai ocupăm niciun bit, pe NICĂIERI.
- Înţeleg ce vrei să spui şi fără pateticul Caps Lock. Sincer, nu mi-aş putea închipui cum e să vieţuieşti fără messenger, tastă AngryGirl89, aproape nevăzut, cu un singur deget, rapid şi abracadabrant, aievea unui magician care scoate iepuri de unde nici nu te aştepţi.
Îşi întinse din nou ambele picioare de parcă ar fi stat într-un fotoliu imaginar. Ştia că are picioare frumoase. Şi el ştia fiindcă văzu cum îi sticleau ochii, ca la pisici, de parcă îi pusese cineva lanterna în faţă. Mai mult nu voia să arate. Nu acum.
- Picioarele mele sunt ca doi licurici. Sunt fosforescente în întuneric, continuă ea să se joace cu literele. Ding, ding-ding, ding!
-:))))) Cât o să ne mai jucăm aşa? Eşti pregătită să mă vezi?
- Nu, mi-e frică. Poate eşti ultimul tren? Ar trebui să ne întâlnim, da. Simt că în fiecare tren e un loc liber pentru mine, mă aşteaptă; ştii, îmi place să beau câte o cafea la Gara de Nord, aşa, aiurea, mă prefac că aştept pe cineva. Şi poate chiar aştept. Îmi place sentimentul "gării", sentimentul că aştept pe cineva, poate pe mine însămi, o plecare, o revenire...
Respiraţia procesorului devenea asmatică, şuierând cuvintele care alergau pe clape. Degetele ei erau de pianistă, rasate, albe, vioaie şi tremurânde ca două aripi de libelulă. Zvâr, zvâr... Se simţea ca o pisică aristocrată. Da, acele pisici ale lui Walt Disney, nu Hello Kitty, Kitty White, care nu-i plăcea fiindcă se comercializa global şi intens ca brand, până şi pe hârtia igienică roz era imprimată.
- Angrygirl, hai la munte, hai să plecăm din oraşul ăsta iritat, unde toată lumea se ceartă cu toată lumea... hai să fim neserioşi în Franţa, sau păgâni in Italia... sau turci prin Africa... hai sa fim ceva, undeva, cândva... hai să prindem formă şi culoare, să fim ai nelocului...
O idee, cu atâta asfalt lângă mine simt că am un soi de rău, un rău de mare, zău aşa, ori că am pus o centură de castitate sufletului... vreau să alerg prin iarbă, să respir verdele, verdele copacilor, verdele intens al irişilor tăi, de "proaspăt vopsit"... Simţul umorului ei e cam necopt şi strepezit, da, de acord.
- La revedere, Angrygirl89...
Apăsă pictograma Close. Închise fereastra.
- La revedere, matrixboy75... şi mâine e o zi...
Fereastra spre el o minimiză. Comută către altă fereastră deschisă. Mai navigă pe internet, utiliză apoi aplicaţia Word, pe urmă folosi din plin funcţia de ajutor, Help. Avea multe întrebări, calculatorul avea încă multe secrete pe care nu le cercetase deplin. Renunţă.
Conexiunea la providerul de internet era slabă, ecranul pulsa ca o inimă uriaşă şi bolnavă. Prin fibrele optice părea ca ar curge sânge omenesc. Totul deveni negru şi mut, o imagine a unei noi Bocca della Verita.
Las sufletele acestea să se odihnească acum, şi o să le reiau altădată. BRB - Be right back.
***
Prezentare
Mă numesc Ramona Petrov, am studiat ştiinţe economice dar nu m-am putut stăpâni să nu trag cu ochiul (sau cu inima, aş putea spune) înspre ştiinţele umaniste. Am 38 de ani, (nu ştiu când am reuşit să strâng atâţia, fiindcă, de felul meu, sunt o risipitoare păcătoasă), o familie, doi copii pe care o îi voi învăţa să nu-şi abandoneze pasiunile ori visurile niciodată, să lupte pentru ele. Cred în om, în cultură, în autoperfecţionare. Scrisul a rămas un hobby la care mă întorc mereu ca la o dragoste veche şi fidelă, deşi, de multe ori, am înşelat-o căutând alte provocări. Într-adevăr, prima dragoste nu se uită niciodată, chiar dacă viaţa se încăpăţânează să te ducă departe de ea. Am regăsit-o datorită minunatului curs de Creative Writing, Punct..., iniţiat de Asociaţia Culturală Control N, lucru pentru care nu am decât mulţumiri.
Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.