Sticle lunguieţe cu bule inserate în materialul alb, maro sau verde se întindeau aliniate pe un singur şir, pe toate rafturile din alimentară, de parcă toată lumea ar fi trebuit să trăiască numai cu sirop de căpşune. Nu ştiam sa citesc, dar mama îmi spusese că pe etichetă scrie "Sirop natural de căpşuni". De fiecare dată când mergeam la alimentară erau tot acolo, în aceleaşi locuri, nemişcate.
Stăteam şi mă uitam fascinată la sticlele de sirop, pierdută în gândurile mele de copil, în timp ce coada lungă, şerpuitoare printre rafturile albe melaminate înainta ca un melc adormit. Era ziua când se dădea uleiul, zahărul şi obligatoriul peşte.
Cu toate că eram la vârsta grădiniţei ştiam tot ce se petrecea prin lumea mea, cartierul. Ştiam la ce oră trebuie să mă duc de dimineaţă să pun coşuleţul cu cele două sticle de lapte cu gură largă la rând ca nu cumva să se termine laptele înaintea mea. În dimineţile când vânzătoarea spunea "mai avem lapte până la fetiţa creaţă" - eu eram creaţa, mă simţeam de-a dreptul fericită. Niciodată laptele nu ajungea pentru toată lumea. Ştiam la ce oră vine pâinea, ştiam când aduc portocale la cofetărie, ceea ce se întâmpla foarte rar, ştiam când aduc săpunuri Cheia la parfumerie, ştiam când vine carnea şi fugeam într-un suflet s-o anunţ pe mama să meargă să ia. Ştiam pe toată lumea şi toată lumea mă ştia.
Ca şi acum, ştiam când se dau zahărul şi uleiul. Şi voiam să scap cât mai repede de la coadă să merg la cofetărie să-mi iau gumă sfărâmicioasă de banane.
Cu gândul la gumă m-am trezit în faţa unei vânzătoare corpolente, îmbrăcată în nelipsita bluză albă pătată cu ulei. Cred că era nouă. N-o mai văzusem înainte.
- Numele si adresa! a zis răstit.
- Familia Oprea, Strada I.C. Frimu nr. 55, bloc C4, scara H, etaj 1, apartament 3, am zis sigură pe mine. Dacă m-ar fi pus cineva să-mi scriu adresa, n-aş fi ştiut, însă o spusesem de atâtea ori la lapte, la pâine, la carne şi la alimentară încât era ca o poezie în mintea mea de copil.
Doamna căută adresa într-un caiet soios dând paginile cu degetul umezit de salivă şi ţinând degetul în dreptul numelui se uită de sus la mine:
- Câti sunteţi? Patru scrie aici!
- Da! Mama, tata, eu şi fratele meu mai mic.
- Aveţi dreptul la doi litri de ulei!, îmi zise pe un ton de parcă mi-ar fi dat tot uleiul din lume.
I-am întins cele două sticle verzi pe care le căram după mine în punga de un leu şi mi le luă oftând. Le umplu dintr-un butoi mare, de metal pe care se vedeau dâre negre şi mi le dădu înapoi murdare de ulei. Nici nu m-a mai băgat în seamă când i-am mulţumit respectuos. M-am îndreptat către tejgheaua cu zahăr. Veterană în ale cumpărăturilor cum eram, am luat două pachete de zahăr, că doar la atât aveam dreptul, le-am pus în punga de un leu şi-am trecut mai departe la peştele obligatoriu. Nu-mi plăcea că trebuia să car până acasă un peşte urât mirositor pe care mama oricum îl arunca. Întotdeauna era stricat iar plasa mea neagră de un leu, destul de grea. Am plătit şi am zbughit-o spre casă cu gândul că poate capăt de la mama trei lei în plus pentru o îngheţată de la cofetărie.
Am urcat scările cu punga de un leu în braţe, am sărit penultima treaptă, penultima treaptă din şirul celor 16 de la etajul unu întotdeauna se sărea, şi cu cheia de la gât dau să descui uşa. Uşa era descuiată. Bucurie! Însemna că mama sau tata au ajuns acasă. Când era unul dintre ei acasă uşa stătea întotdeauna descuiată.
Ajunsese tata. M-a ajutat cu punga, a scos toate cele, iar când a scos zahărul îmi zise nedumerit:
- Măi copilaş?!
Tata mă alinta şi atunci ca şi acum, cu toate că au trecut mai mult de două decenii de la cele întâmplate.
- Nu ţi se pare că punga asta de zahăr e mai grea ca cealaltă? Şi mi le întinse nedumerit.
Le-am luat pe fiecare cu greu în cate-o mână şi le-am cântărit ca un expert în cântare de farmacie. Avea dreptate. Pachetele de zahăr aveau greutăţi diferite.
- Dar cum se poate? am zis uimită.
- E...o să vezi cum!
Tata, supărat, puse zahărul înapoi în punga de un leu, mă lua de mână şi zise:
- Hai înapoi!
Acum, hai înapoi la alimentară. Eram bucuroasă. Ştiam că dacă merge tata cu mine problema este ca şi rezolvată. Era autoritar şi impunea respect.
Alimentara era şi mai înţesată de oameni. Veniseră direct de la serviciu să-şi ia raţia de ulei, zahăr şi peşte obligatoriu.
Tata, merse glonţ către tejgheaua cu pachetele de zahăr şi fără a scoate pachetele noastre din punga de un leu începu să le cântărească pe cele de pe masă. Greutatea primului pachet de zahăr ajunse la cinci liniuţe mai puţin faţă de ultima linie mare care, ştiam eu, indica un kilogram, al doilea şase liniuţe mai puţin, al treilea la fel, al patrulea şi mai puţin. Niciunul nu atingea ultima linie mare a cântarului.
Una din vânzătoare văzând că cineva tot umblă la cântar ţipă nervoasă:
- Dom'le, stricaţi cântarul!
Tata, nervos nevoie mare se întoarse către ea şi începu:
- Nu vă e ruşine?! După ce că aveţi impresia că putem să trăim numai cu sirop de căpşuni, şi cuprinse cu braţul toate rafturile din alimentară unde se vedeau aliniate numai sticle cu sirop de căpşune, mai furaţi şi din puţinul ăsta pe care ni-l daţi?! Am cântărit patru pungi de zahăr. Niciuna nu are un kilogram!
Toată lumea din alimentară se uita la noi şi asculta. Două doamne mai în vârstă, care se opriseră în uşă, curioase să vadă ce se întâmplă, se întoarseră ostentativ şi-şi puseră pe rând pachetele de zahăr pe cântar. Niciunul nu atingea greutatea ideală de un kilogram.
Şi apoi, din toate părţile, voci furioase se înălţau peste mirosul urât de peşte:
- Ruşine! Să vă fie ruşine! Să vă fie ruşine că furaţi de la noi!
În spatele nostru, oamenii strigau furioşi. Pe faţa vânzătoarei se citea ruşinea. A bâlbâit ceva, apoi fără să mai spună nimic a luat pachetele de zahăr ale celor două doamne şi pe ale noastre şi le-a completat cu zahăr din alte pungi până la ultima liniuţă a cântarului sub ochii plini de reproş ai oamenilor. Vestea că se fura din raţii s-a dus repede în cartier. De câte ori mergeam la alimentară, de atâtea ori vedeam oamenii cântărindu-şi zahărul înainte să-l plătească.
Mă uit la sticla de sirop de "căpşuni" comunistă şi mi se pare că nu-şi găseşte locul pe raftul încărcat din supermarket. Locul ei este lângă suratele sale, aranjate pe o singură linie pe toate rafturile dintr-o alimentară din alte timpuri.
***
PrezentareNăscută la Câmpulung Muscel în August 1982, am debutat în ziarul local, Evenimentul Muscelean, cu câteva articole în perioada liceului. În aceeaşi perioadă am scris pentru revista liceului iar o povestire mi-a fost publicată în revista Bravo de atunci. Studiile mele nu relaţionează cu scrisul. Am studiat Dreptul, Geografie-Turism şi Finanţe Bănci.
Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.