În principiu pentru că aluminiul face vânătăi uşor atunci când este lovit. În plus, ce s-ar întâmpla dacă ar depăşi viteza luminii în supersonice? Atunci toţi inginerii lor ar fi neajutoraţi. Aşa că au renunţat cu totul la ideea de a zbura cu avionul.
Păi şi cu barca? O să râzi, dar... au rău de mare. Aşa că, după ce au cam exclus tot restul, nu le mai rămân decât trenurile. În plus de asta, e o industrie foarte profitabilă. Cum crezi tu că, în ţara aia, compozitorii trec de la o bară de măsură la alta? Călătorind, desigur! Şi în tren au destul spaţiu să îşi ia orchestra cu ei... Apoi vremea poate să le furtuneze câte un cântec (ploaia care bate în geam, soarele care le arde obrajii somnoroşi ca o sunetul unei perii pe un cinel). Chiar şi o conversaţie la care trag cu urechea poate să ajute. Ei, şi în final, după ce şi-o repetă în minte o dată sau de două ori, se duc la toaletă şi acolo, în linişte deplină, trag pe hârtie ultimele menuete şi simfonii spre marea scurgere de fericire a publicului.
Aşa că asta e cu pătura de jos a societăţii lor, compozitorii. Cam aşa câştigă şi ei o pâine: muncind în tren. Dirijorii de orchestre, care săracii sunt fix sub compozitori în ceea ce priveşte venitul pe bagheta de locuitor, au şi ei multe beneficii de pe urma transportului în comun. Asta dacă sunt destul de buni ca să ajungă mecanici de tren. Sim Phonia, unul dintre cei mai buni din ţară încă mai are fluturi în stomac atunci când se schimbă din fracul său obişnuit în salopeta lui pătată şi se îndreaptă spre peron înarmat cu ciocănelul lui cât un diapazon. Ba îl mai vezi încă ţopăind un-doi, un-doi când loveşte cu ciocănelul lui roţile trenului, să le caute de crăpături.
Dacă atunci când dă în ea, roata nu sună perfect a do diez, înseamnă că e o crăpătură undeva şi trenul poate deraia. Sim are cele mai fine urechi din toată ţara. Şi asta nu-i de ici, de colo. Toate astea datorită mamei lui, care şi-a dorit să facă din el o elită, aşa că s-a hotărât să îl facă hipersensibil la sunete. Până la patru ani, l-a ţinut cu capul într-o bulă izolată fonic de restul lumii. Pe 18 februarie 1983, când a spart bula, putea literalmente să audă şi cum cade un bold. Sau cum respiră muştele.
Sărmanul Sim! N-a putut niciodată să treacă peste prima (şi singura!) noapte cu adevărata lui iubire, soprana Annette S. Orgasmele ei erau pline şi melodioase do-de-sus-uri, iar ambitusul ei se-ntindea lung, însă din păcate, atunci când a adormit, a început să sforăie fals. El a fost răvăşit. S-a gândit să îşi spargă timpanele, dar a abandonat ideea. Până la urmă, o naţie întreagă pe care o poţi salva numai pentru că eşti singurul otolitian care poate detecta o diferenţă de o şaisprezecime de semiton dintre două sunete este mai importantă.
***
Raluca Nechita (n. 1989), studentă la Academia de Studii Economice din Bucureşti. Experienţa mea literară se rezumă la câteva schiţe şi poezii scrise în liceu şi un carnet cu notiţe destul de mic pentru a putea fi mânuit în metrou, pe stradă sau sub băncile de amfiteatru.
Cursul de Creative Writing Punct... a fost organizat de Asociaţia Culturală Control N în perioada 22 ianuarie - 26 martie 2013 şi susţinut de scriitorul Cristian Teodorescu. Povestirile scrise de participanţii la acest curs vor putea fi citite în fiecare sîmbătă în această rubrică. Unul dintre participanţii la acest curs, Cristian Boricean, a primit bursa LiterNet, care constă în posibilitatea de a publica 15 povestiri pe LiterNet în 2013.