Băiatul din valiză

Lene Kaaberbøl şi Agnete Friis sunt cele două autoare daneze ale seriei Nina Borg. Agnete Friis este de profesie jurnalist, în timp ce Lene Kaaberbøl este scriitoare profesionistă, cu peste două milioane de exemplare din cărţile ei vândute în întreaga lume. Prima lor colaborare, romanul Băiatul din valiză, a fost bestseller New York Times şi USA Today, şi a fost tradus în 27 de limbi.
 
"Avertisment! Dacă deschizi această carte, viaţa ta va rămâne în stand-by." (Elle)
 
Nina Borg, infirmieră la Crucea Roşie, soţie şi mamă a doi copii îşi dedică viaţa actelor caritabile. În momentul în care prietena sa, Karin, îi dă o cheie de la un seif din gara din Copenhaga, Nina se trezeşte implicată în cel mai primejdios proiect de care s-a ocupat vreodată. În seif este o valiză, iar în valiză un băieţel de trei ani: dezbrăcat şi sedat, însă în viaţă.
Este băieţelul o victimă a traficului de copii? Poate fi predat autorităţilor sau acestea nu vor face decât să-l înapoieze celor care l-au vândut? Când Karin este omorâtă cu brutalitate, Nina îşi dă seama că atât viaţa ei, cât şi a băieţelului, sunt în pericol.
Pe parcursul unei călătorii din ce în ce mai disperate prin Danemarca, Nina încearcă să afle identitatea băieţelului, al cui este şi cine îl vânează.
(New York Times Bestseller)
 
"Fanii romanului poliţist nordic vor avea o surpriză: ceva e putred în Danemarca. Dar nu vă temeţi, Nina Borg ştie ce are de făcut... O cursă nebunească pe viaţă şi pe moarte." (The New York Post)
 
"Nina Borg e o versiune mai tulburătoare a lui Lisbeth Salander." (Publishers Weekly)
 
"Băiatul din valiză vorbeşte dintr-o perspectivă plină de compasiune despre tratamentul inuman la care sunt supuşi copiii şi femeile, conturând, totodată, personaje feminine memorabile." (The New York Times Book Review)

Cu un picior proptit în uşa de sticlă, ca s-o ţină deschisă, trase de valiză spre scările ce duceau în parcarea subterană. Sudoarea îi şiroia domol pe piept şi pe spate, pe sub tricou; aici era doar puţin mai răcoare decât pe străzile îmbâcsite şi lucind de arşiţă de afară. Mirosul puternic de mâncare stricată venind de la un ambalaj de sendviş aruncat pe jos nu ameliora cu nimic aerul din jur.
 
Nu exista lift. Pas cu pas, cără valiza grea cu braţele, ducând-o către nivelul inferior unde parcase, numai că, odată ajunsă, îşi dădu seama că nu era dispusă s-o bage în maşină fără să ştie ce ascunde. Ochi un loc mai ferit în spatele unor tomberoane şi se adăposti de camerele de filmat şi de privirile curioase ale trecătorilor. Valiza nu era încuiată, ci doar prinsă cu două catarame şi cu o cureluşă foarte rezistentă. Îi tremurau mâinile, ba una îi şi amorţise şi se făcuse lividă de la cât cărase povara. Cu toate astea, izbuti să desfacă şi cureluşa, şi cataramele.
 
În valiză era un băiat: gol, cu părul bălai, destul de firav, cam de trei anişori. Şocată, femeia se clătină pe călcâie şi se prăvăli peste un tomberon de plastic. Băieţelul avea genunchii lipiţi de piept, de parcă l-ar fi împăturit cineva ca pe o cămaşă. Altfel, se gândi ea, probabil că n-ar fi încăput. Avea ochii închişi şi pielea îi strălucea uşor în lumina orbitoare şi albăstruie a becurilor fluorescente din tavan. Numai în clipa în care văzu cum buzele i se deschid uşor, îşi dădu seama că era în viaţă.
 
August
 
Casa se afla pe un povârniş de stâncă, având o vedere neîngrădită asupra golfului. Jan ştia prea bine că localnicii o numeau Fortăreaţa. Dar nu de-asta se uita la zidurile ei albe cu o oarecare nemulţumire. oamenii erau liberi să creadă orice; nu ei contau.
 
Construcţia era, fireşte, proiectată de un arhitect renumit, într-un stil modern, clasic-funcţional, o copie contemporană după trendul suedez "funkis". Neo-funkis. Aşa îi spunea  Anne, care-i arătase fotografii şi alte case la fel până ce se lămurise, măcar parţial, cu privire la ce-şi dorea. Linii drepte şi niciun ornament. Priveliştea spunea totul, prin ferestrele imense pătrunzând în cameră toată lumina şi frumuseţea din jur. aşa se exprimase arhitectul, iar Jan pricepuse unde voia să ajungă: totul trebuia să fie inedit şi neîntinat. Jan cumpărase pământul şi pusese să fie dărâmată vechea casă de vacanţă; se luptase cu cei din consiliul municipal, făcându-i să înţeleagă că era bine să-l aibă drept contribuabil în zonă şi, prin urmare, îi dăduseră acordul dorit; ba chiar o cucerise şi pe reprezentanta filialei din zonă a Societăţii pentru natură, făcând o donaţie în urma căreia femeia fusese cât pe-aci să se înece cu un ceai de plante. Ce motiv ar fi avut să nu-şi dorească protejarea naturii sălbatice? Nu-l interesa să-i ştie şi pe alţii construind acolo şi nici să vadă cârduri de indivizi veniţi la picnic, cutreierând locul de colo-colo. Iată deci că acum avea casa lui, delimitată de ziduri imaculate, înalte şi senine, cu linii drepte şi neîncărcate, în stil neofunkis. Exact aşa cum o visase.
 
Şi totuşi, nu o visase aşa. Nu aşa ar fi trebuit să fie. Încă era cu gândul la celălalt loc, nutrind o speranţă neînţeleasă şi incertă. O clădire mare şi veche, o fermecătoare combinaţie între decadentismul din 1912 al proaspăt-îmbogăţiţilor şi acareturile nespus de respingătoare ale anilor '60, dar şi incredibil de scumpă, întrucât se afla în Strandvejen, alături de reşedinţele de pe ţărm ale elitei bogătanilor din Copenhaga. Dar nu de asta şi-o dorea, codul poştal nu însemna nimic pentru el. Îl atrăgea pentru că era aproape de casa în care copilărise  Anne, aflată dincolo de un gard de mărăcini înalt şi neîngrijit. Nu putea să nu-şi imagineze cum ar fi fost: o familie mare adunată sub meri, la grătar, el şi tatăl lui  Anne  înfăşuraţi într-un nor de fum de tutun Virginia, ţinând în mână două pahare pline cu scotch de calitate. Fraţii lui  Anne  aşezaţi la o masă lungă şi albă, în curte, alături de copiii lor. Maică-sa, într-un scaun-balansoar, cu un superb şal de caşmir peste umeri. Copiii lui şi ai lui  Anne, patru sau cinci la număr, cu mezinul dormind în poala mamei. Şi, mai presus de toate, şi-o închipui pe Anne fericită, liniştită şi zâmbind. Adunarea ar fi fost prilejuită, poate, de ziua de Sânziene şi ar fi făcut cu toţii un foc de tabără, iar printre ei s-ar fi aflat destui care să aibă voce şi să intoneze un cântec armonios. Ori poate că s-ar fi adunat laolaltă într-o zi normală de joi, din dorinţa tuturor, şi ar fi mers pe chei să caute creveţi proaspeţi.
 
Trase cu nesaţ din ţigară, cuprinzând golful cu privirea. Apa era de un albastru-închis mohorât, brăzdată de spumă, iar vântul îi înfoia părul şi-i făcea ochii să lăcrimeze. Îl convinsese până şi pe proprietar să vândă. Actele erau gata de semnat. Numai că se împotrivise ea.
 
Nu înţelegea. Până la urmă, era familia ei. Nu aşa se zice, că femeilor le pasă de chestiile astea? Să fie aproape de familie, de locul de baştină, să menţină legătura cu cei dragi? Şi tot aşa. Şi când te gândeşti ce familie avea  Anne. Atât... de corectă. De sănătoasă. De iubitoare. De puternică. Keld şi Inger, încă vizibil îndrăgostiţi după aproape patruzeci de ani. Fraţii lui Anne, care treceau pe-acasă regulat, uneori cu soţiile şi cu copiii, alteori singuri, înfiinţându-se pe nepregătite, pentru simplul fapt că-şi doreau să facă o partidă de tenis la vechiul club. Să-ţi fie atât de uşor şi de la îndemână să fii aproape de ei, să locuieşti chiar vizavi, la distanţă de un simplu gard... cum de refuzase aşa ceva? ei bine, uite că o făcuse. Tacit, cu încăpăţânare, cum numai ea era în stare, fără argumente şi explicaţii. rostind un simplu "nu".
 
Şi iată-i ajunşi unde erau. Aici locuiau ei, ea şi Aleksander, pe un povârniş de stâncă. Vântul şuiera pe lângă zidurile imaculate de fiecare dată când bătea spre nord-vest, iar ei erau singuri. Mult prea departe pentru ca vreunul din familie să se înfiinţeze pe neaşteptate, să le fie alături şi să poată întreţine lesne o relaţie apropiată cu ei, fără un aranjament din timp, făcut când şi când, de patru-cinci ori pe an.
 
Trase adânc din ţigară şi o aruncă, strivind chiştocul cu piciorul, ca să se asigure că nu ia foc iarba uscată. Rămase locului, aşteptând ca vântul să-i împrăştie mirosul din haine şi din păr.  Anne  nu ştia că se apucase iar de fumat.
 
Scoase fotografia din portofel. O ţinea acolo din simplul motiv c-o ştia pe Anne mult prea bine-crescută ca să-i cotrobăiască prin buzunare. Probabil c-ar fi fost momentul să scape de ea, numai că simţea nevoia s-o mai privească din când în când, să simtă speranţa şi groaza pe care i le inspira.
 
Băiatul îl privea fix din fotografie. Îşi ţinea umerii goi aplecaţi în faţă, de parcă s-ar fi ferit din calea unui pericol nevăzut. Nu puteai să-ţi dai seama unde era făcută fotografia; detaliile se pierdeau în întunericul care-l învăluia. Era murdar la gură, semn că mâncase ceva de curând. Poate ciocolată.
 
Jan îşi trecu uşor degetul peste fotografie. Apoi o ascunse cu grijă la locul ei. Îi trimiseseră un mobil, un Nokia vechi, pe care el nu şi l-ar fi cumpărat niciodată. Probabil, furat, se gândi. Formă numărul şi aşteptă.
- Domnule Marquart.
 
Glasul suna politicos, dar avea un accent particular.
- Bună ziua. V-aţi hotărât?
 
În ciuda faptului că luase deja o decizie, ezită. Aşa că vocea se văzu nevoită să-l îmboldească.
- Domnule Marquart?
 
Îşi drese glasul.
- Da, sunt de acord.
- Perfect. Şi-acum, instrucţiunile.
 
Ascultă indicaţiile scurte şi precise, notă numere şi scheme. Fu politicos, asemenea omului de la telefon. După încheierea conversaţiei însă, îşi dădu seama că nu-şi mai putea ascunde sila şi ostilitatea. Aruncă furios telefonul, care descrise un arc peste gard şi-apoi dispăru în prăpastia năpădită de buruieni de sub el.
 
Se urcă la loc în maşină şi o luă spre casă.
 
Aproape o oră mai târziu, se târa pe povârniş, în căutarea obiectului blestemat. Anne ieşi pe terasa din faţa casei şi se aplecă peste balustradă.
- Ce faci? îi strigă ea.
- Am pierdut ceva, răspunse el.
- Te-ajut să-l cauţi?
- Nu.
 
Rămase câteva clipe ţintuită locului. Vântul îi înfoia rochia de pânză de culoarea piersicii, iar curentul de aer venind de jos îi răvăşea părul blond şi lung până la umeri, acoperindu-i chipul, ca şi cum ar fi stat să cadă peste balustradă. În gol, fără paraşută, se gândi el, iar apoi îşi întrerupse temător şirul gândurilor. O să fie bine.  Anne  n-o să afle niciodată.
 
Îi luă aproape o oră şi jumătate să găsească afurisitul ăla de telefon. Apoi sună la compania aeriană. Pentru aşa o călătorie, rezervarea nu putea fi sub nicio formă lăsată pe seama secretarei.
- Unde pleci? îl întrebă  Anne.
- Dau o fugă până la Zürich.
- E totul bine?
- Da, se grăbi el să răspundă.
 
Frica se oglindi instantaneu în ochii femeii şi el încercă, din reflex, s-o liniştească.
- E ceva legat de afaceri. Trebuie să mă ocup de nişte fonduri. Luni sunt înapoi.
 
Cum de sfârşiseră împreună? Îşi aminti numaidecât, cu nespusă emoţie, că în urmă cu mai bine de zece ani, într-o sâmbătă de mai, îl zărise pe Keld însoţind-o pe alee. Ea era ca o zână din poveşti, cu o rochie albă şi uimitor de simplă şi cu boboci de trandafir roz şi albi în păr. Şi-a dat seama imediat că buchetul pe care-l alesese era mult prea mare şi ţipător, dar nu s-a cramponat de asta. Peste câteva minute, avea s-o audă spunând "da". Privirea lui şi cea a lui Keld s-au intersectat preţ de o clipă şi i s-a părut că a întrezărit un "bun venit" şi o binecuvântare în ochii celuilalt. Socrul său. O să am grijă de ea, îi promisese el, în gând, bărbatului înalt şi zâmbitor. Şi mai rostise, în sinea lui, încă două promisiuni ce nu ţineau de jurămintele căsătoriei: avea să-i ofere tot ce-i poftea inima şi avea s-o ferească de tot răul din lume.
 
La fel îmi doresc şi-acum, se gândi el, vârând paşaportul în servieta pe care avea s-o ia la Zürich. Şi-o să fac asta cu orice preţ.
 
Uneori, Jucas visa o familie. O mamă, un tată şi doi copii, un băiat şi o fată. De regulă, stăteau la masă şi se înfruptau din ceea ce gătise mama. Locuiau într-o casă cu grădină, unde aveau meri şi zmeură. Zâmbeau, deci era limpede că erau fericiţi.
 
El stătea afară şi se uita pe fereastră la scena dinăuntru. Avea necontenit sentimentul că, dintr-o clipă-n alta, ceilalţi aveau să-l zărească, iar tatăl, deschizând uşa şi zâmbind larg, o să-i spună: "iată-te în sfârşit! Haide, intră!"
 
Jucas habar n-avea cine erau. Nu-şi putea aminti nici cum arătau. Dar, de fiecare dată când se trezea, îl cuprindea un sentiment nedefinit de nostalgie şi speranţă care-l bântuia cât era ziua de lungă, ca o apăsare în piept.
 
În ultima vreme începuse să viseze familia aceea din ce în ce mai des. Dădu vina pe Barbara. Pentru că ţinea mereu să-i spună cum ar fi fost - el cu ea, în căsuţa din imediata vecinătate a Cracoviei, suficient de aproape pentru ca mama ei să vină în vizită luând doar un autobuz şi, în acelaşi timp, destul de departe cât să aibă şi ei puţină intimitate. Şi mai erau şi copiii, fireşte. Pentru că asta-şi dorea Barbara: copii.
 
Cu o zi înainte de întâmplare, sărbătoriseră. Totul era gata, lucrurile erau puse la punct. Maşina era încărcată şi pregătirile, încheiate. Singurul lucru care-i mai putea opri era să se răzgândească scorpia. Şi chiar de-ar fi fost aşa, nu le rămânea decât să mai aştepte o săptămână.
- Să mergem la ţară! zise Barbara. Să mergem într-un loc unde să ne tolănim în iarbă numai noi doi, singuri.
 
La început o refuză, pe motiv că nu e bine să-ţi schimbi planurile. Oamenii ţineau minte. Numai atâta vreme cât continuai să faci acelaşi lucru ca întotdeauna puteai să rămâi neremarcat. Dar apoi realiză că, dacă totul mergea conform planului, aceea avea să fie ultima lui zi în Lituania. Şi parcă n-avea chef s-o petreacă vânzându-le sisteme de securitate oamenilor cu venituri medii din Vilnius.
 
Îl sună pe clientul cu care trebuia să se întâlnească şi anulă totul, spunându-i că firma avea să trimită luni sau marţi pe cineva în locul lui. Şi Barbara sună la muncă, învoindu-se pe motiv că e "gripată". Oamenii lui Klimka aveau să-şi dea seama abia luni, adică oricum prea târziu, că amândoi chiuliseră în acelaşi timp.
 
Conduseră spre lacul Didžiulis. Pe vremuri, aici fusese o tabără de vacanţă pentru copiii pionieri. Acum era o tabără de cercetaşi şi, în acea zi obişnuită de şcoală de la sfârşitul lui august, locul era complet pustiu. Jucas parcă Mitsubishiul la umbra unor pini, în speranţa că vehiculul n-avea să se transforme într-un cuptor până la întoarcerea lor. Barbara se dădu jos şi se întinse, iar cămaşa albă i se ridică puţin, dând la iveală o porţiune din pântecele bronzat. Fu suficient pentru ca bărbatul să aibă o erecţie. Nu cunoscuse nicio altă femeie care să-l excite aşa uşor ca Barbara. De fapt, nu cunoscuse pe nimeni ca ea. Încă se întreba cum de-l alesese pe unul ca el.
 
Se ţinură la distanţă de colibele din pădure, care, oricum, păreau dărăpănate şi aveau un aer trist. Aleseră, în schimb, cărarea ce ocolea dealul şi se afunda în pădure. Jucas se desfătă cu mirosul de răşină şi de copaci arşi de soare, întorcându-se pentru o clipă în timp la bunica Edita şi la ferma de lângă Visaginas. Acolo îşi petrecuse primii şapte ani de viaţă. Iarna era pustiu şi foarte frig, dar vara, familia Rimanta se muta cu bunic cu tot la ferma vecină, iar codrul des de pini dintre cele două proprietăţi se transforma în jungla africană a lui Tarzan sau în nesfârşitele păduri mohicane ale lui Hawkeye.
- Uite, cred că putem înota.
 
Barbara arătă spre ţărmul din depărtare. Pe apa lacului se zărea o veche platformă de înot semănând cu un deget uşor încovoiat.
 
Jucas îşi ascunse gândul la Visaginas înapoi în sertăraşul de care aparţinea, etichetat cu "trecut". Nu-l deschidea des, iar acum avea mai puţine motive decât oricând s-o facă.
- Probabil că-s lipitori, zise el, s-o tachineze. Ea făcu o grimasă.
- Nu sunt! Altfel, cum i-ar lăsa pe copii să înoate?
 
Într-un târziu, îşi dădu seama că n-avea niciun motiv să n-o lase să se dezbrace.
- Da, cred că ai dreptate, zise el numaidecât.
 
Barbara îi aruncă un zâmbet scurt, de parcă i-ar fi ghicit gândurile. Sub privirile lui, îşi desfăcu alene nasturii de la cămaşă şi-şi dădu jos fusta de culoarea nisipului şi sandalele cu bretele, rămânând în picioarele goale pe plajă, având pe ea numai o pereche de chiloţi albi şi un sutien simplu de aceeaşi nuanţă.
- Vrei mai întâi să înotăm? o întrebă el.
- Nu, zise ea, apropiindu-se. Putem s-o facem şi dup-aia. O dorea atât de aprig, că uneori devenea la fel de neîndemânatic precum un adolescent. Dar azi se forţă să aibă răbdare. Să se joace cu ea. S-o sărute. Să fie sigur că era la fel de excitată ca el. Bâjbâi după prezervativ, care, la insistenţele ei, era nelipsit din portofel. dar acum Barbara îl opri.
- E-aşa de frumos azi, zise. Şi suntem într-un loc atât de frumos. Nu crezi c-am putea face un copil frumos?
 
Jucas rămase fără cuvinte. Puse portofelul deoparte şi o ţinu în braţe câteva minute, iar apoi o lăsă jos, pe iarbă şi încercă să-i ofere ceea ce-şi dorea cu atâta ardoare.
 
Apoi înotară în apele adânci şi reci ale lacului. Ea nu era o înotătoare foarte pricepută, nu învăţase niciodată mişcările, aşa că mai mult dădea din picioare ca un căţel, stropind şi lovind apa. În cele din urmă, îşi încolăci braţele pe după gâtul lui şi se lăsă purtată pe ape, în timp ce Jucas înota pe spate, plutind împreună. Se uită în ochii lui.
- Mă iubeşti? îl întrebă.
- Da.
- Chit că-s o femeie bătrână, bătrână?
 
Era cu nouă ani mai mare decât el şi lucrul ăsta o incomoda. Însă lui nu-i păsa.
- Te iubesc ca un nebun, zise el. Şi nu eşti deloc bătrână.
- Să ai grijă de mine, spuse ea, punând capul pe pieptul lui.
 
Bărbatul fu surprins de intensa tandreţe care îl cuprinse.
- Voi fi mereu la dispoziţia ta, murmură.
 
Şi se gândi că, poate, familia din vis era chiar a lor, poate că asta era toată ideea - el şi Barbara, în casa din imediata vecinătate a Cracoviei. Curând.
 
Mai avea de făcut un singur lucru.