Despărţiri

Georgiana Sârbu s-a născut pe data de 30 decembrie 1979, la Giurgiu. După ce a urmat cursurile Liceului Economic din Giurgiu şi a reuşit să treacă de examenul de bacalaureat (căci a picat proba de matematică), a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti în 2003 (fără nici o restanţă!).

În 2005 este admisă la Şcoala de Studii Doctorale Bucureşti, pregătind lucrarea de doctorat cu titlul Mahalaua în romanul românesc al secolului al XX-lea, coordonată de prof.univ.dr. Nicolae Manolescu.

A debutat în 2008 cu volumul Istoriile periferiei (Editura Cartea Românească), nominalizat la premiile revistelor Observator cultural şi România literară, secţiunea debut. A publicat articole în România literară, Observator cultural şi Cultura. Câteva pagini ale romanului de faţă au fost publicate în revista Vatra.

Îmi place proza Georgianei Sârbu, acolo unde frazele ei sunt elaborate şi sofisticate. (Angela Marinescu)

O iubire aproape incestuoasă, singura posibilă prin irealitatea ei, străbate cartea de la un capăt la celălalt şi devine motorul nevăzut, ce împinge prin existenţă un personaj feminin extraordinar, ascuns în spatele unei femei obişnuite. (Iulia Militaru)

Dintotdeauna mi-am dorit să scriu un roman despre o fată care vrea să se mărite. Cred că m-a ţinut în loc o vastă panoplie de mituri-prejudecăţi, dintre care cel mai îndărătnic înrădăcinat ar fi acela ca toate fetele vor să se mărite. Graţie unui instinct artistic foarte sigur pe sine, Georgiana Sârbu reuşeşte prin romanul său să spulbere şi totodată să restructureze pe baze noi, originale, miturile-prejudecăţi cu privire la măritiş şi la aspiraţia spre diverse forme de fericire conjugală. (Radu Aldulescu)

- Proastă te-a mai făcut mă-ta!
Cât de mult trebuie s-o fi durut când mi-a spus asta. Mama s-a întors şi-a ieşit din cameră, lăsându-mă să plâng. Şi măcar dacă aveam pentru cine să plâng. Pentru un mitocan care mă părăsise pe 1 decembrie, când vin sărbătorile şi ziua mea... Măcar dacă aş fi plâns pentru frati-miu, mort de şapte luni. Şi acum mă doare capul îngrozitor. Proastă te-a mai făcut mă-ta, proastă te-a mai făcut mă-ta, proastă te-a mai făcut mă-ta£...

Camera începuse să mă strângă. Nişte paturi scheletice cu grilaje jupuite de vopsele suprapuse. În alb şi verde. Câteva fascicule de lumină, slabe, imponderale, de toamnă sau poate de primăvară ştiu eu? pătrundeau prin geamul cenuşiu nespălat de ani de zile. Milioane de particule de praf se roteau în lumină, pluteau cu încetinitorul ca nişte fulgi de zăpadă într-o ninsoare liniştită care de-abia a început. Le vedeam clar, suspendate în razele care pătrundeau printr-un ochi de geam deschis, escaladând aerul într-un drum fără întoarcere. Mă fascina imponderabilitatea lor leneşă. Nu eram singură în salon. Pe cearşafuri răvăşite, mototolite, se legănau ritmic corpuri de mumii înfăşurate în fâşii albe, lăsând să se vadă marginile unor saltele soioase, cadrilate. Mă dureau toţi muşchii. Din tavan cobora un păianjen pe un fir lung de pânză care se desfăşura progresiv. Uşor, ca un individ care se caţără pe un perete stâncos şi apoi coboară, opintindu-se din loc în loc. Mă cuprinse panica. Sunt arahnofobă. Şi păianjenul îşi continua agil drumul. Îl vedeam tot mai aproape, îi distingeam picioarele care ţeseau neîntrerupt firul. Ajunsese la zece centimetri de mine. Se opri. Ceva îi făcu să tremure carcasa gheboasă. Desluşeam un bâzâit agitat. În pânza de deasupra se prinsese o muscă şi încerca să se desprindă din firele lipicioase. Păianjenul a simţit-o. Într-o secundă era lângă ea, croindu-i din picioarele lui meştere un corsaj lipicios şi complicat, exact pe măsura ei. Apoi se aşeză într-un colţ al pânzei. Aşteptând. Aş fi vrut să mă mişc, dar nu puteam. O mâncărime sâcâitoare, una dintr-aceea de-ţi vine să-ţi rupi pielea. Dar cu ce?! Aveam mâinile petrecute într-o cruce strâmbă pe abdomen, într-o cămaşă care se lega la spate. Aş fi vrut să le rog pe cele două femei-mumii din patul de lângă uşă să mă dezlege. Simt că mă cuprinde somnul din nou.


E două noaptea. De fiecare dată când am insomnie mă apuc să scriu un roman. Poate că de data asta o să reuşesc. Din ultimul an de facultate zic aşa. Acum am douăzeci şi nouă de ani şi sunt profesoară de limba română. Azi, pentru prima dată, am simţit că mor. Sunt ca toate chipurile din jurul meu. Mă duc la şcoală cu metroul. Măcar o maşină de-aş avea.


Sunt în casa bunicilor mei, cu tata. Mi s-a părut ciudat, pentru că de când au murit ei nu mai locuia nimeni acolo, casa era pustie. De fapt, au stat aici câţiva ani nişte rude sărace. Dar vărul mamei s-a spânzurat acum doi ani de grinda saivanului cu oi şi nimeni n-a mai locuit acolo de atunci. Ne-am plimbat prin odăile goale, cu pereţii cojiţi, până am ajuns în bucătărie. Aici totul era neschimbat, ca în urmă cu nouăsprezece ani când bunica murise de cancer: icoana cu Maica Domnului decolorată era la locul ei, pe peretele de la răsărit, masa, scaunele... totul era încremenit în aceeaşi poziţie. Numai că în mijlocul camerei este săpată o groapă dreptunghiulară în care ar fi putut încăpea un coşciug. Căutam cu privirea coşciugul. M-am apropiat de groapă şi de pe marginea ei am văzut: pe fund colcăiau viermi mari şi graşi, care intrau şi ieşeau din noroi, cu trupul lor alb şi arcuit, ca nişte inele de carne moale. Am făcut un pas înapoi, dar din fundul gropii aud cât se poate de clar: "- Noi ne hrănim cu oameni... Noi ne hrănim cu oameni... Noi ne hrănim cu oameni!". Ca un marş cadenţat şi tropăitor, amplificat de voci puternice.

Alergam de parcă viaţa mea ar fi atârnat de asta, alergam, deşi nu mai aveam aer în piept şi nu mai puteam respira.


Deschid ochii. Văd lumini aprinse în blocul vecin. Tramvaiele au început să circule, se aud cum îşi târâie pe şine trupul lor greoi ca nişte omizi obosite. E cinci dimineaţa.

Încă o zi.


M-am săturat de Şoseaua Giurgiului, intersecţia cu Toporaşi. La două staţii de Ferentari. Când circulaţia se mai opreşte, încep manelele. N-am termopan. Şi oricum vinerea e petrecere cu trei etaje mai jos şi tot aud. Azi a fost ziua facturilor. Doamnă, ce faceţi, staţi de vorbă... şi noi stăm aici ca proştii?! Chiar aşa?! se formează coada. Simt că n-am să-mi mai plătesc telefonul. Şi de când zic că-l scot, da' mi-e silă de alte cozi...


E şase. Nu am încă un ceas care să mă trezească în fiecare dimineaţă. Când tramvaiele încep să circule prin faţa blocului, mă scol instantaneu. La cinci. Este semnalul că s-a produs geneza chinuitoare a unei noi zile. Nu sunt o persoană matinală, aşa că nu pierd timpul cu ceea ce unii ar numi mici frivolităţi feminine (machiaj, schimbatul sau asortatul hainelor de zeci de ori etc.).

Ies în scara blocului. În faţă, vânzătorii ambulanţi încep să-şi aranjeze marfa. Întind folii de plastic sau de ziar pe care îşi aşază meticulos obiectele spre vânzare. Alţii, direct pe jos. Lucruri de care nu mai au nevoie în casă. Vechituri. Lămpi, cărţi, telefoane cu fire atârnând, pantofi scâlciaţi, rame ciobite la colţuri stau triste, înşirate spre pieire. Păpuşi zâmbind artificial, icoane cu rame jupuite, cristoşi crucificaţi pe ipsos, jucării soioase din pluş. Bere, ulei şi detergenţi pe care se văd etichete în alfabet chirilic, înghesuite în portbagajul unei Dacii vechi. "Am fost la Ruse, e mult mai ieftin acolo". Ţoale împăturite frumos, cărţi tehnice sau culegeri vechi de matematică. Nişte reviste vechi "Femeia" - "Am toată colecţia: de pe vremea lu' Ceauşescu", spune mândră posesoarea lor, cam la patruzeci de ani sau poate mai bătrână, în haine neîngrijite, cu obrajii supţi, cu jumătatea de lichior ieftin într-un recipient de plastic ascuns în sacoşă. Nişte bibelouri sclipind de lustruială sunt întoarse pe-o parte şi pe alta: "Uite, vezi, nu e ciobite, n-are nimica", îmi râde cu cei doi dinţi cariaţi din faţă. Lungul şir de comercianţi e încheiat de o ţigancă roşie-n obraji, grasă şi frumoasă care vinde trandafiri. Din plastic. De fapt, din material textil cu mici boabe de rouă din plastic. Aceştia aşteaptă într-o vază foarte colorată.

Mă grăbesc să traversez strada, să prind autobuzul 323 sau 612. Înghesuială şi miros. Plutind deasupra noastră, usturoiul, ceapa, salamul (românul mănâncă sănătos de dimineaţă!) şi transpiraţia îşi dau mâna într-un pod al prieteniei. Trei staţii sunt echivalentul unei coborâri în Infern. Cu adevărat privilegiat pare să fie şoferul. Sunt de-a dreptul invidioasă pe spaţiul în care se lăfăie acolo în cabina sa. Coborâţi? Nu, vă fac loc. Cineva, nerăbdător, mă împinge până mă lipesc de geamul năclăit care desparte şoferul de lumea nervoasă şi înghesuită. Acum îl văd mai bine. Iar e şoferul cel tânăr. Brunet, cu părul mai lung, dat pe spate, e atent tot timpul la drum, se uită în oglinzile laterale înainte de a ieşi din staţie. Îi privesc mâinile. Obsesia mea, mâinile. Să fie tot timpul în mişcare. Ideea de nemişcare mă revoltă, tot organismul meu se înspăimântă şi se panichează. Mâinile lui sunt curate, au unghiile tăiate din carne, roteşte volanul exagerat de mare cu precizia unui om care a făcut asta de multe ori.

Îmi dau seama prea târziu că sunt şi eu privită. Mă observă în timp ce-l observ, în oglinda de pe mijloc. Zâmbeşte. Întorc capul şi mă prefac preocupată de drum. Trag cu ochiul pe furiş. E atent la drum. Mă surprinde din nou. Râzi ca proasta, mă admonestai singură pentru că înainte de-a întoarce capul m-a pufnit râsul. Dacă s-ar fi deschis uşile aş fi rupt-o la fugă. Încerc să-mi fac loc spre uşa din mijloc. Murmure, înghionteli înăbuşite. Nişte ritmuri săltăreţe încep a răzbate firav până la noi. E o capodoperă recentă a genului. Refrenul mă va bântui toată ziua, ca orice lucru pe care îl aud foarte de dimineaţă. Sunt un norocoooos de miiiic / Tooţi duşmaniiiii mi-iiiii oftic / Dacă n-aş fi duşmăniiiiit / Degeaba aş fi trăăăăiiiit / Că oooomul fără duşmaaaani / E ca banca fără baaaani / Nu-i faaaace pieeeelea doooi bani...


La Şura Mare, lângă cimitirul Bellu, un nou centru comercial e pe ultima sută de metri (mişto alăturare, faci şoping, după traversezi pe partea cealaltă, aprinzi o lumânare, duci la morţi o atenţie, o măslină...). La sfârşit va arăta ca un borcan de sclipici într-o groapă de gunoi. Grămada ciclopică de resturi materiale care se afla în faţa clădirii în construcţie şi-a mai redus dimensiunile. Un nene s-a întors cu spatele la trecători şi, impasibil, pare a-şi aranja ţinuta în porţiunile delicate şi intime (întârzie cu spatele, poate e mai mult decât o simplă aranjare a ţinutei...!).


Ies din pasaj. Câţiva copii inhalează plictisiţi din pungi argintii. Ca nişte adulţi care-şi iau micul dejun şi obligatoriu cafeaua înainte de o zi obositoare.

Mă îndrept către şcoală. Strada e pustie. Prea devreme. Urăsc să mă trezesc dimineaţa. Cinci elevi mă vor aştepta într-o clasă mirosind discret a şcoala copilăriei mele. Adică a gaz. La colţ, lângă Universitate, o ţigancă grasă, cu ochii mari, orientali, fumează plictisită şi-şi aranjează florile. Scrumul îi cade din ţigara ţinută între buzele cărnoase. Nu se sinchiseşte. Crinii miros puternic (niciodată nu mi-au plăcut pentru că îi asociez cu experienţe funerare ce au să se ivească). Demult nu mai cumpărasem flori. Petale erau pline de boabe de apă.
- Cât sunt trandafirii? se apropie grăbită o doamnă în costum.
- Şaizeci firu'! răspunse ţiganca fără să se întoarcă, aplecată peste o găleată de crizanteme.
- Prea mult! şi dădu să plece.

E şi asta o strategie.

Atunci ţiganca se-ntoarse brusc, mai să se-mpiedice în fustele-i lungi, îşi scoase ţigareta şi strigă după ea:
- De ce e prea mult, cucoană? Ce, eu nu-i cumpăr? Auzi, a dracu', ce, eu am trandafiri în balcon?! Ce, la mine în balcon creşte trandafiri?!

Eu am cumpărat crizanteme. Mi le-a dat mai ieftin cu zece mii de lei. A crezut că sunt vreo studentă amărâtă de la Litere care dă şi ea o "atenţie".
- Hai, că mi-ai făcut safteaua, să-ţi fie dă bine! îmi ură cu jovialitate, în timp ce se atinse cu banii de obraji.


De la metrou trebuie să parcurg vreo trei sute de metri. În dreptul ambasadei americane se formează întotdeauna când plouă o mare băltoacă. Iarna trecută era acoperită cu o fragilă pojghiţă de gheaţă (de unde era să ştiu că era fragilă?) şi am căzut chiar în faţa unui domn, care m-a ajutat să mă ridic abia stăpânindu-şi râsul: "E semn că vă măritaţi, domnişoară!". Mda. O să mă mărit. Ajung în dreptul bisericuţei de pe Batiştei. Mai am puţin până la Colegiul Naţional în care am preafericita ocazie de a preda limba şi literatura română. La colţul liceului doi elevi îşi palmează precipitat ţigările. Fumul subţire îi trădează rânjind albăstriu. Renunţ să le fac observaţie. Nici nu sunt elevii mei şi, cine ştie, poate îmi răspund, sunt destul de mari. Cred că a XII-a. Mai încolo, proţăpită în dreptul uşii, portăreasa, îmbrăcată într-un halat de o culoare incertă care, nu ştiu de ce, mă face să mă gândesc la un abator, mă întreabă încotro merg. E a doua oară când sunt luată drept elev (deşi sunt de ceva vreme aici). Coridoare pustii. Ţiţeica, Spiru, Iorga & comp. mă privesc binevoitori sau sobri din nişte fotografii atârnate pe pereţi şi pe panouri. Mai sunt zece minute până se sună pauza. Nu prea mă trage inima. Am prima oră cu cei de-a X-a. Au avut de citit Letopiseţul lui Ureche şi Istoria ieroglifică de Cantemir. Sunt sigură că n-au devenit fani G. Ureche. Cam nasol să le bagi ca lectură obligatorie aşa ceva la vârsta lor. Şi pe mine mă plictisiseră de moarte în anul I. Şi asta e clar, când îl aud pe Ţone, şuşotind în ultima bancă. De fapt, cred că îi arată colegului Rînja ce şmecherie poate să facă mobilul lui de 20 de milioane. Aşa că intervin vigilent:
- Ţone, degajează! Hai, mai cu talent, să-ţi văd mersul!
- Poftim?! Da' chiar nu înţeleg ce-aveţi cu mine. Ce-am făcut?! De ce mă persecutaţi?!

E rândul meu să fiu uimită. El îi dă înainte cu tupeu:
- Şi oricum nu aveţi voie să mă daţi afară. Scrie şi în regulament...

Are dreptate. N-am voie să-l dau afară. Şi-ar putea rupe o mână, un picior, l-ar călca o maşină sau ar sta relaxat la o ţigară, în curtea şcolii, chiar în BMW-ul personal, ascultând muzică, atât cât îi permite portarul căruia i-a dat de dimineaţă 20 de RON ca să-l lase s-o parcheze direct pe terenul de sport. Şi evident, ciorchine pe portierele lăsate deschise, nu lipsesc puştoaicele de-a IX-a sau de-a X-a.

Dar eu nu am timp să fac acum dirigenţie cu ei. Trebuie să recurg la artileria grea. Deschid catalogul:
- Bine, Ţone. La lecţie. Să vedem dacă ce am predat ultima dată...

Dar era deja în picioare, lângă uşă, cu mâna pe clanţă.
- Săr'mâna. Gata, am plecat.
- Şi, pentru comentariile de mai devreme, să ştii că nu ai voie să ieşi în curtea şcolii. Rămâi de cealaltă parte a uşii, pe coridor, până se aude clopoţelul.
- Dar, doamna,......... protestă el.
- Ok, atunci hai la lecţie! şi pun din nou mâna pe catalog.

Am câştigat. Acum pot să-mi termin lecţia de predare fără incidente.

Mai bine le-aş spune picanterii despre autorii în discuţie. Bine, nu ştiu cât de didactică e treaba asta... dar parcă mă văd pe mine. Mă duceam la cursurile unei profesoare de la master tânjind după o bârfă mică, care critic s-a iubit cu scriitoarea y, cine a părăsit pe cine şi de ce...

Şi după ce voi pierde jumătate din oră cu prostii, ar spune o colegă, tot trebuie să fac pe dura şi să-i ameninţ că vor lua trei dacă nu-mi prezintă fişele de lectură. Ce jegoasă m-am făcut!

"Greu la deal cu boii mici, Noro!...". Îmi amintesc cum mă consola profesorul de mate în liceu, când nu ştiam să rezolv vreo ecuaţie sau vreo integrală. Îi privesc pe elevii mei care se foiesc în bănci la lucrări. Şi mă văd pe mine, după ce colega mea, Elsa, olimpică, era mutată de profesor la catedră. Nu mai aveam după cine să copiez. Şansele mele de a lua un cinci scădeau vertiginos. Acum sunt profesor. "E cea mai bună meserie pentru o fată!" era replica mamei când îi explicam că fac Literele, dar nu pentru a fi profesor. "Vara la umbruliţă, iarna la căldurică" continua mama. Trebuie să recunosc că avantajele astea există. Cine mai are trei luni de vacanţă pe an? Şi, în plus, am descoperit că mă pot bucura din nou de vârstele pe care le credeam pierdute. E un surogat satisfăcător. Deschizi uşa clasei şi te vezi pe tine cu zece ani în urmă. Teamă, emoţia lucrărilor, îndrăzneala copiatului... Nu ai timp să devii melancolic. Intri cu un picior în universul lor. "Să-mi aprindeţi o lumânare la biserică", le ziceam când prindeam pe vr'unu cu mâţa-n sac. Până azi, când Mîţoc de la X E îmi spuse amuzat "Unde, doamna, la morţi sau la vii?" (noroc că am simţul umorului!).