Viitorul şi trecutul...

Un lucru pe care cu siguranţă îl putem numi un reflex al stării societăţii este pluralitatea vârstelor arhitecturii pe un anumit segment temporal. Vârstele arhitecturii dau seama despre diferenţa de stare a clienţilor săi, atât în sens de stare socială, cât şi de stare culturală, dacă nu chiar istorică. Suntem contemporani cu triburi şi grupuri sociale care se află încă în proximitatea epocii de piatră, pierduţi prin pustietăţi de nisip sau jungle. Suntem de asemenea contemporani cu grupuri care au decăzut ca timp istoric, de se vor fi elevat vreodată de acolo. În mare parte, arhitectura "vernaculară" de astăzi a satelor româneşti nu este decât adăpostul primitiv a cărui aparenţă nu trebuie să înşele, deoarece nici din punctul de vedere al confortului termic, nici din cel al expresivităţii exterioare nu este altceva decât o descendenţă / degenerescenţă a cavernei. Există, de asemenea, oameni ale căror gusturi în materie de arhitectură sunt, în ciuda relativei lor alfabetizări vizuale, cu mult în urma timpului prezent. Nu voi da tocmai exemplul arhitecturii aşa-zise "ţigăneşti", a celei de Timişoara, cu oarecare ştaif de catalog neoclasic. Dar avem exemplul, mult mai relevant, al vârstei retardate a arhitecturii de cult ortodox, pentru o bună parte a ei. Gustul eclectic - şi nu cel (post)bizantin, aşa cum ar putea să pară într-o bună măsură plauzibil - face ravagii, dar retardarea nu este doar o chestiune de stil, ci şi de înţelegere a ceea ce a fost şi poate fi iar lăcaşul de cult în viaţa comunităţii. Nu trebuie să blamăm doar pe preoţi, călugări şi ierarhii lor. Oameni de cultură cu oarecare suprafaţă, chiar dintre cei care în mediul lor ar putea să treacă drept progresişti, dacă nu radicali de-a dreptul, îşi bine temperează opţiunile în ceea ce priveşte artele non-verbale, iar în ce priveşte arhitectura sunt de-a dreptul retrograzi.

Cred că, într-adevăr, fractura interioară care face ca unii să trăiască această fractură schizoidă între vârsta interioară a creatorului şi cea a degustătorului de alte arte sau dimensiuni ale culturii să fie semnul holografic al spargerii unităţii de gust artistic la nivelul întregii societăţi. Congenerii mei arhitecţi nu îi cunosc pe congenerii mei literaţi. Aici se poate face observaţia că, probabil, nu îi cunosc pe nici unii dintre literaţii contemporani în viaţă şi asta nu neapărat din vina literaţilor. Dar, sunt convins, nici reciproca nu este valabilă: mă întreb câţi scriitori români de amplitudine pot rosti, luaţi repede, câteva nume de compozitori, artişti plastici sau arhitecţi cu care împart acelaşi areal cultural, ai zice.

Când este vorba să le predau studenţilor mei câteva cuvinte despre arhitectura românească contemporană (nu-s nici multe nume de vârf, nici multe case de top, aşa că merge relativ repede), constat acest decalaj cultural semnificativ situat, aşa cum spuneam, nu numai între vârste ale creaţiei, ci şi între arte. Reîntorşi la coprezenţa vârstelor facerii de case, vom constata că, prin arhitectură contemporană, înţelegem de fapt ceea ce s-a consacrat deja: tezele, casele, comentariile şi personajele deja acceptate de presa de specialitate, devenite "substantive comune". Dar, în acelaşi timp cu consacrarea, există şi viitorul în prezent: experimentul, spiritul underground, neliniştea iconoclastă. Cunosc destul de bine, mă tem, propriul domeniu spre a putea afirma că acest segment este mult prea slab reprezentat în şcoală şi în imediata proximitate profesională a acesteia. Cele câteva premii sau menţiuni la concursurile internaţionale (Mihai Ene & comp, Adrian Soare) nu sunt suficiente pentru a crea o (contra)cultură arhitecturală; fireşte, mi se va replica pe drept că e nevoie întâi de o cultură căreia să i te opui, dar, aş răspunde nepusei întrebări că o asemenea cultură nu trebuie neapărat să fie prezentă şi geografic "aici", spre a te raporta la ea.

Aceste câteva cuvinte sunt destinate a întâmpina lectura unui excepţional Dicţionar al arhitecturii avansate / Metapolis: Oraş, tehnologie şi societate în era informaţională (coordonator Susanna Cros, Actar, 2003). Este un obiect hibrid: un dicţionar care nu consemnează înţelesuri ale termenilor, ci le impune, ca manifest: sensuri emergente pentru o arhitectură viitoare, aflată încă pe planşete şi în concursuri. Hibrid, pentru că este în esenţă o colecţie de termeni de filosofie, psihologie, teorie literară aplicaţi arhitecturii şi spaţiului. Dragi colegi, mărturisesc că am stat încordat spre a înţelege, citindu-l totuşi cu ambele calificări deodată. Cum - şi mai ales când - va deveni însă tot acest dicţionar ştiinţă comună, mi-e greu să prognostichez. Am început să le predau studenţilor astfel de termeni, dar exemplele ilustrative nu pot veni, mă tem, defel din realitatea înconjurătoare. Decât dacă vom pleca. Cu toţii.