Play

Cu toată sinceritatea, eşti... varză! VARZĂ!

Ciobit pe la colţuri, cu smalţul luat şi bateriile în picaj (s-a stricat uşiţa care te ţinea închis). Fâşâitul de fundal zgârie orice ureche capabilă să distingă între straturile de sunet şi... şi ce urât din partea mea să-ţi spun toate astea!

Ani de zile, ai fost cutia mea cu voci, cu poveşti, cu amintiri, cu idei, cu glume, cu speranţă. Ani de zile. Reportofonul meu argintiu. Extensia mea sonoră. Memoria mea portabilă. De care mă leagă o dragoste din alea care te fac să fii cine eşti.

Merg pe stradă şi văd, în drumul meu, poveşti peste poveşti peste poveşti peste poveşti cărora le-aş da Rec... Numai că tu nu mai ai domiciliul stabil în geanta mea şi nu mai eşti cartea mea absolută de vizită. Poveştile le păstrez în minte. Amintirile încerc să le comprim în fotografii şi senzaţia aceea de bine (sau de rău) care îşi revendică, invariabil, colţul ei de creier şi de memorie senzorială. Dar nu mai dau Rec.

În tine locuieşte Veneţia mea, se deschid şi se închid uşi la metrou, râd scriitori, cântă Plácido Domingo despre Madrid, fac colegii mei socoteli de regie (am făcut un soundscape din bucăţelele alea de înregistrări şi mi-a ieşit o poveste despre cum spun eu poveşti, la radio), se naşte Sevilla din concerte în aer liber, parfum de portocale şi fărâme de flamenco, aleargă fetiţa mea, Maria, din sufrageria noastră direct pe Strada Poştei, colţ cu Stavropoleos...

E foarte mult din viaţa mea în tine.
E foarte mult din cine sunt şi ce ştiu să fac.

Sunt cuvinte, voci, idei, oameni.

Numai că tu nu mai locuieşti în geanta mea. Ceea ce nu înseamnă că nu mai suntem prieteni, că viaţa din tine nu e vie şi adevărată şi că nu o trăiesc şi nu o spun mai departe. În câte feluri pot. Cui simt că trebuie. Când simt că e bine.

Dar tu nu mai eşti cartea mea de vizită.

Şi ştii... e nostalgia multă în lucrul ăsta, sunt şi câteva tristeţi şi e şi un licăr de speranţă. Poate că începe o poveste nouă. Poate că noi doi o s-o spunem altfel.

Să ştii că îmi eşti drag. Aici, în biroul meu virtual, unde gândesc cu voce tare, am adus, în timp, tot ce mi-a fost drag pe lume, tot ce-mi place, tot ce mă defineşte. Felii de trăire şi jumătăţi de anluminură medievală, sonete renascentiste şi proză decameronică, endecasilabi şi tablouri, oameni, locuri, oameni, echilibristică ficţional postmodernă, mai ales oameni, pe mine de când eram mică şi până acum, texturi de vis, toate neologismele mele, gusturi, bucurii şi întrebări. Şi speranţe. Nu aş fi vrut să lipseşti.

Aş vrea să fim, din nou, împreună. Aş vrea să te învăţ un joc nou.

Acum nu mai dau Rec.
Acum dau Play.