Umbra auctorelui. La Paris (şi nu numai)

Există, cu siguranţă, o influenţă culturală asupra modului în care percepi un oraş atunci când îl "înfrunţi" la pas, iar acest lucru este mai cu seamă valabil pentru arhitecţi. Crescut fiind la flama cutărui monument şi a cutărei pieţe, imaginea plană / plată a diapozitivului proiectat în amfiteatrul facultăţii de arhitectură te împiedică - la modul propriu - să faci scharf-ul pe imaginea reală. Cele două nu se suprapun: recreerea în imaginaţie a imaginii fotografice nu este niciodată superpozabilă pe deplin percepţiei reale. Am un exemplu privilegiat în acest sens: Casa Kaufmann (Vila de pe cascadă) din Bear Run, Pennsylvania, a lui F.L.Wright. Fotografia standard - cea cu casa avântată deasupra cascadei în cădere liberă - este în fapt cea mai greu de luat dintre toate; de fapt, casa nu se vede dramatic - şi fotografiabil ca atare - decât din acel primejdios loc, opus accesului principal. Dimpotrivă, toate celelalte imagini sunt estompate de pădure, de scara mignonă a casei (arhitectul era aproape pitic şi proiecta ca pentru el) şi de omniprezenţa pietrei de sediment, atât în muntele din jur cât şi în zidurile casei propriu zise.

O vreme n-am folosit decât diapozitive ale caselor văzute de mine. Nu doream să mai plimb impresiile şi fotografiile altora, aşa cum ni s-a predat nouă arhitectura, cu poze proaste copiate din cărţi vechi. (Exista excepţia: cursurile răposatului profesor Gh. Curischi-Vorona şi cele de ieri şi de azi ale profesorului Sorin Vasilescu, ambii împătimiţi fotografi şi cunoscători la sursă a subiectelor cursurilor d-lor, adică păsări rare în acele vremuri; mă tem că, încă, şi acum).

De fapt, lucrurile stau şi mai teribil decât am crezut: experienţa în carne şi oase a marilor oraşe nu poate fi predată. Mai precis spus, nu poate fi predată nicăieri altundeva decât Acolo. Uneori recunoşti unghiurile din care a fost luată o fotografie, dar senzaţia de scară, atmosfera, mirosurile - cu toatele contribuie la "alterarea" cunoştinţelor academice. Nu am fost pregătit nici pentru Veneţia Bienalei de arhitectură 1991, nici pentru New York în 1996, nici pentru Roma de Paşte 2001; dar mai cu seamă nu pentru Parisul primului tur al alegerilor prezidenţiale 2002; este greu de susţinut mai cu seamă ultima afirmaţie, devreme ce mai fusesem de câteva ori la... "marele Bucureşti de pe Sena", cum ar veni. Or, tocmai impresia confortabilă că "ştiu" oraşul mi-a fost zdruncinată acum. După ce luasem în posesie fugară cotloanele sale cele mai importante (pentru un arhitect, oricum), de data aceasta ele mi-au lunecat printre degete. Şocul cel mai teribil a fost celebrul cartier La Defénse. În imobilismul la care te invită parcă modernitatea lui târzie, s-au schimbat atât de multe încât aveam senzaţia de incertitudine acută pe care o ai când calci pe o suprafaţă de sticlă transparentă, sub care se află un gol. Au dispărut clădiri. Au apărut altele turnuri noi. Dar mai cu seamă am fost tulburat de construcţia unei minunat de simple şi expresive biserici catolice. Ridicată de la pământ cu tot cu carcasa ei de beton placat cu piatră, ea părea că pluteşte, devreme ce între sol şi această levitândă anvelopantă stătea sticla transparentă "de dedesubt"; nu mi-aş fi putut imagina o metaforă vizuală mai puternică a înălţării - concept crucial al creştinismului, în fond - decât aceea a materiei care se trans-substanţiază şi se ridică la ceruri. Nu e singura metaforă bine reuşită de acolo, dar despre asta poate voi vorbi altă dată.

Până atunci, vă propun acest subiect de meditaţie pentru călătoriile dumneavoastră: ca şi fiinţele dragi pe care nu le vedem o vreme, oraşele însele se strămută în alte şi alte ipostasuri. Ele ne pot şoca o clipă, dacă nu ne-am aminti că, la rândul nostru, suntem parte din acelaşi proces...